Ceas de taină cu Brâncuşi la Hobiţa

 

Am luat drumul în picioare cu direcţia Mânăstirea Tismana, în jurul prânzului. Urma să facem un popas într-o localitate pitorească de pe Valea Bistriţei, chiar într-o vale încojurată de păduri de foioase. Nici o clipă nu gândeam că voi fi atât de fermecată de ceea voi vedea.

Era senin, o pânză înrourată de alburiul ceţos al norilor, se vălătucea undeva în zare asemeni unei vele zburătăcite de vânturi hoinare care anunţau furtuna, dar până să va ajunge să ne înnegureze vom fi ajuns deja la destinaţie. De cum am ieşit din Piteşti aerul a devenit irespirabil, părea că nimerisem într-un cuptor încins, de parcă întreg Universul decisese să se dilate la infinit într-o succesiune de nove şi supernove pe care le traversam respirând greoi, ce mai soarele revărsase peste noi un cazan de foc.

Smeura este o localitate care parcă s-a expandat odată cu vânzarea terenurilor pe care vilele au apărut ca ciupercile după ploaie, respectând mai mult sau mai puţin logica arhitectului sau litera legii. Cu toate acestea am observat un lucru. Culoarea este noua dimensiune de suflet a românului. Gata cu cenuşiul noroios, depresiv şi monolit. Culorile vii, calde, optimiste dau o nouă tuşă localităţilor. Poate singurul care lasă de dorit este drumul. În Smeura sunt câteva sute de metri de şosea pavate cu piatră cubică, panta care urcă şi coboară devenind foarte periculoasă mai ales pe vreme de ploaie. Mă întreb ce-o fi promis edilul local care a ieşit la recentele alegeri, cred că în nici un caz să facă un drum nou.

Drumurile noastre toate....

Deloc lin, cu curbe uşoare, unduiri de vals pe după dealurile înverzite, mai dai în câte un hop că de, drumurile noastre toate cu gropi mici sunt semănate, ceea ce îmi aminteşte de operaţiunea  Adoptaţi o groapă în Piteşti demarată de Curierul Zilei mai acum câţiva ani.

Dar monotonia se instalează uşor deşi drumul se contorsionează destul de des şi apar curbe destul de strânse. Observ că au dispărut viile şi livezile de pruni. Puţine au rezistat furiei libertăţii de după 1989. Fostele livezi sunt acum semănate cu porumb, orz sau secară şi parcă mă podideşte, aşa notalgia după frunza viţei de vie sau după prunele cât pumnul, coapte şi grele de să rupă ramurile copacilor. Dar poate acestea sunt doar imaginile unui film imaginar indus de ceea ce mi-ar fi plăcut mie să fie şi nu de ce este.

Cum totul este înverzit cu greu pot recunoaşte văile în care copacii cresc strâmb sau oblic de mă gândeam, astă-iarnă, că am nimerit în taigaua siberiană imediat după fenomenul Tungusk. E drept, că aşa cum se poartă încă la români, vitele când pleacă sau se întorc de la păscut, o fac pe mijlocul drumului, sau şi mai frumos să nimereşti în mijlocul unei turme de oi. Dar transhumanţa chiar şi în ritmuri de hip-hop, ne este carcateristică.

Partea frumoasă a drumului începe dincolo de Drăgăşani şi trebuie să recunosc că avem o ţară pe care nu o cunoaştem deloc. Chiar şi drumul este destul de bun. Răvăşirea produsă de mâna omului în sânul naturii nu se vede decât în rambleurile şi parapeţii din piatră, semn că odată drumul pe care suntem, a fost unul naţional.

Puzderia florei spontane, culorile corolelor firave peloştite de focul solar, dau farmec şi mister locurilor şi mă pomenesc spunându-mi că nu întâmplător basmele noastre sunt cele mai frumoase. Cum să nu vieţuiască poveştile cu Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana, Baba Hârca, căpcăuni sau zmei, zâne şi spirite bune, semnul credinţelor autohtone nu a fost asimilat de religie ci a trecut în planul fanteziei. Păi, cum să lase Dumnezeu să se petreacă asemenea lucruri, când el a creat natura pentru bucuria sufletului nostru?!

Să asculţi vocea naturii

Sălbăticia plaiurilor gorjene, horeşte sau doineşte în fiecare sat prin care trecem şi unde casele vechi, bătrâneşti, cu hule şi beci, încă rezistă furiei timpului. Şi cum să nu se fi născut aici privighetori ca Maria Lătăreţu sau Maria Tănase, doar trebuia ca cineva să vorbească lumii despre toate acestea, în felul nostru, unic şi irepetabil, despre un eros tipic sufletului românului care niciunde nu îşi găseşte echivalent.

Este fantastic să poţi asculta glasul naturii. Un amalgam de zgomote care roiesc în spirala cosmică infinită, nici prin minte nu îmi dădea, în acel moment, că voi ajunge ca până seara, să cunosc vocea pământului şi a lemnului altfel decât ca o banală trecere, o respirare a ceva ce face şi nu face parte din tine, o chemare pe care nu poţi să o asemui cu nimic dar care are persuasiunea, fascinaţia şi magnetismul Prezentului.

Zgomotele civilizaţiei trec în plan secund, foşnetul sălbăticiei se împleteşte cu litaniile vegetaţiei, frunzele copacilor suspină tremurând iar firul ierbii trepidează oftând. Sunt sigură că nu întâmplător se spune că nostalgia s-a născut la sat. El încă păstrează amprenta nu doar arhitectonică ci şi energetică a unui cotidian care parcă până mai ieri a fost viitor, în care ne regăsim cu fraţi, surori, bunici, antecedenţi cărora timpul le-a şters numele, le-a spulberat crucile de la căpătâi, dar care trăiesc şi astăzi prin Noi.

Sus – jos, sus – jos, şoseaua urcă şi coboară într-o inefabilă legănare, de parcă pământul se joacă cu noi, blând, părinteşte...Doamne, o aud pe maică-mea alături şi mă trezesc din reverie. Trecem pe lângă scheletul unei maşini carbonizate, fiare care încă fumegă, pe lângă care câţiva ofiţeri de la circulaţie se tot învârt, măsoară, notează...măcar să nu fi murit nimeni, murmur neplăcut înfiorată. Asemenea imagini întâlnesc frecvent în periplurile mele, ca să nu mai spun că am avut bafta de câteva ori, să văd şi cum se produce accidentul.

Când vorbesc piatra şi lemnul...

Brusc pun frână. Maică-mea se sperie: ce e? Vezi ce scrie acolo, arăt spre indicatorul din stânga. Ho-bi-ţa, silabiseşte Roaxana ca s-mi arate că nu degeaba a primit cele patru diplome la terminarea clasei întâi. Brâncuşi, se luminează repede. Exact, Brâncuşi şi fără să le cer acceptul, fac stânga. Ce faci, mama nu înţelege reacţia mea. Nimic, mă întâlnesc câteva clipe cu Brâncuşi.

Intru într-un soi de vibraţie interioară. Cu câteva săptămâni în urmă am revăzut Domnişoara Pogany şi Cap de copil din Muzeul de Artă de la Craiova. Dar am văzut şi altele - un scaun de colţ proiect avangardist pentru mobilierul epocii, o masă şi o casetă de valori, semn că Brâncuşi a fost mai întâi un ebenist de elită. Lucrând mobilier s-a desăvârşit spiritul artistului care voia să facă artă pe propriul drum şi cu propriile vise. Sculpturile sale se remarcă prin eleganţa formei şi utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avangardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât şi importanţa acordată luminii şi spaţiului sunt trăsăturile caracteristice ale creaţiei sale. Dar ce este mai extraordinar este că Brâncuşi a influentat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură şi desen. Că le stăpânea foarte bine pe toate trei o dovedeşte Ecorşeul pe care generaţii de medici au învăţat anatomia sau bustul lui Carol Davilla din Curtea Facultăţii de Medicină şi Farmacie din Bucureşti.

Cred că răspunsul pe care i l-a dat lui Rodent atunci când acesta l-a invitat să lucreze în atelierul său îl defineşte întru totul: maestre, la umbra unui stejar nu poate creşte nici un alt copac. Replica lui Roden a fost pe măsură: ai dreptate Brâncuşi eşti la fel de încăpăţânat ca şi mine.

Că era un perfecţionist este iar evident altfel cum să ne explicăm de ce Pasărea Maiastră care şi-a împrumutat numele de la pasărea miraculoasă din basmele noastre, are 28 variante, din care una a fost vândută anul trecut de către o casă de licitaţie renumită cu nu mai puţin de 39 milioane de dolari sau cele 9 variante ale Domnişoarei Pogany.

Simplitatea s-a născut la sat

Pe măsură ce ne apropiem de Hobiţa, din vegetaţia luxuriantă care pentru un orăşean înrăit ca şi mine înseamnă buruieni netăiate, se distinge din ce în ce mai clar o Coloană a Infinitului din lemn. Nu ştiu de ce ochii mi se umplu de lacrimi. Omagiul satului adus unui fiu care nu şi-a găsit nici împlinirea (decât tardivă şi atunci când nu se mai putea recupera nimic) şi nici liniştea printre români ci îşi doarme somnul veşnic în locuri străine, este ca o cunună pentru plăcuţa din tablă, roase de rugină pe la colţuri, indică numele satului.

Casele vechi au primit chipul nou al renovării, culorile sunt vii ca să nu mai spun de puzderia de flori. Totul este o inflorescenţă multicoloră, din ghivece, din geam, din tinde sau de la porţi, răsar flori şi printre ele se pleacă greu ramurile încărcate de mere, de corcoduşe şi de prune ale livezilor de dincolo de gard.

Într-o curte inundată de verdeaţă, la umbra merilor şi nucilor daţi în pârg, căsuţa de lemn este pitită undeva mai în spate. Poarta ţărănească specifică arhitecturii din satele vechi, cu sumedenie de păsări măiestre stilizate pe susţinătorul său, larg deschisă te invită să păşeşte în spaţiul sacru al simplităţii de odinioară.

Trunchiuri de copaci, risipiţi printre ierburi, închipuie modernele bănci, cu modestia şi vigoarea originalităţii. Fântâna cu ciutură este vegheată cu blândeţe de trei meri iar pietrele care închipuie aleea spre casă se pierd printre ierburile mici şi ţepoase. Remarc că totul este din lemn, şi bucătăria şi atelierul şi casa. Ultima, are trei încăperi, semn că familia lui Brâncuşi era una înstărită, tatăl maestrului fiind recunoscut pentru măiestria cu care construia case în tot Gorjul, iar pe acoperiş, măiastra multiplicată stilizat de n ori. Pârlăul şi budunoiul în care se colecta mierea, nu lipsesc nici ele. Pârlăul sau maşina de spălat oltenească, cum glumeşte cineva, în care rufele se înmuiau cu cenuşă ce se transforma în leşie de apa fiartă care se turna peste ele, stă cuminte sub umbrar. Laviţa este închipuită pe sanie şi fracţiuni de secundă, aud clinchetul clopoţeilor de la gâtul boilor care o trag prin troienele imense, ca apoi să mă întreb cine a spus că simplitatea s-a născut la sat.

Războiul de ţesut, furca şi fusul, străchinile şi oalele de pământ, lingurile de lemn par să aştepte eterna reîntoarcere.

Lemnul bătrân bătut de vânturi şi de ploi, mâncat de carii are parcă asprimea palmelor lui Brâncuşi. Dacă pui urechea să asculţi glasul lemnului nu poţi să nu auzi căţeii pământului depănând amintiri sau însăilând mitologii despre lumi dispărute.  Este o comunicare intimă a omului cu piatra, cu lemnul, cu apa şi cu focul.

 Piatra descătuşează energiile pământului care prind chip în sufletul lemnului şi împreună fac să clocotească pântecul Universului din care se revarsă scânteia Creaţiei.

Adăst minute bune la umbra unui nuc bătrân, starea de bine, de linişte interioară mă potopesc, este ca şi cum o întreagă Istorie se scurge prin mine ca să fie rescrisă prin băierele sufletului pentru un viitor mai mult sau mai puţin iconoclast, dar sigur tributar Trecutului.