Neştiut la Poarta Orientului

Prin ţinutul uitat al nabatheenilor

    Tot ce ştiam despre Iordania era că este la graniţă cu Israelul, că era regat şi că acolo se puteau ascunde terorişti, după cum circulau informaţiile dinspre agenţiile de ştiri. Iar în ultima vreme că acolo există ruinele unui oraş celebru, Petra, care acum câteva sute de ani a fost locul prin care Drumul mătăsii şi Drumul Mirodeniilor, se întâlneau. Şi ca în totdeauna când dai faţă cu realitatea normal că am avut surprize şi unele chiar de proporţii.
     Rulăm pe şoseaua care duce spre graniţa iordaniană. Peisajul este tipic pentru zona semi deşertică. Case părăsite. Folii de plastic peste betoane poraspăt turnate, probabil viitoare case. Arbuşti care se mlădie în adierea blândă a brizei care încă se simte dinspre Marea Moartă. Aflăm că suntem deja aşteptaţi de un alt autocar şi de un alt ghid, în vamă.  Am supriza să citesc pe o pancardă că ne aflăm pe drumul Gandi, şosea botezată cu numele marelui leader indian. La 3 - 4 km, se zăresc înălţimile Golan. Poate pare neortodox ce gândesc dar mi se pare ciudat să-ţi dispuţi aceşti munţi atâta timp cât deşertul bate la uşă.
    În 1967, în războiul numit mai apoi de 6 zile, Israelul a ocupat Golanul, teritoriu aparţinând Iordaniei şi de aceea subiectul constituie şi astăzi, după 40 de ani, un subiect sensibil.
    Intrăm în zona de frontieră şi stăm cuminţi pe locurile noastre cu paşapoartele în mână. O senzaţie de nelinişte se cuzibăreşte în coşul pieptului dar încerc să nu îi dau importanţă. Deschid, gemuleţul de deasupra noastră. Se simte miros de apă curgătoare. Cred că este Iordanul deoarece trecem în Iordania peste podul Allenby, numit aşa în onoarea generalului englez care a fost mediatorul conflictului israeliano - palestinian.
     Relieful, datorat mai ales eroziunii are forme ciudat, un pic de vegetaţie şi câteva dâre care brăzdează coastelel movilelor care nu ştii dacă sunt de pământ sau de nisip şi dacă nu ar fi culoarea ocru a solului ai crede că eşti pe o altă planetă. Dar senzaţia este alta decât cea din Maroc.

     Prima impresie din păcate este una dezolantă. Poate din cauza pustietăţii. Iordania are o populaţie de 5,5 milioane de locuitori, populaţie formată din palestinieni, iordanieni, ceceni. Limba oficială este araba dar engleza este a doua limbă vorbită şi chiar mai frecvent decât am crede. Religia este islamică. Cum spuneam mai sus ca formă de guvernământ este regat, iar la cârmă se află de-acum Abdulah, fiul fostului rege Hussein al II-lea, şi regina Renia. Mi-amintesc că atunci când Hussein al II-lea şi-a numit succesorul, foarte mulţi au fost convinşi că Abdulah, crescut şi educat în Anglia pentru că mama lui este englezoaică nu va face faţă problemelor cu care se va confrunta. Mai ales că erau voci care contestau alegerea regelui încă în viaţă. Toată lumea se aştepta să fie numit succesor fratele lui Hassan, Abdulah părea rupt de realitatea a tot ceea ce însemna Iordania şi fusese crescut de mama lui. Fie vorba între noi, nu vi se pare cunoscut postulatul care ţine de menatlitatea tipic paternalistă şi pe care o regăseşti frecvent şi pe meleagurile noastre? Şi ca orice Vărsător care se respectă, Abdulah a dat peste cap toate părerile. Conduce statul cu mână de fier de aproape zece ani, mai mult a dovedit că ştie ce este diplomaţia căsătorindu-se cu o prinţesă palestiniană, Renia şi împreună au nu mai puţin de...4 copii.
       Guvernul iordanian este parlamentar şi este compus din 120 de membrii: 40 de senatori aleşi de rege şi 80 de deputaţi aleşi de popor, însă ultimul cuvânt îl are regele.
       Din loc în loc, tot mai des încep să apară avanposturi militare numai bine să amuţim cu toţi. Una este să vezi în filme jeep-uri pe care sunt instalate mitraliere de calibru greu şi alta este să treci pe lângă ele şi să fie îndreptate şi înspre tine. Transbordarea dintr-un autocar într-altul s-a făcut rapid. Dar acum mai trebuie să trecem şi de vamă.
      Noul ghid se numeşte Goerge şi este a doua generaţie de iordanieni care a făcut studii în...România. Nici nu trecem bine de vamă unde fie vorba între noi m-am simţit cam cum se simţeau românii când aşteptau în vama Nădlac sau Curtici, două trei ore ca să treacă în Ungaria.
     George vorbeşte româneşte. Stâlcit uneori dar corect fapt pentru care i-am dat o bilă albă. Ţine cu noi prima oră de geografie fizică. Dacă privim Iordania din pespectivă georgrafică, ea este formată din 3 părţi, fiecare cu caracteristici climatice proprii. Noi ne aflăm în zona de sub nivelul mării, circa 400 de m. Apoi, zona montană unde se află sursele de apă şi zona deşertică, cam 70 % din Iordania.
    Ştiaţi că în Iordania nu sunt decât 12 oraşe? Nici eu. În capitala Amman, trăiesc cam 1,3 milioane de oameni. Economia depinde de mâna de muncă. Cel mai important element sunt sulfaţii, Iordania ocupă locul 3 în lume la producţia de fosfaţi şi de magneziu. În rest agricultura este baza.
     George spune că suntem un grup norocos. De ce? Suntem primul grup de români care vine în Iordania din Israel. În al doilea rând, ne îndreptăm spre locul unde s-a botezat Iisus care nu se deschide decât odată pe an şi astăzi este...deschis. Se aprinde beculeţul roşu. Stai un pic, cum adică locul unde s-a botezat Iisus? Chiar nu mai înţeleg nimic.
     Adevărul este că atât Israelul cât şi Iordania îşi dispută titulatura de Ţara Sfântă. Şi ca întotdeauna cred că adevărul este undeva la mijloc. În primul rând şi Iordania este udată de...Iordan, de aici Dumnezeu i-a arătat lui Moise Ţara Făgăduinţei şi tot aici se pare că este într-adevăr locul botezului. Yardenitul din Israel este un loc amenajat pe malul Iordanului în virtutea renumelui, unde grupuri de credincioşi pot reitera botezul Fiului Omului. Dar numai atât. Locul adevărat al botezului lui Iisus se pare că este cel de pe graniţa dintre Israel şi Iordania.

     Suntem duşi aproape în marş forţat printr-un luminiş care miroase a apă stătută şi a putregai. Aleea pe care ne strecurăm spre locul botezului este lată de un metru, pietrişul cu care este pavată făcând mersul mai greoi. Simţim că ne dăm sufletul pentru că marşul acesta are loc pe o distanţă de aproape 1,5 km.
     Seara aveam să aflu de ce s-a procedat aşa. Pentru că zona era...minată şi se putea întâmpla oricând o nenorocire.
     Locul botezului este de fapt, un sit istoric datând din sec.1 a.Ch. Iordanul nu mai curge pe acolo. Un chioşc majestuos aminteşte de locul botezului. Iordanul curge câteva sute de metri mai încolo. Ajungem în vale cu respiraţia explodând în gât. Apa este tulbure, mâloasă, dacă are 3 m lăţime. Pe malul celălalt, gardul din sârmă a frontierei cu Israelul. Mie una cel puţin, îmi piere cheful de botez. Faptul că văd iar la câţiva paşi de mine arme, îmi taie tot elanul.
    Mă întorc la Biserica ortodoxă care se construieşte în perimetrul restrâns. Citesc pe o plăcuţă că acoperişul este o donaţie a unui senatro rus iar mozaicurile sunt donate de Idris Satvros - Niarchos. Vă amintiţi de Aristotel Onassis, nu? E, prima lui soţie era sora armatorului Stavros Niarchos. Cei doi au fost parteneri de afaceri apoi după sinuciderea surorii lui Niarchos, au fost cei mai mari duşmani. Acum, strănepotul lor construieşte biserici.
      Cu toate acestea, vederea Iordanului aici mi-a lăsat un gust amar, poate şi gardul din sârmă ghimpată a accentuat această stare.

      Ca să urci Muntele Nebo cu maşina este o adevărată aventură. Închipuiţi-vă Transfăgărăşanul cu pante mai abrupte şi cu numeroase viraje în vârf de ac. Între locul de unde am pornit aflat la - 400 m sub nivelul mării şi locul sosirii, 1200 m peste nivelul mării, stomacurile noastre dansează o adevărată sarabandă. Vă daţi seama de ce drum am avut parte, în dreapta hăul, în stânga muntele şi virajul. Cu cât urcam cu atât închideam ochii mai des.
     Pe Mt Nebo vântul şfichiuia de-ţi ţiua urechile. Soarele care gonea spre asfinţit ne aduce frigul mai aproape. Odată ajunşi sus, amuţim. Cred că pentru prima oară de când mă ştiu am înţeles cu adevărat de ce Moise şi poporul său au rătăcit 40 de ani în deşert. În deşert este o expresie eufemistă, la un moment dat poate fi echivalentă cu hoinăreala. ªi atunci fraza biblică schimbă perspectiva. E greu să descri în cuvinte ce simţi câna ai o asemenea perspectivă la-ndemână. Oriunde priveşti panorama este atât de vastă şi de grandioasă încât taie respiraţia ca să nu mai vorbesc despre frumuseţea peisajului. Sălbăticia este aici un principiu de estetică terestră. Nu este arid deşi sunt doar pâlcuri de verdeaţă. Ici colo câte o stâncă golaşă pare să-şi strige neputinţa clintirii spre cer. Drumurile de ţară se întretaie cu şoseaua deseând arabescuri roşietice. Se spune că aici ar fi îngropat Moise.

      Economia iordaniană depinde foarte mult de turism şi resursele depotasiu din Marea Moartă. Potasiul este extraordinar de căutat pentru industria cosmetică dar şi pentru îngrăşămintele chimice.
     În 1913 şeicul haşemit Abdalah, bunicul lui Hussein al II-lea, a cumpărat tronul Iordaniei. În 1950 a fost asasinat la Ierusalim, fapt care atensionat şi mai mult relaţiile în zonă. Timp de 1 an tronul a fost ocupat de Falah, fiul lui Abdalah, care însă a fost obligat să cedeze tronul fiului său de numai 17 ani, Hussein, decedat în 1999 în urma unui cancer limfatic. El a schimbat faţa Iordaniei pe parcursul a aproape 50 de ani şi şi-a asigurat supranumele de părinte spiritual al Iordaniei.
    Poate vă întrebaţi de ce se numeşte regat haşemit. Simplu, familia Haşemită provine din Mecca şi-şi reclamă originile prin înrudire directă cu Profetul Mahomed. Pe măsură ce înserarea ne ameninţa, aici se întunecă la fel de brusc precum răsare soarele, alergăm spre Madaba sau oraşul mozaicarilor. Că se întunecă nu ar fi nimic dar ne ameninţă şi ploaia. Doamne şi doar ce crezusem că am scăpat! Madaba mai este interesantă şi pentru că aici se află cea mai veche hartă din lume, e drept în piatră, dar şi unica Biserică ortodoxă.

     Beineînţeles că suntem priviţi ca nişte exotisme. Lumea se uită la noi când coborâm din autocar ca la urs. S-au strâns buluc în urma noastră. Din afară, lăcaşul nu are nimic deosebit, este o bisericuţă curată şi îngrijită. Are chiar o şcoală proprie. În biserică însă aveam să mă confrunt cu una din cele mai mari surprize. Toate icoanele, dar toate, inclusiv iconostasul sunt lucrări în mozaic. Uimitor ce poate face omul şi...credinţa.
     Plecăm din Madaba cu ploaie. Avem de făcut aproape 300 km până la Petra unde vom înnopta. Mâine va fi o zi mare. Vom face cunoştinţă cu Petra, oraşul uitat al nabateenilor. Aţipesc, legănată de hopurile maşinii, mai ales că drumurile sunt ca în România.

Petra oraşul uitat al nabateenilor

      În urmă cu aproape un an am văzut pe Discovery Channel un documentar despre Drumul mătăsii. Noutatea era că se lansa ipoteza cum că acest drum ar fi trecut mai întâi prin Iordania, pe la Petra, o cetate săpată în granit roz, ascuns într-un defileu, greu accesibil atacatorilor şi ferit de ochii curioşilor. Aşa am văzut primele imagini cu Petra. Din acel moment nu am mai avut decât un singur vis: acela de a merge la Petra. Şi iată că destinul a vrut să ajung acolo mai repede decât mi-am imaginat.
    Am ajuns la Petra seara târziu, obosiţi, am luat cina în grabă si m-am dus la culcare convinsă că a doua zi va fi deosebită.
    Primul lucru care l-am făcut când am deschis ochii a fost să fug la fereastră să văd cum este vremea, nu de alta dar cu o seară în urmă turna cu găleata. Bineînţeles ceaţă. Bun, şansele de a rămâne cu porecla Ceapa era foare mare, nu de alta dar pe masura ce se încălzea scoteam şi eu câte un pulovăr. Vântul era destul de puternic, dar gândul că aveam să ajung la Petra era mai puternic decât frigul şi ploaia care ameninţa iar. Dar să lăsăm astea, haideţi să vă povestesc despre Petra.
     Petra a fost fondată la începutul secolului al 6-lea a.Ch de către arabii nabateeni, un trib nomad care a vieţuit secole la rând în aceast loc. Oraşul a fost gândit strategic atâta timp cât a fost clădit într-un defileu. De fapt era baza rutelor comerciale care treceau spre Siria în Orientul îndepărtat - Drumul mătăsii sau Orientul apropiat - Drmul mirodeniilor. În ciudat tentativelor repetate ale regelui seleucid Antigonus, ale generalui roman Pompei ori ale lui Irod cel Mare de a controla oraşul, Petra a rămas în stăpânirea nabateenilor până în jurul anului 100 p.Ch, când romanii au devalidat oraşul. Petra încă era locuită în perioada bizantină când atenţia Imperiului Roman de răsărit s-a concentrat asupra Constantinopolelui.
     Cruciaţii au construit aici un fort la mijlocul secolului al 12-lea dar l-au părăsit repede atraşi de mirajul tărâmurilor sfinte, Petra fiind uitată apoi secole la rând. Celebrul istoric Iakob Burckhardt a redescoperit Petra, la începutul secolului al 19-lea şi de atunci a devenit atracţie tursitică dar şi unul din cele mai mari site-uri arheologice.
    Am intrat în Petra, aşa cum se obişnuieşte prin Wadi Musa adică Valea lui Moise, cu teleguţa. Cei 4,5 km făcuţi la pas m-au lăsat nu odată cu gura căsctaă. Înainte de toate frumuseţea pietrei, ale cărei nuanţe de roz brun radiază apoi într-o gamă de culori greu de descris, ceva ce-ţi dă senzaţia de măreţie, dar şi de linişte, de statornicie. De-a lungul văii realizez cât de pricepuţi erau nabateenii. Au săpat canale de aducţiune a apei pentru uz menajer, adevărate rezervoare pentru colectarea apei şi stocarea ei nu doar pentru perioadele secetoase dar şi canale de forţă le-ar numi astăzi un inginer hidrolog pentru ca apele să nu inunde valea.
    Tropotul calului pe aleia milenară se însoţeşte cu respiraţiile noastre şi cu reacţiile de uimire pe care le avem când vedem copaci crescând în...jos sau pe orizontală. Este teribil cum natura îşi urmează firecul ei chiar şi în neclintirea pietrei.
       Cobor din telecuţă cu vreo 50 de metri înainte să intru în oraş. Ceea ce vedeam m-a făcut să nu mai simt nici frigul şi nici vântul. În faţa mea se deschidea o lume trecută care nu voia să cedeze în faţa Eternităţii. Măreţie şi grandoare sunt două cuvinte care dincolo de sensul etimologic, sunt cartea de vizită ale acestui oraş pierdut în Istorie şi redescoperit dintr-o întâmplare. Stau faţă în faţă cu cel mai frumos monument din Petra, Khaznehul. Faţada sculptată direct în stânca de

culoare când roz, când ocru, are mai bine de 40 m înălţime şi este remarcabil de bine conservată probabil datorită spaţiului îngust, a văii adânci care l-au apărat de eroziune. Khazneh înseamnă Tezaur şi după cum spune legenda aici se depozita tezaurul oraşului. Mie mi s-a părut că seamănă cu un templu, altora cu un mormânt uriaş, dar indiferent ce am crede noi, frumuseţea îşi etalează voluptoasele-i forme.

     În schimb, în jurul acestei minunăţii sunt nenumărate mrominte. Se pare că nabateenii după ce l-au părăsit au folosit acest loc drept cimitir. Este dacă vreţi o Vale a Regilor, e drept că nu se întinde pe o arie atât de vastă cum este Valea Regilor din Egipt, dar ceea ce concentrează aceste monumete aici concurează cu succes la aceeaşi titulatură. 

     În apropiere de Khazneh se află un cort cu suveniruri şi unde se poate bea ceai. Aşa l-am cunoscut pe Ali şi pe fratele sau Saled.
     Aflu că străbunii lui au locuit în grotele din Petra peste un mileniu. Acum întreaga familie locuieşte în satul de beduini care creşte cai, cămile şi măgari, şi unde orfevreria este la ea acasă. Prin Fundaţia Regina Noor şi-au recuperat o cantitate impresionantă de argint de la statul iordanian, altfel riscau să-şi piardă îndemânarea şi tradiţia în arta bijuteriilor. Şi mai aflu ceva interesant. Ştii că argintul este metalul săracilor? Sinceră să fiu nu ştiam dar mie tot îmi place argintul. Comunitatea lor este formată din 8 familii care numără nu mai puţin de 180 de perdsoane. Părinţii, fratele tatălui cu soţiile, el şi ceilalţi trei fraţi ai săi şi copii. Fiecare are dreptul la 4 soţii. Şi ce fac ele, cum se înţeleg? Râde. A, nu eproblemă, nu au timp să se certe, una se ocupă de copii, una găteşte, alta face curăţinie şi cea de-a patra se ocupă de animale. Bună împărţire, gândesc. Şi câte soţii ai? Eu, una, fratele meu 4. Copii? Eu am patru, fratele meu 14. După ce ne-am încălzit puţin, am luat drumul în picioare şi am început periplul prin oraşul ale cărei clădiri sunt adevărate curcubee în piatră. Ne propunem să ajungem la amfiteatru aşa că o pornim prin stânga Templului, printr-un mic defileu de circa 100 m destul ca să simţim curentul şi frigul care ne amorţeşte mâinile şi picioarele.
      De-a lungul văi, uremele caselor rezistă timpului cu îndărătnicie. Piatra este singura capabilă să ţină piept Timpului. Amfiteatrul este mai mic decât mi-l închipuiam eu, dar bine păstrat. A, ce am observat. Se pare că nu doar românii lasă mizerie când ies la iarbă verde, şi la Petra, curăţenia pare străină unora oricât de mult ai vrea să fii civilizat. Cu toate acestea am găsit toaletă şi chiuvete foarte curate, amenajate chiar aici, în vale.
     După fotografia de rigoare mă îndrept spre Marea piaţa a Sacrificiului. Este pe un loc mai ridicat şi înconjurată de canale care drenau sângele animaleleor sacrificate în vasele scobite din spatele pieţii. În imediata apropiere văd ceva ce ar semăna cu un obelisc şi frumos centrate peretele din jur câteva intrări. O serie de monumente mici sunt avanpostul acestei Grădini Mortuare care în mijloc are o superbă Fântână a Leilor. Mi se spune că este monumentul Soldatului Roman.
     În sfârşit, apar şi ceea ce pare să fi fost locuinţele beduinilor, săpate în terasă pentru că muntele le permitea şi în care se pare că încă mai locuiesc familii de beduini. Locul este numit Wadi Farasa şi aici găsiţi corturile cu suveniruri, cafea şi celebrul ceai de mentă. Şi oricât aş dezavua ceaiul, am băut unul care nu numai că m-a revigorat dar parcă mi-a dat putere ca să ajung în...

Valea Regilor de la Petra

      În partea de nord a Tezaurului se întinde masivul Jebel Khubtha, se găsesc mormintele regale. Interesantă este faţada numită Peretele reglilor care are aspect de templu, ceva între cel egiptean, persan şi roman. Iniţial, mormintele s-au situat pe patru niveluri dar un cutremur a surpat primul nivel şi astăzi nu se mai văd decât trei. Nu se ştie însă ce regi au fost îngropaţi aici sau denumirea este una strict populară, de regulă, beduinii numesc mormânt orice casă părăsită.
      La primul nivel este columbarul cu urne. Câteva morminte mai mici fac legătura cu ceea ce se numeşte Palatul Mortuar şi care a fost construit imitând un palat roman. Deasupora Mormintelor Regale se află cripta singurului guvernator roman ajuns la Petra, Sextius Florentinus trimis acolo de împăratul Hadrian. Mormântul datează din anul 130 p.Ch. Uimeşte ingeniozitatea construcţiilor chiar dacă în interior nu sunt somptuos decorate şi, din nou, jocul de culori prizonier în piatră.
      Ultima parte a vizitei ne duce la turnul El Deir aflat la încrucişarea drumurilor dintre nordul Petrei şi ascensiunea pe munte. Dar ce m-a surprins aici a fost că am găsit locul Magilor, locul în care nabateenii, astrologi şi matematicieni, observau cerul. La echinocţii prin ochiul din stângă se putea vedea Soarele răsărind şi pentru o clipă am avut în faţa ochilor şi Stonehenge dar şi Piramida Soarelui din Mexic. Acest punct de observaţie se află în vârful turnului şi cineva din grup m-a avertizat dă fiu atentă cum urc să nu am probleme.

    Ajunsă în faţa Ochiului Timpului cum îi spun beduinii, am trăit istoria nescrisă a omenirii, de la rătăcirea în deşert a lui Moise la ultimul satelit lansat. Dacă poţi să meditezi într-un asemenea loc, singurul lucru care îţi vine în minte este cât de neputincios şi de efemer este Omul în raport cu Timpul.
      Mă retrag încet, tăcut, gândindu-mă că este timpul să las Istoria să doarmă, să-i las pe cei care şi-au împrăştiat oasele pe aici să se odihnească iar eu să-mi văd de drum dar să nu uit.

Eternitatea apostolică s-a născut în Italia

Singură la Vatican 

   Plecăm devreme. Astăzi este o zi specială mai ales pentru maică-mea. Mergem la Vatican. Până la parcarea unde vom lăsa maşina ca să urcăm în metrou, am prilejul să văd suburbiile Romei. Gustul amar al unor rememorări afective recente îşi face loc. Vântul foarte puternic ridicase şi împrăştiase gunoaiele peste tot. În schimb, ceea ce nu am văzut în România, din case, reprezentanţe şi magazine ieşise câte cineva cu mătura şi cu tomberonul ca să le strângă. Deh, civilizaţie...
   Case mici, tip vilă, parter şi etaj, înghesuite, curţi ferecate, obloane trase mai peste tot, ficuşi, leandri, lauri şi salcâmi. Puţine spaţii verzi, numeroase benzi de circulaţie suspendate, adevărată caracatiţă din beton pe care nu te poţi descurca dacă nu eşti atent la indicatoare.
   Se circulă cu viteză, bară la bară, stopuri. Şoferiţa de pe banda din dreapta mea se machiază de la un stop la altul. Culoarea se schimbă. Porneşte nu înainte de a apela la un ultim retuş şi cu toate acestea nimeni nu este afectat poate doar surpins sau poate păr şi simplu nu le pasă. Se claxonează destul de ra.
   Citesc surprinsă că suntem pe Via Appia. Ciudat, abia acum observ că multe din denumirile latine s-au păstrat, şi majoritatea din cuvintele folosite pentru a scrie acest material au rădăcină latină: Flaminia, Quirinale (în loc de Palat imperial găsim unul Prezidenţial), Terme, Termine, Via Traiani şi acum Via Appia. Rulez pe ultima tot aşa cum acum două mii de ani pe aici mărşăluiam armatele romane. Singura deosebire este că eu sun motorizată şi pe o bandă de bitum, ei erau pedeştrii şi când nu aveau ghinionul să plouă, mergeau în ritmul impus de tobele şi de tubele din fruntea coloanei, dacă nu, înotau prin noroaie, în acelaşi ritm.
   Din cauza aglomerării urbane, municipalitatea a construit parcări, pe mai multe niveluri, numai că şi acelea au un număr limitat iar Roma este sufocată de autoturisme, de altfel, nu poţi ajunge în Centru cu maşina, este sinucidere curată , mai ales că ai nevoie de câteva ore ca să ajungi unde îţi propui. Aşteptăm cuminţi mai bine de 40 de minute, eliberarea unui loc. Fiecare nivel este semaforizat şi când se eliberează un loc, se aprinde culoarea verde la nivelul respectiv.
    În sfârşit, reuşim să ne parcăm şi să coborâm la metrou. Am un soi de reţinere. Ştiu că de metroul din Roma sunt legate multe evenimente dramatice care îi are pe români în centrul atenţiei: italiancă omorâtă cu umbrela de o româncă, cerşetorii români, apoi tinerii din Iaşi care au salvat vieţile câtorva italieni când s-a produs un accident...Încerc să mă rup de toate astea, sunt un simplu turist şi nu vreau să gândesc negativ. Ar fi prea de dimineaţă.
   Metroul italian este printre primele construite în Europa. Primul vagon din 1937 este expus la staţia terminus a liniei principale.
   Când ies de la metrou soarele mă pocneşte în moalele capului încât mă clatin. Diferenţa de temperatură mă face să am frisoane. Scot repede şepculiţa din poşetă şi mi-o îndes pe cap. Parcă este mai bine. Ieşirea la lumină este o adevărată explozie de viaţă. Clădirile vechi, de pe la mijlocul secolului al 18-lea păstrează parfumul şi prospeţime epocii, chiar dacă ferestrele sunt ferecate ca şi intrările. Suntem pe Via di Porta Angelica, strada care este una din porţile de acces în Vatican.
   La parter sunt numeroase magazine, prezintă oferta de toamnă a marilor case de modă: Valentino, Hugo, Karan...normal că şi preţurile sunt pe măsură. Şi dacă nu ai loc în magazin este bună şi stradela, mai ales intersecţia care dă în strada principală. Ai toată oferta, de la bunuri de larg consum, ustensile de bucătărie, unelte gospodăreşti, la ochelari, brichete, genţi şi pantofi.
    Când trecem de intersecţia unde se construieşte noua gură de metrou care va face mai scurt drumul până la Rotonda di Vatican, încep ofertele de suveniruri. Aici preţurile cunosc o oscilaţie demnă de flerul comercial. Dacă ţii la preţ şi vânzătorul devine mai flexibil, dacă dai cât ţi se cere, eşti privit ca un fraier. Iar eu n-am chef să pierd. Mi-am învăţat lecţia acum doi ani, în Maroc.

     Pe măsură ce ne apropiem de Porta di Angeli îmi dau seama că se întâmplă ceva pentru că Piazza San Pietro este plină. Măi, ce zi este astăzi? - mă trezesc întrebând. Miercuri, nu ştiu cine răspunde, mama sau Nicoleta. Hai repede că Papa ţine liturghia, dacă nu s-o fi terminat!! - aproape o rup la fugă trăgând-o pe mama după mine.
     Vaticanul ca oraş, s-a dezvoltat treptat în a doua jumătate a secolului al 18-lea, pe locul cunoscut sub denumirea latină de ager vaticanus. Pe acest loc între 37 şi 68 e.n., Caligula, Claudius şi Nero au ridicat celebrul Circus Maximus. Se pare că tot aici Sf. Petru a fost crucificat în anul 64 e.n. Două secole şi jumătate mai târziu, prin Edictul de la Milano dat de Constantin cel Mare la 313 e.n., creştinismul a fost recunoscut şi instituit ca religie de stat şi drept semn al acestei recunoaşteri, la 324 s-a construit prima biserică creştină. Dar pereţii care aveau să delimiteze locul actualei bazilici San Pietro au fost construiţi abia şase secole mai târziu de către Papa Leon al IV-lea, după ce prima biserică fusese devastată de mauri. Primele palate episcopale apar trei secole mai târziu sub papalitatea lui Eugeniu al III-lea şi Inocenţiu al III-lea.
     În 1305 când curtea papală este mutată la Avignon, Roma şi bazilica San Pietro sunt uitate pentru o perioadă destul delungă de timp. Abia după reîntorcea papalităţii pe pământurile Vaticanului se va pune problema renovării. Dar vor mai trece două secole până cînd San Pietro să fie renovată de-adevăratelea. Iulius al II-lea poate fi considerat mentorul actualului Vatican. Fin om de cultură, mare iubitor de artă, el nu a ezitat să-i aducă la Vatican pe Michelangelo care a pictat celebra Capelă Sixtină şi apartamentele papale, pe Raphael, sau arhitecţi cunoscuţi ai vremii Bramante, Bellini sau Bernini. Ultimul a fost cel care a proiectat şi a construit celebra agora în care ne aflăm şi noi, îmbinând elemente tipice Renaşterii - reînvierea clasicismului prin construcţii de tip elenist: coloane, statui, portale şi porticuri, un adevărat forum ecleziast, cu cele ale barocului timpuriu. Piazza are o arie de 240 m pe 340 m însumând o suprafaţă de 81600 mp, iar porticul numără nu mai puţin de 284 de coloane, fiecare coloană având o înălţime de 15 m şi culminează cu cele 140 de statui de sfinţi de pe balustrade, executate de urmaşii lui Bernini şi care au, fiecare, 3,20 m.
     Michelangelo a fost cel care a proiectat şi a început construcţia cupolei bazilicii la 1547, pe care din păcate nu a apucat să o vadă terminată. A fost ultima capodoperă a inegalabilului artist italian. Munca sa a fost finalizată de cel mai aporpiat colaborator şi fiu de suflet Giacomo della Porta. Cupola s-a ridicat cu 17 m deasurpa domului bazilical, are un diametru de 42, 56 m şi acoperă o suprafaţă de aproximativ, 2362 mp.
Închipuiţi-vă întreg spaţiul acela uriaş pe care îl vedeţi la televizor când se transmite ceva de la Vatican, plin ochi cu oameni. Dacă este Liturghie este clar că nu intrăm în biserică mai devreme de unu, întorc o clipă ochii la mama. Există un perimetru în care sunt scaune dar în marea de oameni nu ai ce vedea. Nicoleta mă atenţionează că dacă vreau să intru în biserică, trebuie să mă aşez la coadă. Într-adevăr coada aproape că dă ocol pieţii. Mă lipesc de un grup de nemţi şi le trag şi pe ele după mine. Şi când te gândeşti că Vaticanul s-a ridicat pe ruinele vechiului circ al lui Nero, o aud pe mama filosofând. Da, dar ştii de ce? Constantin cel..., o întrerup repezită. Lasă-l pe Constantin că până la el mai e! În vremea lui Nero au fost sacrificaţi prin aruncarea în groapa cu lei cel mai mare număr de creştini. Constantin cel Mare a ridicat o mică biserică pe locul unde aceştia şi-au pierdut viaţa şi mi se pare logic să fi stabilit că tot acolo Sf. Pavel a fost decapitat în timp ce Sf. Petru era crucificat.
     Încă nu realizez monumentalitatea Vaticanului. Sunt absorbită de arteziana din spatele nostru care parcă vine să alimenteze setea celor care stăm la coadă.
     Brusc, rumoarea şi agitaţi îşi fac loc printre noi. Lumea se îmbulzeşte la stacanele care despart locul celor care asistă la slujbă stând pe scaun, am uitat să vă spun că suntem turişti din toată lumea. Se pare că noi ne-am lipit de un grup din Germania şi din Spania. Sunt şi ruşi, şi croaţi şi francezi şi filipinezi şi japonezi, de cei care stau în picioare. Ce e? Mă întorc la mama. O doamnă surescitată îi spune ceva, mama clatină capul şi vine la mine: Pleacă Papa. A, cu papamobilul probabil, răspund automat. Ja, ja, confirmă doamna respectivă asudată toată de emoţie, mit Papamobil!

      De acolo de unde sunt, cel mai mult îmi place să privesc cum întorc autobuzele berlină, autobuzele cu etaj care au partea superioară descoperită, în parte opusă a pieţii. Da’ şi biletul este pe măsură, 18 euro - jumătate de oră.
      Nu am timp decât de câteva fotografii pentru că începem să mărşăluim la propriu, printr-un labirint format din grilaje de lemn, şi care funcţionează asemeni unei site, încât ne pomenim că formăm un rând de vreo 7 - 8 persoane. Rapid rândul se transformă în coloană şi suntem trecuţi printr-un filtru cu raze x exact ca la aeroport. Pe turiştii din Rusia şi din Croaţia îi verifică individual cu detectorul de metale. Îmi dă o senzaţie ciudată acest aspect, sunt turist, nu am venit până în Italia ca să arunc Vaticanul în aer, dar asta e.
     După câteva minute începem să ne mişcăm spre intrarea în biserică. Suntem trecuţi printr-un alt filtru, unde suntem verificaţi cum suntem îmbrăcaţi. Nu ai voie în maieu sau pantaloni scurţi. Destul de mulţi sunt întorşi din drum.
    Abia faţă în faţă cu biserica realizezi grandoarea. Accesul se face dintr-un hol, în partea dreaptă este liftul care duce la cupolă, în partea stângă Uşa Fericirii pe care nu are acces decât Papa şi atunci doar la jubilee. Pentru mireni există alte cinci uşi, pe care intrăm şi noi. Odată intrat rămâi mut. Imensitatea şi grandoarea strivesc. Pe o lungime de 187 m, o lăţime de 54 m şi o înălţime de 46 m, adică a unui bloc cu 15 etaje, adevărate broderii în piatră, colate cu foiţă de aur. Bogăţia decoraţiilor stă în fapt, în stucatura barocă, mozaicuri şi statuile din marmură. Şerpi de gheaţă mi-alunecă pe şira spinării făcându-mă să tremur.
În mijloc tronează Baldachinul lui Bernini. Altarul, este de o ingeniozitate vecină cu geniul, pentru că fereastra prin care intră lumina se continuă într-un fel de ramă solară cu stucatură învelită în foiţă de aur, imitând razele soarelui. În partea opusă încep scările care coboară la vestitele catacombe şi confesionalul privat al Papei.
Statuile Sf. Elena, ale lui Longinus, Andrei şi Veronica, vin să completeze corpul navei. Impresia de viu şi că în orice clipă aceste statui ar putea începe să se mişte te înfiorează neplăcut. Cred că se adaugă la faptul că pe lateralele navei sunt mormintele multor Papi. Aşa cum se obişnuia mai peste tot în Renaştere, statuile în mărime naturală ale răposatului, în atitudini cât mai fireşti, împodobesc sarcofagele. Arta sculpturii cunoaşte aici forma sa academică, dar pentru a celebra Viaţa de dincolo de Moarte. Şi tocmai această impresie cred că sperie.
     Este pentru prima dată când simt că nu sunt aproape de Dumnezeu, că ceva îmi blochează accesul la EL. Cu toate acestea cea mai dragă sufletului meu rămâne Pieta, celebra lucrare a lui Michelangelo pe care, în 1971, un japonez a vrut să o distrugă. De atunci, un perete de sticlă protejează lucrarea şi face să ne simţim mici şi neajutoraţi în faţa durerii care transpare chiar şi prin sticlă.
Ca să ajungi la Muzeele Vaticanului, mai întâi trebuie să stai la o coadă de vreun kilometru, câte şase pe rând. Noroc că se înaintează repede. Dezamăgire mare. Şi aici ca la Veneţia, mi se ia aparatul de fotografiat şi camera de filmat. Mi le voi recupera la ieşire. Pentru că suntem în criză de timp, primul loc spre care ne îndreptăm este Capela Sixtină.
      Aceasta îşi trage numele de la Papa Sixtus al IV-lea della Rovere, care şi-a dorit un loc pentru Cappelei Magna care să fie cât mai impresionant. Cappella Magna era folosită încă din Evul Mediu ca loc de adunare a Curţii papale. 200 de persoane se adunau aici: colegiul celor 20 de cardinali reprezentativi în ierarhia catolică, reprezentanţii familiilor importante ale vremii precum şi numeroşi alţi servitori. Construcţia a fost suportată de familia Medici, moment numai bun pentru a aplana tensiunile dintre dregătorii Florenţei şi Papă, mai ales că Mohamed al II-lea ameninţa coasta adriatică a Italiei.
     În interior, construcţia cu o lungime de 40,2 m, o lăţime de 13,4 m şi o înălţime de 20,7 este o adevărată Biblie ilustrată - de la Facerea Lumii, la ilustrarea celor mai importante momente din Vechiul Testament. Personaje cunoscute - Moise, David, Solomon, dar şi apostoloizarea Sf. Andrei, Sf. Petru se petrec prin faţa ochilor noştri ca într-un film de epocă necenzurat. Dacă pereţii laterali, sunt împodobiţi cu operele lui Perrugino, Raphael, Leonardo da Vinci, Botticelli, Ghirlandaio, Signorelli sau Pinturicchio, onoarea de a picta plafonul i-a revenit lui Michelangelo. Acest titan al Renaşterii a lucrat la plafonul Capelei Sixtine nu mai puţin de patru ani, în care a lucrat în medie, cam 20 de ore din 24. Vivacitatea culorilor, stilul renascentist inconfundabil fac din această capelă o adevărată capodoperă inestimabilă. Prezenţa Sibilelor alături de Creator mi-a întărit mai mult ca oricând credinţa că mantica nu i-a fost străină lui Dumnezeu, ba mai mult, EL a agreat-o.

     Am ieşit din Capelă cu un soi de mulţumire sufletească. Ceea ce mă speriase la San Pietro, venise să liniştească aici, în Capelă, nu mai simţeam oboseală, nu mai simţeam nimic decât o imensă stare interioară de bine.

     Plutind aproape am intrat în Librăria Apostolică fundată de Pap Sit al IV-lea în 1475. Aflăm că aici se găsesc peste 50000 de manuscrise, peste 7000 de incunabule, copii ale unor opere considerate pierdute pentru omenire, peste un milion de volume printate pentru cei care doresc să le consulte. E drept că accesul la studiul acestor materiale documentare se face cu aprobare specială. De ce? Da, aţi ghicit, suntem în anticamera celebrei biblioteci a Vaticanului care a stârnit atâtea patimi şi ipoteze.
Interesant este Muzeul Maşinilor unde vedem de la landouri şi caleşti îmbrăcate în aur, la Bugatti 1908 sau Citroen Lictoria. În galeria de artă elenistă (Galeria Gregoriană) am o reacţie ciudată. Stau în faţa celebrului Laokoon şi îmi vine să strig în gura mare că este fotografia din manualul de istorie de clasa a V-a. Laokoon şi fii săi pentru că l-au înfruntat pe Poseidon, zeul mării, drept pedeapsă, a fost devorat de şerpi uriaşi împreună cu fii său. Sau ce aţi spune de o Artemis cu căprioara? Sau de un Perseu victorios arătând capul Medusei....
Seara am făcut bilanţul. Mi se părea totul prea mecanic. Voiam parcă mai mult suflet. Nu-i nimic, poate vreodată în viaţă mai apuc să ajung la Vatican şi poate atunci am să descopăr de ce nevoia de intimidare, de supunere într-o vreme în care OMUL se căuta pe Sine şi pe Dumnezeu.