Xi’an cel mai vechi oraş din China - III - 

    Cei mai mulţi au azit despre Xi’an în 1974 când o ştire senzaţională făcea înconjurul lumii - undeva în China a fost descoperită o... armată de teracotă.

  Dar Xi’an este mai mult decât o informaţie. Şi aveam să constat acest lucru mai repede decât credeam. Deşi am ajuns noaptea acolo, am avut senzaţia că sunt într-un loc aparte. Încă nu văzusem oraşul. Vreau la hotel, mă lamentam ruptă de oboseala, făcusem 3 ore cu avionul dar avusesem o zi încărcată şi Marle Zid şi Mormintele Ming, îmi ajunsese pentru o zi de excursie.   Ajungem imediat, ca întotdeauna Bianca încearcă să ne liniştească. Auzi, da’ uită-te tu, civilizaţie, Spire admira autostrada care era luminată ca ziua. Aveam şi o nouă ghidă, se numea Candy, deşi nu aş fi spus că Xi’an este grozav de cosmopolit, era studentă la turism şi ca să îşi poată finanţa studiile lucra.

  Aşa am aflat că educaţia în China se plăteşte. Şi se plăteşte de la vârste fragede. Încă de la grădiniţă. Ştiu veţi spune că şi la noi se plăteşte grădiniţa. De acord cu dvs., numai că în China educaţia este percepută altfel iar cei care sunt plătiţi să o facă, o fac. Pe măsură ce se absolvă un ciclu de educaţie, cresc şi taxele ajungând ca cele liceale şi superioare să fie atât de scumpe încât puţini îşi pot permite să le urmeze dacă nu au şi altă sursă de venit în afara familiei. Poate nu întâmplător au dascăli foarte bine pregătiţi, nu întâmplător au medici foarte buni, sunt domenii în care sunt cei mai buni din lume, de exemplu. Au medici care opereză direct pe canal medular, sub lupă,  lucru pe care foarte puţini neurochirurgi s-ar încumeta să îl facă sau specialiştii în terapie genică, dar deja aceasta este o altă poveste.

  Mi-e foame, şopteşte Cristina în ceafa mea. Şi mie, răcneşte Viorel  iritat de oboseală. Mâine dimineaţă, micul dejun, s-a mâncat în avion, lămureşte Bianca. Îmi vine să râd, constat că mie şi Cristinei, colega mea de cameră, ni se face foame numai la ore imposibile.

   Pentru că tot suntem la capitolul mâncare, ştiţi că ieri eram curioasă ce fel de alimente se consumau la masa imperială. Surpriza a fost destul de mare aflând că masa era cât se poate de simplă, că se consumau însă şi băuturi alcoolice cum sunt rachiul de orez sau vinul,  şi foarte multe fructe, oricum o alimentaţie destul de sănătoasă dacă stau să mă gândesc bine.

  Găluştele, tăieţeii şi orezul sunt de bază. Se fierb la abur în nişte site din lemn, un fel de baine-Marie autohton. Legumele sunt de regulă, opărite ori crude dar asta nu înseamnă că nu se şi gătesc, mai ales cu carne sau se călesc în ulei de soia ori de susan la foc iute: sparanghel, frunze de lăptucă, broccoli, bulbi de usturoi, varză roşie, ardei gras roşu, ceapă, morcovi, soia, muguri de soia sau de bambus, ananas, porumb, napi, dovleac. Aceste alimente sunt bogate în vitamine solubile A, B, C, D, în fibre şi minerale şi conţin şi carbohidraţi, ca să nu mai spun că sunt nişte antioxidanţi redutabili, sunt antibacteriene, antifungice, antivirale, dar mai ales anticancerigene.

  Interesantă este asocierea lor, acele gusturi care nouă uneori ni se par imposibile: dulce acrişor, picant - dulce, dulce sau acru. Legumele şi fructele verzi conţin clorofilă. În timpul digestiei Ph-ul se modifică cu tendinţa clară de a deveni acid şi atunci vin alimentele verzi care prin alcalinitatea lor refac echilibru acido-bazic. Legumele şi fructele galbene sunt bogate în carotenoizi. Dacă sunt gătite normal aceştia sunt afectaţi, dacă sunt gătite la abur, proprietăţile se păstrează. La fel legumele şi fructele roşii conţin capsacină sau antocianine care sunt foarte sensibile la schimbarea Ph-ului, de aceea, de regulă sunt consumate crude - varza roşie, lubeniţa, strugurii negri ş.a. Toate acestea se consumă împreună. Masa chinezului este extrem de colorată. Motivul este simplu, acest amestec păstrează Ph-ul neutru. Asta nu înseamnă că nu se consumă şi carne, ba da, de regulă fiartă cu excepţia unor specialităţi cum este raţa de Pekin, de exemplu, care după ce este coaptă se caramelizează.

Ajunşi în centrul Xi’an-ului se schimbă perspectiva. Este luminat, blocurile nu sunt chiar atât de înalte ca în Beijing şi au un aer, cum să vă spun, între pitoresc, tradiţional şi modern. Nu găsesc încă motivul acestei senzaţii, dar sunt sigură că până vom pleca voi ştii.

 Bineînţeles, Turnul Clopotelor şi Turnul Tobelor sunt la loc de cinste şi luminate corespunzător, adică puse în valoare cum trebuie. Ciulesc urechile, Candy ne vorbeşte despre oraş. Fondat acum 2300 de ani de către primul rege al dinastiei Chin. Numele modern al Chinei este o aliteraţie de la denumirea acestei dinastii. Este cel mai vechi oraş din China. Are 8 milioane de locuitori, deci de aproape 3,5 ori mai mare decât Bucureşti-ul. Este capitala provinciei cu acelaşi nume, care are o suprafaţă de aproape 10000 kmp, care din punct de vedere administrativ se împarte în 9 districte iar geografic în 8 regiuni.

Cum ţi se pare cel mai vechi oraş din China, nu ştiu când a aterizat lângă mine Viorel. Pe întuneric toate feţe sunt la fel, nu crezi?

  Mi se pare că autocarul alunecă şi nu merge, planeitatea şoselei chiar începe să mă enerveze, de ce la alţii poate să fie mai bine ca la noi, de ce? Şi unde este mai bine? În China, despre care ne permitem luxul să o luăm peste picior, maia les atunci când se vorbeşte de comunism. Comunism, comunism, dar ce comunism?! Sunt conştientă că toată această bunăstare vădită ascunde şi drame, recunosc, mai ales la sat, ia gândiţi-vă cum este să locuieşti, de exemplu, la 800 km de cea mai apropiată  metropolă?  Credţi că programul drastic de plannig familial nu provoacă şi tragedii cum se întâmpla la noi, eu sunt convinsă că da sau credeţi că este uşor să munceşti şi în acelaşi timp să înveţi? La noi au totul aproape gratis şi nu îi mai interesează şcoala decât patalamaua, că pe urmă iau Occidentul în picioare. Dar ce mai contează, noi suntem ţara tuturor posibilităţilor nu Statele Unite!

  Dar gata,  am ajuns la hotel şi nu-mi doresc decât să mă culc.

Am adormit repede şi cum de multă vreme nu mi s-a mai întâmplat şi am avut un somn greu, cu vise dintre cele mai halucinante încât atunci când am făcut ochi primul lucru pe care am vrut să-l fac a fost să suna acasă să văd ce se întâmplă.

  Ceaţa uşoară acoperă ca un văl oraşul şi de aici şi starea noastră. Noroc că ne încărcăm bateriile cu micul dejun şi purcedem la drum.

  Xi’an-ul văzut ziua este cel mai frumos lucru care se poate întâmpla unei chiţibu-şare ca mine. Nu doar faptul că arhitectura modernă  a luat în stăpânire oraşul ci şi faptul că elementul tradiţional este încă foarte puternic aici.

De asemenea, faptul că nu mai este puhoi de lume ne dă un soi de degajare interioară. Astăzi avem două obiective principale: băile imperiale şi Zidul oraşului.

  Vă spuneam mai de mult că fiecare oraş chinez este înconjurat de Zid. Şi Doamne, ce zid, are 14 m înălţime, că stau şi mă întreb: oamenii ăştia când au mai avut timp să şi trăiască? Iar zidul aşa cum stă bine unui bastion medieval este înconjurat de un şanţ cu apă cu o adâncime de aproximativ 8 m şi o lăţime de 20, el a rămas  mărturia istoriei asemeni unui inel de logodnă pentru zidul pe care îl îmbrăţişează.

 Doi tineri, îmbrăcaţi în uniformele dinastiei Ming se fotografiază cu turiştii aşa că prind şi eu momentul să o fac.

Deşi are o populaţie de trei ori mai mică decât Beijingul, Xi’an este foarte viu. Poate şi datorită lampioanelor roşii, tradiţionalul felinar chinez, pe care îl găseşti peste tot, intrare în magazin, restaurant, instituţie şi chiar şi la celebrele Turnuri: al Tobelor şi al Clopotelor.

  Zidul de apărare al Xi’anului a fost construit acum 1000 de ani şi are, din 60 în 60 m, nu mai puţin de 98 de turnuri de pază. Vă aduceţi aminte că vă spuneam atunci când v-am povestit despre Marele Zid că aceste turnuri sunt specifice dinastiei Ming.

Candy are candoare şi nu ştii când zâmbeşte dacă o face din complezanţă sau pentru că nu înţelege ce întrebăm. Este foarte încântată că ne place Xi’an. Deşi are un număr de locuitori mult mai mic decât Beijingul aici am găsit un loc în care industria softului este parte integrantă a socialului, după cum construcţia de avioane, de autoturisme şi de trenuri de mare viteză  sunt la ele acasă. Bineînţeles această dezvoltare fără precedent din ultimii 15 ani are la bază indicaţiile tovarăşului...Mao. Bianca reuşeşte să-mi strunească limba la timp. Da’ce-am făcut, pe moment mă enervez. Ştiţi foarte bine ce aţi făcut, replică ea fără să-i pese de supărarea mea. Întrebam nu muşcam. Voiam să vizităm fabrica de avioane, mă bufneşte râsul. Şi are dreptate să se teamă de reacţiile şi întrebările noastre. Suntem la 10.000 km depărtare de casă într-o ţară pe care şi ea o descoperă acum, alături de noi şi nu din ghiduri sau atlase.  Domnilor, doamnelor vă poftesc la autocar, mergem la izvoarele calde, ne dă semnalul de adunare, da’ adună-i de pe unde sunt. Suntem cocoţaţi pe zidul Xi’anului şi împrăştiaţi la propriu. Am luat costumele de baie la noi, îmi spune domnul doctor. Eu nu am dar am putea închiria, gândesc cu voce tare. Dacă nu ar fi lampioanele roşii noi am fi singurele pete de culoare din zonă.

Izvoarele fierbinţi de la Huaqing

  Situate la poala Mt Lishan, la 30 km nord de Xi’an, Izvoarele fierbinţi de la Huaqing sunt faimoase pentru calitatea lor termală dar şi pentru romantica poveste de dragoste dintre împăratul Xuanzong din dinastia Tang, şi concubina sa preferată Yang Guifei, echivalentul dacă vreţi a lui Romeo şi Julieta. Yang era o fată săracă de care s-a îndrăgostit împăratul Xuanzong şi pe care a adus-o la curte făcând-o astfel una din doamnele sale. Legenda spune că împăratul era fascinat de frumuseţea concubinei sale într-atât încât a uitat de îndatoririle sale zilnice. Şi cum ţara era la un pas de a fi cotropită, familia imperială pune la cale asasinarea fetei, convinsă că ea este cauza pentru care împăratul nu mai este interesat de problemele de stat. Numai că dispariţia fiinţei atât de iubite, îl face pe  Xuanzong să învinuiască pe toată lumea numai pe sine nu. Disperat din cauza iubirii pierdute şi pentru a salva numele iubitei sale de la oprobiul public, s-a sinucis. În amintirea acestei iubiri, izvorul a fost botezat Huaqing.

  Este cald şi toţi avem o stare de linişte interioară ciudată când ajungem  la Huaqing. Munţii Lishan sunt încă acoperiţi de fuioarele de ceaţă care se deşiră spre înalt, molatec. Aburul care iese din apa termală seamănă cu firele unei pânze care se ţese instantaneu, sub ochii noştri, ca imediat ce se ridică să se topească. Temperatura apei este aici de 43 de grade.

 Intrăm prin poarta masivă,  pe care citim Huaqing trecând pragul înalt, semnul demnitarului. Micul parc are bănci din piatră şi câţiva platani şi magnolii le umbresc parcă cu dragoste. Imediat în dreapta noastră este piscina imperială acoperită unde chiar şi astăzi se fac băi. Din păcate aflăm că nu putem să ne bucurăm de o scaldă ca la carte pentru simplul motiv că nu avem timp.

  Doi cedri seculari străjuiesc aleea care ne duce spre complexul imperial, cotim pe o alta, îngustă, ca după nici 20 m să se deschidă în faţa noastră priveliştea de basm. Două clădiri, aparent simetrice străjuiesc Lacul celor Nouă Dragoni despre care aflu cu surprindere că este...artificial şi acoperă aproximativ 5300 mp. Pe fundal, asemeni unui decor de film, Palatul Huaqing. Se mai pot vedea lotuşi plutind la suprafaţa lacului iar mirosul lor puternic persistă mult timp după ce ne depărtăm. Ceva mai încolo statuia din marmură albă a lui Yang Guifei, recunoscută drept una din cele patru frumuseţi ale lumii antice chineze, într-o atitudine de visare, pe care ţi-o dă doar iubirea împărtăşită. Statuia are circa 5 m înălţime şi supradimensionarea scoate în evidenţă şi mai mult frumuseţea gracilă a acestei femei. O clipă, mai ales prin atitudine, mi s-a părut că o văd pe Venus de Milo, celebra statuetă de Louvre. În mintea mea suprapunerea părea perfectă. Realizez brusc că frumuseţea ca şi categorie estetică nu ar putea exista dacă ea nu ar trece şi prin ochii sufletului.  Bazinul este golit şi două femei au grijă să cureţe marmura soclului. Haideţi să vedeţi cele două piscine acoperite în care cei doi îşi  petreceau după - amiaza, vocea Biancăi era strepezită de răguşeală. Am timp să văd chioşcul şi aleea podeţ care merg până aproape de mijloculu lacului. Mă opresc o clipă surprinsă. Leii şi un dragon par din aur masiv. Nu sunt, ci doar îmbrăcaţi în foiţă de aur.

  Cum apa aburindă este totuşi limpede, în ea se oglindeşte întreg complexul balnear: Feishuang Hall, Yichun Hall şi Cheanxiang Hall, iar pe axa este - vest Cordiroul Celor 9 şi, cine credeţi, o corabie dragon din marmură. Coridorul Celor 9 duce în apartamentele nupţiale ale lui Xuanzong şi ale lui Yang Guifei care se află în Feishuang Hall. Candy îmi spune că dincolo de dormitoarele imperiale se află piscina imperială. Şi nu putem face baie, întrebaţi-o dna Minerva, îl aud în spatele meu pe doctorul Stroe. Din păcate nu avem timp pentru aşa ceva. În afara piscinei imperiale, mai sunt cinci piscine: a Lotusului, Haitang, Shangshi, Star şi a Principelui. Piscina Lotusului era destinată împăratului, Haitang concubinelor iar Shangshi, persoanelor oficiale de la curte care veneau să lucreze aici. Se spunea că la vremea repectivă, piscina în formă de stea nu avea acoperiş pentru a nu umbri frumuseţea lui Yang Guifei.

  Pe pereţii interiori sunt scrise o serie de versuri de o mare sensibilitate, care vorbesc despre tristeţea lui Xuangzou la pierderea lui Yang  Guifei. Aflu că aici încă există un izvor termal captat de peste 3000 de ani care încă funcţionează şi are un debit de 112 tone pe oră. Ce, noi nu avem Herculane!? Da’ cine mai ştie ce o fi pe acolo!

Grădinile care împrejmuiesc palatul sunt la rându-le de o frumuseţe pe care noi europenii o percepem greu şi târziu. Câţi dintre noi ar sta să se extazieze în faţa unei flori sau a unei forme abia schiţate? Rare ori pentru că nu avem timp de aşa ceva, dar aici, aceste lucruri par a primi alte dimensiuni pe care nu le mai percepi raţional ci sufleteşte: pavilioane, chioşcuri, podeţe, toate cu nume poetice şi menite să închipuie un univers care nu poate fi accesibil decât afectiv.

  Le traversez încet, atentă parcă la fiecare respiraţie, ca să nu mai spun că nu mai vorbesc. Am impresia că un singur cuvânt ar sparge în orice moment mirajul. Şi nu vreau. Îmi este atât de bine...

Armata de lut neclintită de secole

  Am mari emoţii. Astăzi voi sta faţă în faţă cu armata de teracotă a împăratului Ching Shi Hua. În urmă cu 30 de ani, se întâmpla să fiu pe patul de spital cum s-a întâmplat de atâtea ori în copilăria şi adolescenţa mea. Tata îmi aducea Magazin Istoric cu regularitate. Numărul din luna aceea era dedicat unei noi descoperiri care făcea înconjurul lumii. În China fusese descoperită într-un mormânt, o armată de...lut, în mărime naturală. Fotografiile erau extrem de grăitoare. şi atunci, acolo pe patul de spital am spus că într-o bună zi voi ajunge şi eu să le văd. Acum sunt la un pas de materializarea acestui vis aşa că vă daţi seama ce stare am pe lângă faptul că amintiri pe care le credeam uitate m-au invadat dis de dimineaţă.

  Pe măsură ce ne depărtam de Xi’an ne surprinde arhitectura caselor de periferie. Toate ferestrele dau spre curte sau pe stradelele secundare. Curăţenia lasă de dorit deşi aproape la fiecare casă cineva are o mătură în mână.

   A, şi încă ceva care m-a surprins. Chinezii sunt mari iubitori de animale. Câinii de companie sunt de talie mică, de regulă pechinezi, dar mai sunt şi canişi şi akita, ca să nu vă mai spun că sunt şi inventatorii autoturismului cu 3 roţi şi nu glumesc când vă spun asta.

   Când coborâm din autocar ne iau cu asalt...cerşetorii. şi la ei sunt nu numai la noi. Unii nu îţi cer direct bani, ci sticlele din plastic, apa plată care o purtăm după noi, dacă sunt goale. şi aici dau de voi, clatină Spire capul filosofic. Oameni suntem, nu, nu mă pot abţine. Măi, dar unde ne-au adus? Întâi dăm pe la un atelier în care se face soldăţei de teracotă, vedem o expoziţie şi pe urmă...turuie Bianca pe nerăsuflate.

   Intru în curtea micului atelier printre ultimii. Nu mă mir că peste tot văd copii, de diverse mărimi, ai soldaţilor din teracotă. Lângă hotelul în care suntem cazaţi este un magazin de îmbrăcăminte pentru bărbaţi, unde la intrare, în două cutii din sticlă imense sunt doi asemenea soldaţi, în mărime naturală.

   Şi cum putea intra în istorie împăratul care a unificat China dacă nu şi printr-o nevoie de eternitate, construind-şi piramida în stil propriu. Dacă cele egiptene au avut un spaţiu de exprimare terestră mic dar cu o înălţime frizând nemurirea, piramida lui Qin Shi Huang, a beneficiat de vastitatea teritoriului. Situl funerar al acestui împărat se întinde pe nu mai puţin 40.000 kmp. Mormântul său nu a fost încă decopertat deşi se ştie cu precizie unde este localizat. Posibil ca tema ca o legendă să nu se spulbere, istoricii să fi spus NU. De ce spun asta? Pentru că mormântul lui Qin Shi Huang pare să fie o replică în miniatură a Universului după spusele istoricului Sima Qian. Luxul şi obiectele care s-ar găsi aici ar umbri celelalte mari descoperiri.   Mormântul propriu zis are cam 350 mp şi se află sub o movilă de pământ înaltă de 76 m. Alături de el se pare că sunt înmormântate şi cele 87 de concubine dar şi o parte dintre apropiaţi.

   Qin Shi Huang din dinastia Qin este considerat primul împărat al Chinei. Dacă Qingling este considerat întemeietorul legendar al Chinei, întemeietorul istoric este Qin Shi Huang.  El a cucerit cele 6 regiuni vecine şi a unificat China. Tot el este cel care a întregit Marele Zid, a introdus moneda naţională şi a stabilit caracterele alfabetului chinez. Vă daţi seama, sunt aşa la vreo 5000 de caractere că mă întreb cum pot fi memorate! Dar pe lângă toate binefacerile şi civilizare, Qin Shi Huang a avut şi el bubele lui. De exemplu, i-a îngropat de vii pe cei 480 de Învăţaţi care au fost împotriva lui şi a ars mii de manuscrise care poate astăzi    ne-ar fi revelat multe.

  Râsetele şi chicotelile care veneau de undeva din stânga atelierului m-au făcut să mă îndrept într-acolo. Ce credeţi că făceau colegii mei dar şi cei din grupul olandez? Se fotografiau în spatele unei rame de soldat, fără cap, vă amintiţi desigur panourile fotografice, pe care erau desenate siluete umane iar locul capului era decupat, pentru ca amatorii să se poată imortaliza pe post de  Vânător sau de Salvamar, e, şi de aici distracţia de acum, noi, ca europenii, deh, mai înalţi, mai graşi, oricum mai puţini potriviţi pentru rama respectivă. Normal că m-am fotografiat şi eu. Nu în rama cu pricina că nu aveam loc, undeva pe lângă...

  În atelier însă m-am rupt de grup şi am început să trec în revistă ce făceau muncitorii. Migală, atenţie, meticulozitate. Mă uitam la degetele mici şi subţiri ale unei femei. Cu cât dexteritate desfăcea matriţa în două, apoi frământa lutul, i se vedea fiecare capilar şi degetele se albeau periodic, spasmotic, până când lutul avea consistenţa necesară, apoi îl punea în matriţă, îl potrivea şi îl apăsa în formă parcă cu furie, nu trebuia omis nici un detaliu de pe armura luptătorului. Repeta figura şi cu cealaltă parte a matriţei după care le suprapunea şi sigila urmele îmbucăturii tot cu lut. Să vă închipuiţi acest atelier ca pe o hală cu 4 - 5 bancuri de lucru şi zeci de metri de rafturi pe care aliniată într-o atitudine de crasă indiferenţă, o  întreagă armată. Îşi aşteptau rândul la cele două cuptoare în care erau arse. Partea frumoasă este că unele statuete erau colorate, lucru care m-a intrigat şi m-a făcut să bănui ceva, dar despre bănuială mai târziu, nu de alta dar am intrat într-o altă hală, perpendiculară pe prima unde se făcea mobilier. 

Ce am descoperit aici m-a lăsat puţin în ceaţă. În primul rând că totul se făcea manual. Nu era decât un strung mic, un lustruitor şi un birou la care o doamnă aranja bucăţi de jad colorat pe un desen, blaturi de masă, picioare de masă, blaturi pentru taburet. Cu o dăltiţă şi cu răbdare, un bărbat migălea o scobitură, punea o bucată de jad, nici măcar nu se uita la ce făcea, ochii lui erau la desen, iar mâinile lucrau singure, un automatism care dovedea că face această meserie de multă vreme.  Obiectul, tăblia unei mese, odată montat desenul trecea la şlefuit iar mai apoi la lăcuit. Totul ordonat,  precis, mecanic, rapid. Urmărind mişcările omului din faţa mea mi-am dat seama că intrând în jocul acestora aş putea rămâne hipnotizată acolo.

  Un fior rece m-a scuturat din cap până în picioare şi am făcut stânga împrejur. O iau razna!

  Alăturat este expoziţia. Ce să vă mai spun? Rafinamentul artei chinezeşti stă în detaliul dus până la cea mai mic amănunt. Poate pentru unii poate părea enervant sau indiferent, pentru chinez este însă un mod de viaţă.  La numărul de locuitori, peste 1 miliard, găsirea unui loc de muncă şi a unei profesii care să îl ajute să supravieţuiască este vitală. Cu toate acestea am văzut foarte mulţi copii şi am mai remarcat o nevoie acută de afecţiune care se regăseşte în fiecare zâmbet care îţi este adresat. Chiar m+am întrebat dacă ştiu să fie trişti şi cred că sunt, dar reuşesc să depăşească momentul prin regăsirea în celălalt.

Mobilierul este minunat, arta şi utilul găsindu-şi aici locul. şi-mi spun cât efort şi totuşi cu câtă uşurinţă fac ceea ce fac. şi nu doar mobilier ci şi obiecte de artă, de la tradiţionalii câini Fou, la dragoni, leii protectori, animale fantastice care ai senzaţia că au încremenit în atitudini cotidiene din realitatea imediată pentru puţin timp şi că imediat ce treci de ele, îşi vor relua locul în mitologie.

Până la complexul muzeal avem ceva de mers, mănânci, cum spune românul, o pâine. Aleile parcului care împrejmuieşte situl sunt extraordinar de curate iar verdele crud al ierbii face să pară şarpe. Domnule, peste tot dau de forme reptiliene, gândesc neplăcut surprinsă, mai ales că mie nu îmi plac şerpii. Brusc, platoul devine plan şi îmi spun  că Zidul a devenit pentru chinezi un adevărat fapt de viaţă, pentru că şi situl este înconjurat de ziduri. În 30 de ani, pe locul celebrelor morminte pentru că sunt două, s-a ridicat un adevărat monument. Trecem prin aparatele cu fotocelulă şi raze Roentgen, tot căutând din ochi cam pe unde ar putea fi acestea. Complexul îmi aminteşte de Academia de Studii Militare din Bucureşti, doar ceva mai aerată. Există chiar şi o Rotondă şi  ca un loc care se respectă nu puteau lipsi Casa ceaiului, Casa Cafelei şi magazinele de suveniruri. Cele de aici sunt de stat şi au preţuri fixe care nu se negociază, cum se întâmplă în alte locuri.

Întâi suntem duşi în Rotondă,  să vedem un film documentaro-artistic despre soldaţii din teracota. Nu sunt scaune, sala este rotundă, şi ne sprijinimi de un fel de balustradă, mişcându-ne tot timpul, ecranul este circular şi el şi imaginile se succed cu atâta repeziciune încât ameţesc. Abia găsesc uşa să ies. Nu, pentru mine este prea mult, dau nas în nas cu Bianca. Merg şi eu să văd filmul, spune cu un aer candid dar eu nu apuc decât să dau din cap că înţeleg şi ies.

   Vântul adie uşor şi mă simt bine inspirându-l cu toţi porii iar el îmi răvăşeşte fiinţa, zgribulindu-mă.

   38 de ani s-a lucrat la mormântul împăratului Qin Shi Huang. 720 000 de oameni au fost prinşi întru creaţia care ar fi urmat să uimească,m de altfel a şi făcut-o, lumea. Dar Uitarea este o condiţie sine qua non a Trecutului. Istoria reţinea numele şi legendele create de domnia lui Qin Shi Huanf dar uşor, uşor uitase locul în care acesta fusese îngropat.

   În 1974, ţăranii din cele patru sate aflate împrejurul sitului, au ieşit, la chemarea primarului, să înceapă să sape un canal de irigaţie. Tot săpând au dat peste capul unui soldat din teracotă. Descoperirea însă în loc să bucure, a revoltat oamenii Aceştia erau convinşi că au dat peste capul Zeului Pământului şi acest lucru era de rău augur. Ba mai mult, au reuşit să îl alunge şi pe primar din sat. A fost nevoie ca vizita preşedintelui Francois Mitterand să le deschidă ochii peste ce comoară au dat. Primarul a fost repus în drepturi iar în 1979 a fost deschis publicului larg, complexul Qin Shi Huang. În momentul decopertării, soldaţii ieşeau la lumină în armuri viu colorate, de spuneai că doar ce coborâseră din fresca Timpului. Nimeni nu se gândea că lumina Soarelui atât de benefică, Timpului putea să-i facă foarte rău, pentru că în numai câţiva ani culorile s-au estompat ca să dispară apoi de tot.

  Toate acestea le ştiam de la Candy. Mă întrebam, nu ştiu dacă atât curioasă, dacă nu cumva cu teamă, ce reacţie voi avea când voi fi faţa în faţă cu soldaţii. Nu de alta dar oamenii au reacţii ciudate în cele mai neaşteptate momente. şi nu m-am înşela pentru că în momentul când intru în hala imensă, ochii mi se umplu de lacrimi. Instantaneu îmi amintesc de dorinţa din adolescenţă. şi iată-mă aici!

  Peste 6000 de soldaţi, care şi cai, în formaţie de luptă, aşteaptă încă semnalul de începere a unei bătălii care cred că se dă într-o altă dimensiune. Dar ei aşteaptă, în LUMEA mea, neclintiţi, atinşi de aripa vremii pe ici pe colo, unii cu armura ciobită sau pur şi simplu strivită, alţii îngenuncheaţi, în atitudini atât de fireşti încât dacă cineva nevăzut ar pocni din degete i-ai vede cum ar începe să se mişte. Ideea de păpuşă articulară nu îmi aparţine, iar aici nu este vorba despre aşa ceva, ci despre statui în mărime naturală, 1,75 cm. Impactul la vedere este atât de puternic încât mă clatin. Hai că o iau razna, încep să alerg de-a lungul săpăturilor, voiam să fiu sigură de ceea ce văd, dar gâfâind mă opresc pe la mijlocul culoarului şi realizez că reacţia mea este totuşi nefirească după felul cum mă priveau nişte japonezi. Să nu mă întrebaţi că nu ştiu ce voiam să demonstrez, m-am trezit alergând asemeni unui copil care se bucură de jucăria primită. Nu ştiu câtă lumea ar înţelege acest lucru. Acum îmi vine să râd amintindu-mi ce am făcut dar atunci nu mi-a ars de aşa ceva. Mă simţeam ca puştiul prins la borcanul cu dulceaţă.

   Armata de lut are în dotare mii de arme reale, unele din metal, cu suprafeţe cromate ceea ce dovedeşte că chinezii cunoşteau tehnici de metalurgie avansate deşi toate erau lucrate manual. Ce este interesant este că fiecare soldat are identitate fizionomică, nu am văzut şi se spune că nu seamănă un soldat cu celălalt. Este uluitor ce a putut face un singur om. şi de câtă putere a dispus dacă a ordonat asemenea grozăvii. Dar, vorba cuiva, ce egiptenii au fost mai buni, ba da, au fost la fel de buni şi ce cred eu, este mult mai important pentru istorie modul cum au evoluat cele două societăţi, în două câmpuri culturale şi antropologice atât de diferite, în două epoci succesive.

  Mulţi dintre cei din grup se simt rău. Chiar şi eu am un fel de vertij, dar pun toate aceste stări pe seama emoţiei. Sunt informaţii pe care le preluăm dintr-un câmp energetic care s-a conservat şi care a intrat în contact cu miile de biocâmpuri ale celor care au vizitat şi vor mai vizita situl.

   Afară am senzaţia că lumina mă loveşte în moalele capului. Respir anevoios şi abia când mă aşez pe banca de sub un ficus mă liniştesc. Spuneam undeva că întâlnirea cu Istoria sau cu Eternitatea este zdrobitoare. Cam aceeaşi senzaţie o încerc acum. Soarele tomnatec lunecă peste noi glăsuind cu adierea vântului şi a timpului, învârtoşind frunzele de pe alei în arpegii aurii care se aştern apoi, peste coama gardului viu, ca să poposească într-o ultimă şi definitivă zvâcnire între firele de iarbă, moleşite şi ele de trecerea peste zi.

   Stau pe bancă şi mă gândesc la povestea Generalului fără cap. Statul major este aliniat, aşteptând semnalul de luptă care ştim că nu va veni niciodată şi nu pentru că Istoria a încremenit într-o amprentă de lut, ci pentru că cel care trebuia să ordone atacul nu are cap. Oameni buni, această poveste am inventat-o eu! Dar Generalul fără cap există! şi mă mai gândesc cât de strălucitoare trebuie să fi fost această armată atunci când era colorată, nu putea altfel, după culorile care se vălătucesc printre noi, după pofta de viaţă a locuitorilor, după concepţiile vremii...

Ce mi-a plăcut foarte mult în China au fost ceainăriile. Maeştri în alegerea plantelor, adepţi ai unei vieţi îngemănate cu natura, au transformat servirea ceaiului, asemeni japonezilor într-o adevărată artă. În primul rând atmosfera de basm, de poveste nescrisă pe care ţi-ai dori-o nesfârşită. Peste tot, vase de ceai, mici obiecte de jad, casete şi sute de recipiente pline cu plante. Iei loc la masă, ţi se aduce imediat lista cu ceaiurile disponibile în care mai găseşti şi informaţii despre afecţiunile pe care le pot lecui.

  Suntem tot în incinta complexului muzeal, ne-a dorit să mai poposim o clipă înainte de plecare. şi cum cafeaua este mai puţin agreată de chinezi am preferat ceaiul.

 Ni se explică  cum se prepară ceaiul. Mâinile mici ca de păpuşă manevrează cu atâta uşurinţă ceştile încât o clipă ai impresia că de fapt, este prestidigitator. Iar gustul ceaiului este pe măsură. A, încă ceva! Nu i-am văzut odată supăraţi. În momentul când te apropii de un chinez, faţa i se luminează de zâmbet. Bunăvoinţa este o chestiune de educaţie şi nu de conjunctură.

Ne-am trezit peste noapte că aveam ochii oblici

   Cred că a sosit vremea să vorbim şi despre religiile practicate în China. Chiar dacă ideologia comunistă este port drapel naţional, din punct de vedere a credinţei  nu s-a pus problema dispariţiei acesteia. Să ne amintim de noi doar, indiferent de vicisitudinile istorice care s-au succedat, credinţa a rămas aceeaşi. Martirajul este o formă de întărire a credinţei dacă vreţi, exact că şi mărul Evei. Cu cât interziceţi cuiva să facă un lucru, exact acel lucru îl va face pentru simplul motiv că interdicţia este mama tentaţiei, cum obişnuiesc eu să spun.

    Aminteam în primul reportaj, cred, că în China vieţuiesc 54 de etnii, fiecare cu limba şi cutumele sale culturale. Din punct de vedere religios am putea spune că chinezii se pot grupa în câteva mari culte: budismul, creştinismul, islamismul, dualismul şi religiile filosofice - taoism şi confucianism, dar şi întâlnim şi unele forme de animism.

   În timpul lui Abraham, adică acum vreo 2000 de ani a.Ch. (înainte de Christos), în China se puneau bazele dualismului filosofic: din haosul universal s-au desprins Yang şi Yin. Primul reprezintă totul în lumea aceasta de la lumină, evidenţă, dinamism, agresivitate, control, cald, greu, uscat şi simbolizează principiul masculin, cel de-al doilea este opozabil şi reprezintă întunericul, ascunsul, pasivitatea, receptivitatea, rece, moale şi este principiul feminin. Deşi sunt opozabile cele două principii sunt complementare şi împreună coordonează Universul.

    Budismul a fost adus în China în primul secol p.Ch. (după Christos), în plin taoism şi confucianism,  şi trebuie să spunem că este mai mult decât o religie, budismul este un mod de viaţă. Abia în secolele 5 şi 6 au fost aduse din India, şi traduse în chineză, primele texte budiste, ceea ce a însemnat o mare deschidere spre credinţă pe două mari căi: budismul mistic şi filosofic, adică esoteric, şi budismul popular.

    Islamul ajunge în China, în perioada în care hagira Profetul Mahomed era extrem de vie în memoria supuşilor săi, în timpul califatului lui Osman ibn Affan, al treilea calif al Profetului,  ca să nu mai spun că la aceea vreme China era considerată cea mai dezvoltată ţară din Orientul îndepărtat. Şi cum altfel putea pătrunde islamul în China dacă nu pe celebrul Drum al Mătăsii, care trecea şi prin ţările maure.  Optsprezece ani după ridicarea la Alah a Profetului, califul Sa’ad ibn Abi Waqqaas, unchiul dinspre mamă al Profetului, îl invită pe împărat să îmbrăţişeze credinţa islamică.

    În ce priveşte creştinismul, acesta a ajuns în China prin intermediul misionarilor romano-catolici, la mijlocul secolului al 17-lea. Misionarii protestanţi vor ajunge aici doua secole mai târziu, dar ca şi religie, creştinismul a fost destul de repede asimilat, în prezent ei reprezentând mai puţin de un procent din populaţia Chinei.

   În limba chineză tao înseamnă cale, drumul pe care îl alegem în viaţă. Curentul filosofic a luat naştere în secolul 6 a.Ch. din ideiile celui care avea să ajungă în scurt timp, maestrul Lao-Tzî. Alături de Confucianism va influenţa cultura chineză care secole la rând îşi va extrage temele, motivele, acţiunile din seva celor două religii-filosofie.

    Taoismul a debutat printr-un complex sistem filosofic care trebuia dobândit doar prin învăţătură individuală. Taoismul vorbeşte despre Tao care trebuie urmat aşa cum religiile occidentale vorbesc despre Dumnezeu. Tao este nenumitul, neştiutul care unifică tot şi toate. În ciuda aparentelor diferenţe, în esenţă totul este UNUL, bun sau rău, adevărat sau fals, indiferent de opinie. Scopul taoismului este să cultive o relaţie mistică cu elementul Tao.

    Confucianismul gândit ca o filosofie căreia să i se supună  câteva generaţii ale aceleiaşi familii, avea să se extindă foarte repede în China, la 202 a.Ch, în timpul dinastiei Han ca să dispară în 1911 odată cu căderea puterii imperiale. Numele i se trage de la K’ung-fu-tzu, un titlul onorific pe care îl primeau elevii străluciţi din Lu, provincia Shandong. Curentul a apărut ca o reacţie socială la faptul că oamenii au uitat care este scopul vieţii lor şi şi au pierdut sensul real al noţiunii de virtute. Astfel, Confucianismul propune o legătură statornică între relaţiile sociale şi armonia socială pe care trebuie să le aducă acestea. Aşa se face că el defineşte 5 tipuri de relaţii: între lege şi legiuitor, soţ şi soţie, fratele tânăr şi cel mai în vârstă, între părinţi şi copii şi între prieteni, cu excepţia ultimului tip, toate celelalte exprimă în esenţă, legătura dintre inferior şi superior.

   Astăzi avem 2 obiective principale de vizitat, ne întâmpină Candy plină de voioşie. De aseară de când ne-a cântat, are o voce frumoasă dar piţigăiată, nu aş putea-o numi soprană pentru simplul motiv că nu este aşa, s-a apropiat mai mult de noi şi parcă şi atmosfera înţeţoşată s-a mai încălzit. De fapt, noi ne face încălzirea pentru ceea ce avea să ne aştepte de a doua zi când ne îndreptam spre Tibet. Nimeni nu spune nimic dar toţi suntem într-un soi de espectativă circumstanţială la ce ne-am putea aştepta pe Acorperişul Lumii.

   Viorel, care tot drumul a fost pus pe glume, se apleacă spre mine: Fii atentă, urmează raţa opărită şi gâsca jumulită! Hai, măă...

    După ce ne-am numărat, ne-am verificat vecinii de scaun, Candy cu un aer candid ne aduce la cunoştinţă că vom vizita Pagoda Marii Gâşte Sălbatice. Ţi-am spus eu!-Viorel întoarce o clipă capul.

     Pagoda este simbolul sosirii budismului în China şi face parte din complexul monastic Da Ci’en. Pagoda Dayan Ta, cum i se spune în chineză, a fost ridicată la 648 p.Ch., în cinstea prinţului moştenitor Li Zhi din dinastia Tang. La origini, templu avea 13 curţi interioare, 5 etaje, se întindea pe 24,4 ha şi era locuită de 300 de călugări. Între 701 - 704 s-au adăugat alte două acoperişuri la pagodă astfel că înălţimea ei a ajuns la 64,5 m.

Pelerinul budist X’an Zang care a studiat budismnul în India, a adus cu el un volum impresionat de tăbliţe cu învăţături budiste care au început să fie traduse în chineză.

Este înnorat şi ceaţa pluteşte încă deasupra Xi’an-ului. Am senzaţia că totul pluteşte în tonuri de gri şi maro-caolin. Poate de aici şi starea noastră de irascibilitate. Bianca strigă adunarea, agitată, sunt foarte multe grupuri de chinezi şi japonezi care vizitează pagoda şi riscăm să ne pierdem cu uşurinţă.

    Odată trecuţi de poartă, am aceeaşi reacţie ca şi în Oraşul Interzis sau din Complexul muzeal al Armatei de lut. Spaţiul se expandează brusc pe orizontală ca să facă lor pagodei ţâşnite pe verticală, adică să se armonizeze. Aleea lungă şi largă, este mărginită de copaci de Ginko, aici am aflat că este copacul lui Budha. Albul marmurei care împodobeşte scările de la intrarea în pagodă străluceşte şi-mi spun, nu se poate, ăştia au dat cu ceva pe scări, mi-e şi teamă să urc nu cumva să alunec. Dar este strălucirea dată de lustruire, de urmele milioanelor de paşi care peregrinat cu mult înaintea mea, pe acolo.

    Călugării budişti erau împărţiţi în 2 grupe: mahaiana care erau vegetarieni şi anaiana care mâncau şi carne. Chiar şi templele le aveau alăturate. Odată pe an însă şi mahaienii mâncau carne. S-a întâmplat ca într-un an, pe când se punea masa, să treacă pe deasupra un stol de gîşte sălbatice. Călugărul stareţ tocmai binecuvânta masa spunând că este o zi importantă pentru Budha şi în acel moment conducătoarea cârdului de găşte s-a prăbuşit în curtea templului anaian. Credincioşii şi cinul mahaian au dedus din  această întâmplare că spiritul lui Budha se regăseşte în orice vietate, astfel că au renunţat şi ei la a mai consuma carne. Dar au venerat Gâsca, într-un templu care îi poartă numele şi astăzi: Pagoda Marii Gâşte Sălbatice. Nevoia interioară de a crede în Creator. Şi lucrul acesta li se întâmplă şi celor mai ateti dintre atei.

   N-ai bea o cafea, mă pomenesc cu Cristina lângă mine. Ba da, dar mai întâi vreau să văd şi muzeul. Acesta este mic, exponate puţine, vreo 16 statuete şi o hartă din care arată cum a pătruns budismul în China.

    Dacă mi-a plăcut ceva în aceste mici muzee sanctuar aceasta a fost ordinea, meticulozitatea cu care erau redate informaţiile. Dar ca orice loc turistic, aici găseşti de toate de la obiectele de artă propriu-zise, la mici obiecte cu caracter religios, care au legătură, într-un fel sau altul cu budismul şi un om gata sa îţi explice ceea ce nu ştii sau nu înţelegi.

   E, ţi-a plăcut, Viorel se cocoşează, alături de mine, pe scaun, pe drumul de întoarcere. Da. Se strâmbă: m-ai omorât cu cultura asta. Oftez: cred că fără cultură am fi mai săraci. Începe să râdă: ai dreptate, de aia te şi las eu în pace când te enervezi, nu cumva din prea multă cultură să spui ceva ce ai regreta mai târziu! Vedeţi? De asta îl iubesc eu pe Viorel. Nu mă eclipsează! Bineînţeles, se distrează copios pe seama mea, dar mie îmi place aşa cum este altfel nu ar mai fi el. Unde mergem, se mută iar lângă mine. La raţa opărită...nu, nu, că la aia am fost...Mergem la moschee, mă foiesc pe scaun încercând să nu mai simt durerile de spate. Poate vă trageţi un harem, o aud pe Luci Ilie, de vizavi mustăcind. A, nu, mă mut înapoi, m-aţi prins la mijloc, şi o tuleşte înapoi.

    Spuneam undeva la început că credinţa islamică a ajuns în China în timpul dinastiei Tang. Documentele istorice arată că islamul a ajuns aici pe două căi: pe deja celebrul  Drum al Mătăsii, peste Râul Galben şi prin trecătoarea de pe Muntele Tianshan. Cea de-a doua rută s-a deschis ceva mai târziu, în timpul dinastiei Sing venind pe mare prin Oceanul Indian din Golful Persic.

     Odată cu dezvoltarea rutelor comerciale şi cu stabilirea de relaţii diplomatice între China şi ţările arabe, musulmanii au s-au aşezat în zona costieră de sud-est şi uşor, uşor au pătruns spre interior. Acest lucru se petrecea  un secol mai târziu în timpul dinastiei Yuan. Credinţa şi felul de a fi a noilor veniţi era diferită de modul de viaţă şi credinţele chinezilor, mai mult ea era conservată cu sfinţenie în cadrul acestor grupări încât, cu timpul, etnicii hui au devenit o naţionalitate de sine stătătoare. Lor li s-au alăturat etnicii kazaci şi tungusci care locuiau în zona Xi’an.

    Marea Moschee din Xi’an este o îmbinare, pentru unii armonioasă, pentru alţii ciudată, între arhitectura chineză şi arta musulmană. Micile clădiri şi pavilioane cu curte interioară sunt construite în stil chinezesc, din arta musulmană distingându-se arabescurile micilor fântâni, aranjamentele acestora şi covoarele din interiorul sălii de rugăciune, unde, în fiecare zi de vineri, se strâng aproximativ, 5000 de musulmani.

   În schimb cartierul musulman este colorat şi plin de viaţă. Bazarul fiind polul interesului turistic. Vânzătorii te strigă şi te îmbine să le admiri marfa, care, bineînţeles, este aceeaşi din magazinele chinezeşti. Găseşti în schimb, ceasuri vechi, orfevrerie mică, lucruri dintre cele mai banale din categoria antichităţilor care te atrag. Trei nopţi cât am dormit la Xi’an am făcut adevărate incursiuni în inima cartierului musulman, curiozitatea împletindu-se adesea cu teama că ne putem rătăci, nu de altceva, şi aveau grijă cei de acolo să ne în

drume spre hotel. Reuşisem să ne facem prieteni, în special Viorel, şi ne întâmpinau cu zâmbetul pe buze.

    În ultima dimineaţă petrecută la Xi’an, ne pomenim cu Viorel că ne spune să ne uităm în oglindă.  Ce tot vrea? Cristina nu înţelegea cum de altfel, nu pricepeam nici eu de ce ne tot spune să ne uităm în oglindă. Ne holbam la noi din toate unghiurile şi deodată am înţepenit, cu gura căscată. Ce-i? Cristina şi Nadia veniseră în spatele meu. Bă, nu se poate, clătinam capul nedumerită. Ce e? Cristina tot nu înţelegea. Ia priviţi-vă ochii! - Viorel ni s-a alăturat.

   Doamnelor şi domnilor, ne credeţi, nu ne credeţi, dar în dimineaţa aceea am realizat cu stupoare, că preluasem prin nu ştiu ce formă de mimetism ad-hoc, ceva din fizionomia chinezilor. Aveam ochii oblici!

      

La pas prin Oraşul Interzis - II -

Ne-am sculat cu noaptea în cap, nerăbdători să dăm ochi cu Istoria. Am adormit greu, reiterând în minte tot ce ştiam despre Oraşul Interzis. Iar acum sunt pregătită să deschis uşa la cinci secole de secret, miraj, martiraj, totul ascuns în alcovuri înmiresmate unde sunt sigură că s-au petrecut şi adevărate drame nu odată.
Ieri, când am poposit la Beijing, în drum spre hotel văzusem unul din Turnurile de veghe. Am întrebat ce este acolo şi mi s-a spuc că e Oraşul Interzis. Tot atunci am aflat că oraşul are forma unui dragon de Foc şi că a fost construit respectându-se regulile Feng Shui.
Mai ştiam, de la lecţia de istorie, că atunci când se anunţa trecerea Împăratului, supuşii trebuiau să îngenuncheze cu capul plecat iar dacă nu o făceau, aveau grijă alţii să o facă.
Oraşul Interzis a fost construit la ordinul celui de-al cincelea împărat Ming, Jong Lo, pentru mama sa. Acesta considera eticheta de la curte prea rigidă şi faptul că mama sa tânjea după libertatea din casa părinţilor săi l-a împins să copieze, la scară miniaturală, toate lucrurile frumoase din afară, pentru ca femeia să nu mai sufere de singurătate.
Palatul propriu-zis era şi este înconjurat de trei curţi concentrice sau con-pătrate cum spune Viorel, adică are 3 porţi. Dacă vreo concubină a împăratului trecea pragul celei de-a doua porţi era socotită pierdută, deoerece îşi pierduse onoarea şi nu se mai putea întoarce înapoi.
Alunecăm pe lângă zidul care duce spre Poarta de Est a Oraşului Interzis. Este o zi senină dar rece ca şi cum eram avertizaţi că s-ar putea să avem surprize. Aflu printre altele că Primăria Beijingului a fost tot un palat princiar. Vedeam Turnul de Veghe cum se apropie şi aveam o strângere de inimă. Copil fiind citisem despre acest Oraş Interzis, citisem şi poveştile chinezeşti cu zei, zâne şi demoni, dar le citisem şi pe cele cu tâlc şi ştiu că mă impresionase cea cu prunul. Se spune că unul din împăraţii chinezi avea trei pruni pe care îi îngrijea cu mare atenţie. Totuşi într-o bună zi, unul din pruni amurit iar împăratul s-a îmbolnăvit de inimă rea. Unul din apropiaţii acestuia s-a gândit să caute un alt prun şi astfel împăratul să scape de tristeţe. L-a găsit în curtea grădinarului palatului. Acesta avea un prun la umbra căruia se născuse şi crescuse fiul său. Auzind că prunul va fi dus la curte, copilul s-a întristat la rândul său. Şi cum îi plăcea caligrafia, s-a gândit să lase o amintire între crengile lui. Pomul a fost adus la palat şi plantat alături de ceilalţi doi. Şi pe când se plimba în jurul lor, împăratul a văzut ceva agăţat între crengi. A dat ordin să fie adus obiectul şi a rămas tare surprins câna a văzut că era un poem foarte frumos care vorbea despre prietenia dintre un copil şi prun. L-a chemat pe cel care adusesese pomul şi i-a cerut să ducă prunul înapoi deoarece nu voia să semene în jur tristeţe şi mai mare...
Cu gândul la poveste numai ce m-am trezit că sunt în faţa Porţii de Est, venind dinspre oraşul vechi. Poarta are un nume care pentru mine rezonează cu misterele acestei culturi Chong Wen Men. O altă poartă, la fel de veche, este cea de răsărit De Sheng Men, precum şi parte din canalul în formă de dragon, care îl ducea pe împărat în dimineţile călduroase de vară spre Palatul de Vară. Este ceea ce am putea numi axa este - vest.
În spatele meu, colina de cărbune, nu am reuşit să aflu de unde îi vine numele. Trei pagode, răsar printre coamele verzi ale copacilor. Aparent seamănă şi totuşi nu sunt acelaşi stil. Pagoda Hu Tzi Ching este cel mai înalt punct din oraşul Interzis. Aici, în fiecare an, la 9 septembrie se desfăşura un ritual pentru sănătate. Odată la 3 ani, Împăratul, de aici, îşi alegea o concubină. Şi tot aici, ultimul împărat Ming s-a spânzurat, nu înainte de a ordona celor 42 de concubine să se sinucidă alături de el.
Se pare că am avut dreptate, deoarece Eva îmi confirmă că pagoda din dreapta este construită în stil manciurian iar cea din stânga în cel mandarin.
Poarta care ne duce spre cele cinci secole de istorie, cum spuneam undeva, are ca însemn de mare demnitate patru hexagoane, figurate în partea de sus şi 9 semisfera la partea de jos pentru că împăratul care a gândit această monumentală construcţie era fascinat de cifra 9. Toate aceste decoraţiuni sunt poleite cu aur de 24 k şi odată la 3 ani sunt curăţate de administraţie.
În anul 2020 se preconizează ca întreg Oraşul Interzis să intre în restaurare generală. Cei care îl au în grijă sunt siguri că vor descoperi lucruri nebănuite despre cei 24 de împăraţi care s-au perindat prin sălile acestui palat dar şi multe surprize testimoniale despre epoca în care au trăit. Spun aceasta deoarece la ultima restaurare, acum doi ani, în stâlpii de susţinere ale sălilor de ceremonial s-au descoperit numeroase manuscrise în limba tibetană. Cine sau de ce le-a ascuns acolo este încă o mare enigmă.
La începutul secolului al cincisprezecelea, mai precis în anul 1400, împăratul Jong Le, al treilea împărat Ming, a decis mutarea capitalei la Pekin. În 1406, al cincelea împărat Ming a decis începerea construcţiei Oraşului Interzis. Vă daţi seama cât de zbuciumată trebuie să fi fost istoria Chinei dacă împăraţii unei dinastii se succedau cu atâta repeziciune?!
Complexul arhitectural se întinde pe o suprafaţă de 720 000 mp, adică 72 ha, şi include nu mai puţin de 800 de clădiri care totalizează împreună peste 9000 de camere.
Trei arhitecţi au dat viaţă viselor împăratului, construind extravagantele palate ale metropolei imperiale: Hsu Tai, Yuan An şi Feng Chiao. Sălile imense de audienţă erau necesare pentru primirea delegaţiilor, apartamentele imperiale pentru odihnă şi pentru mulţumirea concubinelor, iar templele pentru fumigaţii, meditaţie şi rugăciuni. Dar mai era nevoie şi de grădini intime şi de spaţii în care invitaţii trebuiau să se simtă bine. Şi nu numai ei pentru că acest complex imperial trebuia să adăpostească şi o întreaga armată de slujitori - înalţi demnitari, prinţi, bucătari, cancelari, grădinari, preoţi ş.a. cât şi armată propriu-zisă. Aşa că în bijuteria arhitectonică numită Oraşul Interzis găsim elemente nu doar ale arhitecturii tipice chinezeşti ci şi de budism, lamaism sau taoism.
Şi cine putea să armonizeze acest complex atât de variat, ca să nu spun hibrid, decât misterioasa artă Feng Shui care a mediat trecerea dinspre material spre spiritual, aducând natura şi forţa ei latentă în a susţine spaţiul aritmetic distribuit.
La sfârşitul secolului al optesprezecelea se estima că în Oraşul Interzis vieţuiau nu mai puţin de 9000 de suflete.
Axa nord - sud leagă cele două turnuri, ale Copotelor şi ale Tobelor, de care vă aminteam în materialul trecut şi care erau vitale pentru felul cum curgea viaţa de fiecare zi a chinezului nu doar de rând.
Pe direcţia Porţii de Sud se află Templul Cerului, o mică bijuterie celestă - Tian Tan, pe a celei de Nord se afla templul Di Tan, pe cea din est templul Ri Tan şi pe cea din vest, Zue Tan şi care erau punctele nodale care închideau, conform principiilor filosofiei taoiste, între prelungirea laturilor lor, Oraşul Interzis.
La intersecţia dintre cele două axe se afla veciul templu Tai Miao în care se aflau altarele zeilor htonici - ai pământului şi ai grânelor - She Ji Tan. La solstiţiul de iarnă, la cel de vară, la echinoxul de toamnă şi cel de primăvară, împăratul trecea prin cele patru temple, pe rând, pentru sacrificiile rituale.

Sacralitatea numărului 9

Ce m-a surpins de prima dată când am văzut Oraşul Interzis a fost şanţul cu apă care îl înconjoară. Face şi acest lucru din regulile Feng Shui de armonizare cu natura. Adânc de 6 m are locuri în care lăţimea lui poate depăşi 50 m. Pereţii şanţului au 10 m înălţime şi au o lungime de 3,4 km, ca să nu vă mai spun că pentru pavarea lui s-au folosit nu mai puţin de 12 milioane de cărămizi numai pentru partea din afara Oraşului Interzis.
Apa ajunge în Oraş printr-un tunel care a fost căptuşit cu nu mai puţin de 15 straturi pentru a asigura potabilitatea apei. Ea alimenta toate sălile complexului şi alte şapte palate din sistem.
Vă spuneam undeva mai sus că împăratul Jong Le era fascinat de cifra 9 pe care o regăsim în Oraşul Interzis sub diverse aspecte, de la cele 9 inele şi semisfere de pe porţi, la cele 9 şiruri de semisfere, de la 9 zăvoare până la cele 9999 încăperi câte a avut complexul la început. Întrebarea ar fi de ce nu 10000 de încăperi? Păi, simplu, conform preceptelor filosofiei chinezeşti, Oraşul Interzis este element Pământ şi deci nu avea avea cum să aibă 10000 de încăperi pentru simplul motiv că cifra 10 reprezintă Infinitul, or pământul este finit, ca să nu spun rotund.
De asemenea, Turnurile de Veghe sunt construite şi ele sub semnul magicului 9, ceea ce ilustrează dacă vreţi ingeniozitatea arhitectului. Acoperişurile acestora sunt executate ca în număr de 9 sau ca un multiplu de 9: fiecare turn are câte 9 grinzi de susţinere, 18 piloni şi 72 colţuri. Dacă adunăm 9 cu 18 şi cu 72 obţinem cifra...99. De aici ideea ca 9 este număr divin.
Pe când se repara acoperişul de la Sala de Consiliu din Palatul Fericirii, sub una dintre grinzi s-a găsit ascuns un cufăraş de cupru în care erau 5 beţe colorate, 5 ierburi de leac şi 24 de monezi. Se pare că această lădiţă este dovada că Oraşul Interzis a fost construit respectându-se atât teoria celor 5 culori cât şi regulile de bază Feng Shui. Cercetătorii se întreabă ce alte secrete mai ascund palatele din interiorul complexului muzeal.
Din punct de vedere al structurii însă, Oraşul Interzis este format din 2 părţi: Curtea Interioară şi Curtea Exterioară.
În Curtea Interioară găsim magnifica Sala a Armoniei Supreme, unde împăratul îşi serba ziua de naştere alături de concubine, de fapt, aici se simţeau cel mai în siguranţă imperatorii chinezi. În nordul Curţii de altfel locuiau, împreună cu familiile lor, înalţii demnitari, eunucii şi servitorii apropiaţi.
Tot aici veţi găsi Copacul Îngemănat. Legenda spune că unul dintre împăraţi s-ar fi îndrăgostit de soţia unui demnitar (recunoaşteţi desigur motivul lui Batsheba şi David!) şi ca să poată ajunge la ea, împăratul l-a detaşat pe soţ în zona de nord unde se duceau războaiele cu mongolii. Soţul a murit, dar şi soţia care îl iubea, a murit de inimă rea. La mormântul fiecăruia a fost plantat câte un copăcel ca simbol al dragostei care nu moare şi peste noapte cei doi copaci şi-au împletit trunchiurile întru veşnicie.
Uimitoare sunt şi culorile folosite. Galben - oranj. Învăţaţi din vechime, în teoria celor cinci elemente, asociau culoarea galbenă cu elementul pământ ori Pământul a fost mai bine de două milenii considerat centrul Universului. Mai târziu noţiunea a fost asociată cu unificarea, element de bază al confucianismului, dar şi a regalităţii.
Mantia galben aurie a monarhului este o altă imagine a dragonului mitic, emblema Feng Shui. Culoarea galbenă şi dragonul îl distingeau pe împărat de ceilalţi muritori dându-i o aură divină.
Timp de 4 ore mi-am clătit privirea cu elemente care până nu demult ţineau de mit sau de pura lectură. Imagini din filmul lui Bertolucci, Ultimul împărat, se derulau în jurul meu, îngemănate cu realitatea imediată.
În toate curţile, sunt vase de ardere pentru fumigaţiile cotidiene. Decorate simplu sau cu dragoni, ele erau un element de bază în viaţa cotidiană de la curte.
Pe măsură ce mă adânceam în contemplare, admirând arta veche chineză, mă suprindea gingăşia sculpturilor din jad, a scaunelor minuţions sculptate şi intarziate din camerele în care împărtaul îşi întâlnea concubina favorită sub curgerea timpului măsurată cu un ceas de apă, şi mă întrebam cum este posibil ca frumuseţea să nască hidoşenie, pentru că nu am altfel cum să caracterizez nebunia acelui împărat care a cerut concubinelor sale să se sinucidă înainte ca el să se spânzure sau cât de mare să fi fost credinţa acelor împăraţi că sunt de stirpe divină încât să nu se dea în lături şi să scurteze de cap pe toţi cei care îndrăznea să nu-şi plece fruntea în faţa lor. Cum trebuie să se fi simţit Marco Polo, un veneţian sadea la curtea acestor împăraţi, ce impresia ar fi lăsat Oraşul Interzis asupra lui dacă ar fi existat? Din păcate acesta a fost construit două secole mai târziu.
Totuşi pe măsură ce ne apropiem de Poarta de Vest, acolo pe unde şanţul de apă este coada unui dragon şi peste care trec podeţe de marmură albă la fel de gingaş sculptate, am senzaţia că trec prin Piata San Marco.
Timpul fugise parcă prea repede şi nu am apucat să conversez pe îndelete cu dragonii de pe acoperişuri şi nici cu păsările sau leii nemuriţi în bronzuri aşa că nu pot spune decât un...pe altă dată, şi brusc îmi doresc să mă întorc prin aceste locuri poate am să găsesc răspunsuri la întrebările pe care nu am apucat să le mai pun.
Ieşirea în cotidian seamănă cu un duş rece. Spaţiul s-a umplut deodată de sunete - oamenii curg asemeni unei maree, iar Soarele pare să cioplească poveşti într-o limbă ştiută numai de el. Abia când trec pe sub arcada monumentală, care mai de grabă este un coridor, aflu că de fapt, ne apropiem de piaţa Tian An Men.
Steaguri roşii peste tot şi mi-amintesc că şi ieri le văzusem aşa că o întreb pe Eva ce se întâmplă. A, nimic, este cel de-al 17 Congres al P.C.Chinez. Aproape că îmi muşc limba. Îmi explic de ce este atâta lume pe străzi.
Piaţa Tian An Men este aşa cum îi spune şi numele. Imensă şi vastă, de altfel, din câte am citit se pare că este cea mai largă piaţă din lume. În mijloc este un imens rond de flori. Fără să vreau am o strângere de inimă. Bianca observă reacţia şi mă strânge putenic de mână. Tăceţi, mitraliază printre dinţi. Oricum nu aveam de gând să întreb nimic, scutur capul. Sunteţi albă ca varul, mai spune înainte să se depărteze de mine.
Respir adânc şi agale pornesc spre rondul de flori. În jurul meu sunt o grămadă de copii. Se aleargă, se joacă, râd. Eu sunt atrasă însă de rondul de flori. Mă opresc la câţiva paşi de tufa de trandafiri. Spun Tatăl Nostru în şoaptă. Cu martirii nu poţi vorbi decât în şoaptă. În urmă cu 17 ani, în această piaţă tancurile au intrat în demonstranţi. Câţiva metri mai încolo flutură steagurile roşii.

Lacul Kunming şi forma sa de dragon

Speram să avem o oră liberă, dar Eva nu ne-a lăsat nici să ne tragem sufletul după prânz, mai ales că s-a mâncat bine. nu înţelegeam ce vrea. < De ce, a avut împăratul vreo amantă căreia i s-a spus Doamna Dragon?> < Eşti pe aproape...>
Bianca ridică din umeri şi îmi face semn să fiu atentă la ce urmează.
Ca orice istorie care se respectă şi cea a Chinei are momentele ei fierbinţi. Iar dacă Europa se poate lăuda cu Elisabeta, Caterina sau Maria de Medicis ori cu Madame de Montespan, China o are pe Doamna Dragon din ordinul căreia a fost restabilită reşedinţa imperială în fostul Palat de Vară.
Împărăteasa Ci’Xi, bunica prin alianţă a lui Puy Yi, ultimul împărat, a transformat această reşedinţă într-o adevărată legendă. E drept acum, că această legendă nu este una prea frumoasă dar ce mai contează când Istoria bate la uşă iar Puterea este atât de fascinantă încât nu te poate face să o abandonezi.
Femeii acesteia i-a plăcut atât de mult puterea încât nu s-a sfiit să-şi omoare proprii nepoţi ca să nu le cedeze tronul şi uite aşa, chinezii s-au făcut şi cu o Împărăteasă şi ce mai Împărăteasă!? Atunci când Oraşul Interzis i s-a părut nu atât prea strâmt cât prea rigid prin eticheta care o impunea, Ci’Xi a mutat Curtea la reşedinţa de vară spre care ne îndreptăm noi acum.
Am ajuns la Palatul de Vară, culmea, pe înserat. Era un amurg de toamnă, risipit peste apa lacului Kunming care semăna cu un cazan de argint şi pe luciul căruia, şalupele dragon, şalupe turistice, alunecau graţios de parcă luau parte la un spectacol de lumini şi umbre. Nuanţele de maro aruncau asupra pământului dar şi asupra clădirilor şi asupra oamenilor o tuşă de teracotă ca imediat aceasta să se topească undeva la orizont. Iar Soarele galopa către acea linie nedefinită.
Localizat în partea de vest a Beijingului, între a 4-a şi al 5-a linie de centură, Palatul de Vară include în componenţa sa colinele din apusul oraşului nou.
Ca şi în Oraşul Interzis, accesul se face prin Poarta de Sud. Trecem pragul înalt, semn al înaltei demnităţi vedem şi cele patru peceţi hexagon de pe porţi şi ne pomenim într-un loc mirific.
Palatul de Vară se întinde pe o suprafaţă de aproximativ 290 ha şi include mai mult de 3000 de încăperi - temple, săli, coridoare, pavilioane şi turnuri şi aproape toate acestea, circa trei sferturi, dau spre lac. Deschiderea cea mai mare o are Longevity Hill în nord (care la rândul său se împarte în Dealul din Faţă şi Dealul din Spate) care pare să alunece în adâncurile lacului Kunming.
Lacul Kunming este un lac natural care a jucat diverse roluri în cei peste 3500 de ani în care este amintit în istoria locală. Pământul şi piatra scoasă din malurile sale au dus la formarea colinei Longevity care în prezent are peste 60 m înălţime. De pe vârful acesteia Lacul Kunming poate fi admirat în întregime, o adevărată bijuterie, pentru că el are forma unui dragon.
Grădinile din Jurul Palatului de Vară au fost amenajate încă din timpul dinastiei Jin, în anii 1115 - 1234. Mai târziu, împăratul mongol Kublai Khan, cel care avea să instituie dinastia Yuan, care dorea să mărească reţeaua de apă în Beijing, a ordonat construirea unui canal care să lege colinele din Apus cu reşedinţa de vară. De asemenea, a lărgit lacul Kunming, în ideea de a constitui un rezervor natural de apă, astefl încât, împreună cu canalul, ele să aibă aspectul unui dragon.
Apoi,fiecare împărat mai lărgea câte puţin lacul până a ajuns să aibă forma din prezent.
În 1750 împăratul Qian Long din dinastia Qing, a mărit grădinile Palatului de Vară, apoi şi-a pus consilierii şi arhitecţii, să ridice minipalate şi grădini, reproducând diferite stiluri arhitectonice de peste tot din China. Astfel, lacul Kunming este o reproducere la scare mică a lacului dragon din Hang Zhou, iar pagoda Înaltei Mulţumiri Divine şi a Longevităţii a apărut alături de Templul Perfecţiunii şi Liniştii. 15 ani au durat construcţiile şi amenajările.
Ceea ce vedem noi astăzi este noul Palat de Vară, cel original a fost distrus în 1860 când China a fost invadată de forţele anglo-franceze în dorinţa lor de acaparare teritorială. Apoi, la scurt timp, puterile aliate, în timpul Răscoalei Boxerilor, au invadat din nou Beijingul, inclusiv proaspătul Palat de Vară pe care l-au bombardat şi l-au distrus. Abia în 1903, când a revenit la tron împărăteasa fugară Ci’Xi a ordonat reconstrucţia Palatului de Vară la scară iniţială.
După Revoluţia din 1911, Palatul de Vară a fost deschis publicului, apoi după ce ultimul împărat PuYi a fost detronat şi evacuat în 1924 din palat, acesta s-a transformat în parcul prin care ne plimbăm noi acum.
Mă veţi întreba acum, totuşi, cine era Doamna Dragon.! O concubină care a ştiut cum să ajungă la putere. Numele său real era Xiao Lan, adică Mica Orhidee, şi a fost una din frumuseţile din Sudul Chinei. Născută într-o familie de nobili avea să fie aleasă în 1851, la numai 16 ani, drept concubină a împăratului Xianfeng şi rebotezată Ci’Xi. Era ceva să ajungi concubină imperială, dar să mai faci şi un copil împăratului şi să fie şi singurul vă daţi seama cu câtă uşurinţă a ajuns în preajma Puterii. Ci’Xi este dovada vie a ceea ce spunea Napoleon, dă-i Omului puterea şi ai să vezi de ce este în stare! Şi dacă se mai întâmplă să fii şi la momentul oportun când trebuie..
Împăratul Xianfeng moare şi fiul său de numai 6 ani este numit moştenitor. Fiind minor nu putea conduce, aşa că energică, mama sa a preluat puterea. Se pare că se descurca bine în afacerile de stat atâta timp cât a reuşit ca în doar câteva luni să facă din crimă, discordie, minciună, capriciu, teamă şi teroare instrumentele ei de lucru. Oamenii au ajuns spună că nu este om ci demon şi de aici supranumele de Doamna Dragon.
A început prin a o otrăvi pe soţia imperială, Ci’an. Atunci când fiul ei ajunge la vârsta de 18 ani însă, nici prin cap nu-i trecea lui Ci’Xi să îi dea puterea. Duşmănia dintre amă şi fiu s-a soldat un an mai târziu cu moartea...fiului, iar Ci’Xi fără prea multe remuşcări l-a numit moştenitor pe fiul surorii sale de numai 4 ani, Guangxu. Formal, Ci’Xi îi dă puterea la 18 ani, în 1898. Primul pe care încearcă să-l facă tânărul împărat va fi să adopte o serie de reforme care să îi permită să dispună în totalitate de putere ceea ce determină ca la nici 100 de zile de domnie, Ci’Xi printr-o subtilă lovitură de Curte, să suspende reforma şi să îl aresteze la domiciliu pe împărat, unde acesta va sta mai bine de 10 ani.
Ci’Xi va conduce China 48 de ani şi va închide ochii în Oraşul Interzis nu înainte de a-l numi la tron pe un alt nepot, de numai 3 ani, PuYi.
Ci’Xi a trăit în lux şi putere. Înconjurată de câţiva oameni care i-au fost devotaţi trup şi suflet a instaurat o epocă a decadenţei, a teroării, a corupt oficiali şi a ţinut cu mână de fier Puterea, astfel încât a ajuns să fie recunoscută drept una dintre cele mai puternice femei din istoria Chinei.
Dar ca orice monarh avid de putere, Ci’Xi avea şi ea o slăbiciune: teama de bătrâneţe. Era convinsă că dacă va consuma numai lapte de mamă îşi va păstra tinereţea. Astfel că 100 de bucătărese trebăluiau şi aveau grijă să găsească femei lăuze dispuse să-şi dea laptele împărătesei. Dar nu orice lăuză era acceptată să se transforme în sursă de hrană imperială: se alegeau 6 femei proaspăt născute, se mulgeau şi laptele era lăsat să stea timp de 24 de ore. Dacă nu se strica, femeile erau acceptate, dacă nu, se căutau altele. Vara, pleca din Oraşul Interzis cu barca şi cu alaiul de bucătărese spre reşedinţa de vară...
Zâmbesc şi Bianca pare surprinsă:
< Haideti sa vedeti ceva >, o aud pe doamna doctor Stroe in urma mea. < Ia uitai-vă ce frumuseţe! >
Într-adevăr, un coridor lung, cu ancadramente din lemn, o adevărata dantelărie traforată şi pictată, o succesiune de tablouri de o fineţe şi delicateţe tipice Orientului. Eva apare lângă mine. Coridorul se desfăşoară de-a lungul ţărmului şi leagă Pavilionul Omului de Piatră de Poarta Lunii.
Se spune că are aproape un km lungime, dar Eva mă lămureşte că are doar 728 m şi 273 de traverse care îl susţin şi este cel mai lung coridor din toate grădinile chinezeşti. Pe copertină şi pe traversele care o susţin se desfăşoară nu mai puţin de 14000 imagini într-o epică vizuală greu de egalat. Nu sunt cu sufletul la gură dar sunt tot mai uimită de creativitatea acestui popor.
Apusul era fantastic urmărit prin porticurile din lemn. Văzusem un apus în Sahara care semănă întrucâtva cu ceea ce vedeam eu aici. Deosebirea era că acolo Soarele părea înghiţit de nisip, iar aici părea să fie înghiţit de ape.
Doamne, câtă frumuseţe ne-ai dat şi noi cât de puţin o apreciem, gândesc. Este atât de frumos de parcă ar fi ceva magic, încât la un moment dat te doare sufletul de atâta frumuseţe şi îţi vine să plângi, aşa fără motiv.
vocea Evei se împleteşte cu a Biancăi. , replic eu veselă că am ocazia să admira această minunăţie şi de pe lac.
Şi unde nu începem o alergătură până la ponton. Când am ajuns, respiraţia îmi clocotea undeva în gât, dar eram mulţumită că am prins şi eu un loc...în picioare. Inventivi cum suntem ne-am aşezat în spatele bărcii pentru că voiam să fac fotografii.
Citisem că în 1888 Ci’Xi se hotărâse să întemeieze flota navală imperială. Timp de 10 ani a lucrat la renovarea şi extinderea Palatului de Vară. În acelaşi timp, a refăcut şi corabia care nu a navigat niciodată. Această corabie era de fapt, simbolul stabilităţii casei imperiale Qing, din care se trăgea şi Ci’Xi.
În 1755, împăratul Quinlong a ordonat consilierilor săi să construiască o corabie din marmură pentru a avea persepctiva largă asupra lacului Kunming. Din exces de zel, consilierii, la rândul lor, au ordonat construirea a 2 nave. Cu o lungimea lor de 36 m vă daţi seama ce imagine se crea. Pardoseala era lucrată cu motive florale, peşti şi păsări, şi se pare că era originară din perioada Ming, fusese adusă de la unul din templele budiste din Sud, iar partea de sus a ferestrelor era decorată cu sticlă colorată. Una dintre corăbii avea să fie distrusă în timpul invaziei din 1860. Astfel, că în 1889 când Ci’Xi a renovat şi Corabia de Marmură. În istorie însă, aceasta a fost asociată cu decadenţa şi familia imperială.
La Corabia de Marmură se ajunge şi pe apă şi pe uscat, prin celebrul coridor de care am amintit. Deşi se lăsa amurgul, peisajul care se desfăşura în faţa ochilor mei era magnific. Corabia de Marmură, singură în solitudinea pietrei se contura undeva spre vest, maiestuoasă şi încremenită aşa cum a fost ea întotdeauna. În 1893, această corabie, refăcută de Ci’Xi după model occidental, trebuia să fie modelul pentru vasele care ar fi urmat să intre în dotarea flotei imperiale. Se spune că aici, Ci’Xi îi încartiruise pe eunuci şi că micul PuYi care a fost dat în grija lor, a fost la rândul lui castrat pentru a urmat o tradiţie legendară. De fapt, în egoismul ei, Ci’Xi a vrut ca şi după moartea sa puterea să îi aparţină şi din acest motiv urmaşii săi să nu aibă...urmaşi.
Realitatea are grijă să spargă reveria. Suntem invitaţi să coborâm din barcă. Este capăt de drum. Dar noi trebuie să ajungem la Pavilionul Armoniei, comentează Eva. Iar timonierul îi răspunde calm: Aţi greşit barca!
Deci, trebuie să coborâm şi să mergem pe jos până acolo. Dacă am mormăit ceva despre noroc,cât de curând, destinul avea să-mi dea peste mână. Coborâsem pe Insula Învăţaţilor sau insula PengLai, unde este biblioteca şi pavilionul pentru studiu sau Templul Regelui Dragon. După câţiva paşi pe uscat am realizat că greşeală a fost providenţială, altfel nu am fi apucat să vedem decât în treacăt Podul celor 17 Arce. Impresia este de măreţie, de nevoie de imortalizare a unui Trecut care a fost cândva Viitor.
Podul are o lungime de 150 m, este din marmură albă, iar cele 17 arce care îl susţin sunt terminate în chip de dragon şi aşa cum, mai peste tot, în China m-am lovit ba de Feng Shui, ba de numerologie, aflu că şi acest pod este rodul uneia dintre ele.
Numărul 8 este simbolul norocului şi a unei sănătăţi de fier în mandarină. Cele 9 arcuri mai mari, sunt cel mai benefic simbol pentru împărat, tot aşa cum cel din mijloc este cel mai mare şi îl semnifică pe Fiul Divinităţii, Unu, cum i se mai spunea împăratului, binecuvântat de noroc, deoparte şi de alta, fiind cele 8 arce mai mici.
Interesant este că podul este o copie parţială a Podului lui Marco Polo (original) din sud - vestul Beijingului. Peste 544 de lei sculptaţi în diverse ipostaze îl împodobesc de la un capăt la celălalt.
Am ieşit pe poarta Palatului de Vară când era aproape întuneric dar cu satisfacţie în suflet. Mă gândesc ce reacţie o să am mâine când voi merge la Marele Zid?! Dar vom vedea.

Cocoţată pe Marele Zid

Nimic nu este mai reprezentativ pentru chinez decât Marele Zid. Iar ca să ajungi la el ai ceva drum de făcut, de la Beijing până în regiunea Badaling facem 107 km. Iată măcar un motiv pentru Eva ca să ne ceară să mâncăm cât se poate de repede şi să plecăm la drum. Bianca este foarte încântată că va ajunge pe Marele Zid. Spire şi Costin curioşi, iar Lucica şi Alexandru sunt mai mul preocupaţi de sănătate. Alexandru este răcit bocnă, are stări de rău iar noi cei din jur ne-am transformat în doftoroi. Familia Stroe este şi ea curioasă, mai vizitaseră China în urmă cu douzecişişase de ani. Nu-mi vine să cred, este leitmotivul doamnei doctor, pentru că acum două decenii găsesise aici o singură uniformă, cea bleumarin pe care o purtau şi femeile şi bărbaţii, şi aceeaşi tunsoare paj, la femei. Acum totul este multicolor, chiar culori foarte vii care ne împresoară cu un soi de dinamism care ne face să nu ne recunoaştem.
Bianca este mulţumită pentru că lucrurile merg bine, iar problemele, chiar dacă sunt, sunt minore şi se rezolvă rapid. Spire de exemplu, când să predea cartela la recepţia hotelului Spire s-a pomenit că cea de la camera lui este ruptă în două. Nici astăzi nu-şi explică cum a reuşit performanţa. Cum frigiderele din camere sunt pline vă daţi seama că tentaţia este pe măsură. Nimeni nu greşeşte voluntar. Uităm pur şi simplu că am băut o sticlă de apă plată sau o bere, timpul şi noul curg atât de repede că uiţi ce faci de la mână până la gură.
Undeva în dreapta noastră vedem o construcţie care pare să fie un castel din cărţile cu poveşti. Foarte mândră, Eva ne lămureşte că este un Disneyland în construcţie care va fi de patru ori mai mare decât cel din Statele Unite. De unde ştie că va fi mai mare decât ăla, cine l-a măsurat, doamna doctor Stroe nu se poate abţine.
Nu ştiu ce reacţie ar trebui să ai când te vezi pe o construcţie care este vizibilă de pe Lună. Nu mă simt nici erou şi nici mare om, mă simt normal. Într-adevăr seamănă cu un şarpe uriaş încolăcit peste dealuri. Singurul lucru care apuc să mă întreb este de ce volum de muncă a fost nevoie ca să se construiască. Marele Zid a fost o necesitate istorică, hoardele mongole şi hunii erau un pericol permanent.
Şi cum nu toţi principii şi generalii erau ahtiaţi după războaie, răzbunători sau doritori de sânge, trebuia găsită o modalitate de stopare, dar care să se constituie şi în factor de apărare şi de observare a teritoriului. Şi uite aşa s-a născut zidul din jurul cetăţilor şi cu şantul de apărare aferent. Ideea s-a născut acum 4 milenii dar nu a fost pusă în practică decât 8 secole mai târziu. Şi cum cu Timur Lenk, Genghis Han şi Khublai Khan nu era de glumit, zidurile de apărare ale cetăţilor au început să se extindă şi uşor, uşor au ajuns la ceea ce vedem noi astrăzi. Şi iată-mă la acelaşi nivel cu Istoria.
Cam acestea erau sentimentele mele când am coborât din autocar. Bineînţeles, ca în orice loc turistic care se respectă am fost luaţi cu asalt de vânzătorii de suveniruri: 5 dolari Rolexul, bineînţeles contrafăcut, 5 dolari albumul de fotografii, 2 dolari nu mai ştiu ce...ce mai, dolari să fie că de cumpărat ai ce cumpăra. Lanţurile de tarabe se pierd în depărtare, ca să nu mai spun că urcând în fortăreaţă am dat peste restaurante, ceainării, magazine, ba chiar un punct fotografic în care te puteai îmbrăca în hainele războinicilor de acum o mie de ani şi imortalizai clipa. Noroc că nu mi s-a potrivit nimic.
Până sus avem de străbătut ceva drum. Remarcăm pavajul, şi piatra folosită în construcţie. Citeam undeva că aceasta era dislocată din munte şi adusă pe apă dar şi cu ajutorul unui sistem de scripeţi propriu. Vă daţi seama ce dimensiune aveau aceste pietre: cca 2 m lungime, 50 cm înălţime şi 30 cm grosime.
Şi tot calculând, brusc basculez în faţă, nu am timp să reacţionez sau să mă sprijin şi mă desfăşor pe pragul dintre foişor şi fort în toată splendoarea kilogramelor mele. Durerea este atât de violentă încât strigătul mi-a rămas blocat undeva în gât şi respiraţia mi-a explodat cam tot pe acolo. Doamna doctor Stroe încearcă să mă ajute să mă ridic dar durerea este atât de mare că nu pot decât să mă ridic în şezut. Viorel ajunge lângă mine: Ce-ai făcut copilu’? Ai îngenuncheat în faţa Marelui Zid? Să vezi ce reclamă îţi fac...celebra Minerva a îngenuncheat în faţa Marelui Zid...doare? ştiu că doare...hai că trece, stai puţin, gata, mai doare? gluma lui ascunde de fapt îngrijorarea. de durere făcusem apnee şi mă cianotizasem şi toată lumea se gândea să nu fac vreun infarct, dar...supriză, în momentul când Viorel mă întreabă dacă mai doare...numai simt nimic, nici măcar piciorul. Bă mă şi ridic spre mirarea celor din jur şi încet, încep să mă mişc. Eva nu ştiu ce se tot lamentează pe limba ei că nu înţeleg, Bianca este albă ca varul...Gata, mergerm, nu mai am nimic, încerc să uit de incident, şi să mă las absorbită de ceea ce îmi doream să văd.
Dacă în trecut se spunea că Marele Zid ajugea la 10000 km lungime, în prezent, mai sunt doar 6700 km din el. Şi vizibil de pe Lună normal. Şi spun asta pentru că în China de două zile este fierbere mare. Se lansase a doua rachetă spre lună şi cel puţin jumătate din posturile locale şi naţionale de televiziune făcuseră din acest lucru un eveniment naţional, ca să nu mai spun că lansarea coincidea cu cel de-al 17-lea Congres al Partidului Comunist Chinez. Una peste alta însă, asistam la eveniment la faţa locului, adică în China să nu cumva să vă închipuiţi că pe Lună.
Dinastia Qin a construit 5000 km, Ming a refăcut alţi 7700 km, dar cel mai mult au construt cei din dinastia Han, 10000 km. Funcţionalitatea sa este pregnantă, nu trebuie să fii cunoscător ca să realizezi pentru ce a fost construit. Astăzi se poate vorbi despre porţiunea Tum, unde zidul cu fortăreţe este foarte înalt şi greu accesibil, despre porţiunea MuchenYu, faimoasă mai ales datorită florei spontane, multicoloră, şi porţiunea Simatai în care se găsesc porţiuni de zid care nu au fost niciodată renovate, unde Zidul are o lăţime de doar...40 cm şi deci, foarte periculos. Din păcate în următorii 20 de ani se vor mai pierde 60 km din Marele Zid, este vorba despre porţiuni supuse eroziunii vântului şi furtunilor de nisip din zona Guanxu, care este foarte aproape de deşert.
Ajungem la scările care trebuie să ne ducă în inima fortăreţei Badaling. Am o strângere de inimă. Rampa este foarte accentuată, are aproape 70 de grade iar treptele sunt foarte înalte, cam 40 cm fiecare. Cred că rampa care se urcă destul de greu şi pe care o iau pieptiş este ilustrarea la scară mică a ceea ce au construit împăraţii dinastiei Ming. Pentru că sunt porţiuni de Zid care şerpuiesc lin, treptele dacă au o palmă înălţime, ca brusc Zidul să se înalţe, neverosimil, cu câte 5 - 6 m, ca apoi să continuie panta lină ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Văzut de departe, Zidul care urcă un versant de munte sau un deal, are aspectul unei scări la dimensiuni urieşeşti.
Ajung sus gâfâind dar cu satisfacţia de a-i fi ţinut piept, realizez cât de funcţional a fost gândită această construcţie, în afară de a fi o linie de apărare, ea era şi o linie de tragere dar şi un punct în care se aprindeau focurile de semnalizare. Ţin minte că la lecţia despre China antică, ideea principală care am reţinut-o a fost focul de semnalizare, la acea vreme nici prin cap nu-mi trecea că voi ajunge în acele locuri deşi îmi plăcea să visez spre disperarea părinţilor mei.
Interesantă este şi povestea asta cu semnalizarea prin focuri. Cei mai vechi practicanţi ai acestui sistem de comunicare au fost chinezii nicidecum nativii americani.
Pentru distanţele lungi care nu puteau fi acoperite uneori decât în săptămâni trebuia găsită o modalitate ca informaţia să ajungă rapid la destinatar. Ideea comunicării cu ajutorul focului a fost genială, deşi poate nu şi originală, şi a aparţinut tot împăraţilor din dinastia Ming. Problema era cu ce să întreţină aceste focuri. Păstorii făceau focul noaptea cu ajutorul excrementelor de lup. S-a observat că intensitatea flăcării era direct proporţională cu cantitatea de excrement arsă. Şi uite aşa s-a pus la punct un adevărat cod de semnalizare.
Fiecare fort, fiecare turn de veghe avea un asemenea punct de unde se transmitea informaţia. De altfel, turnurile de veghe sunt foarte dese, cam 40 - 60 de m între ele.
Şi pentru că tot aminteam de dinastia Ming, să vă mai spun că Zidul a fost reconstruit, restaurat şi reparat de nu mai puţin de 18 ori în timpul acestei dinastii. Sub stăpânirea lor forturile s-au transformat în adevărate cetăţi inespugnabile care puteau încartirui mai multe corpuri de armată, adică vreo sută de mii de oameni. Şi ca orice fort care se respectă aici era şi un arsenal, şi statul major al vreunui general.
Circulă chiar o povestioară hazlie despre aceste construcţii. Un muncitor care era şi un foarte bun matematician îi spune supraveghetorului că o anumită porţiune de zid are nevoie de nici mai mult, nici mai puţin decât 99999 de cărămizi. Supraveghetorul neîncrezător îl avertizează că dacă va vedea şi numai o singură cărămidă ieşită din zid, timp de trei ani va munci fără nici o plată, în zona cea mai grea. Muncitorul a fost de acord. Zidul s-a ridicat şi într-un final, la recepţia lucrării, supraveghetorul vede o cărămidă zidită altfel decât celelalte. A dat să o scoată, bucuros că avusese dreptate, dar muncitorul l-a oprit şi i-a spus că în momentul în care va scoate cărămida, se va prăbuşi Zidul. Speriat supraveghetorul s-a retras şi a trebuit să îi dea dreptate muncitorului. Cărămida în schimb se vede şi astăzi, la baza fortului. Cercetătorii chinezi au verificat legenda şi au avut supriza să constate că era cât se poate de adevărată. Micul spaţiu dintre cărămizi prin comprimare mărise coeziunea liantului. În momentul în care cărămida dop ar fi scoasă, spaţiul s-ar dilata brusc şi ar acţiona ca o bombă cu aer, dacă vreţi, ducând la surparea zidului.
Nu înseamnă însă că Zidul nu s-a prăbuşit niciodată. Un asemenea moment este pus pe seama urletului de durere a unei femei. Frumoasa Fang Quilang tocmai se căsătorise cu generalul Juangxi când acesta a fost concentrat în zona Badaling. Mongolii ameninţare serioasă la adresa Chinei atacaseră Zidul. Cum după un timp nu a mai primit veşti de la soţul ei, a pornit să-l caute. Când a ajuns în zona de conflict nu a găsit decât...Moarte. Printre cadavre l-a descoperit pe cel al soţului. Urletul de durere se spune că ar fi dus la dărâmarea Zidului. Motivul dărâmarii zidurilor unei cetăţi îl găsim şi în Biblie ,dacă îmi amintesc eu bine, momentul când au fost dărâmate zidurile Ierihonului.

Mormintele Ming

Pe când ziceam şi eu că m-am obişnuit cu Zidul şi el cu mine numai ce o aud pe Eva că trebuie să ne întorcem repede la autocar să fugim şi până la mormintele Ming care sunt aproape, la vreo 60 km doar. Aşa că nici nu apuc să îmi iau rămas bun de la ceea ce văd că deja sunt în maşină, cuibărită ca o cloşcă pe locul meu. Încep să-mi spun că trebuie să fi existat o legătură între mine şi cei din dinastia Ming că tot despre ei am vorbit şi taman la cimitirul imperial ajung.
Credeaţi că doar Piramidele aveau menirea să conserve trupurile pentru eternitate? Nuuu, atunci nu aţi văzut mormintele Ming. Iar dacă în cazul Piramidelor avem în jur doar nisip, în valea în care se află mormintele Ming sunt cele mai înfloritoare livezi de meri şi de cireşe. Să fie vreo...a, nu, că devin morbidă, ce când eram copii nu ne jucam prin ţintirim şi mîncam cireşe şi corcoduşe de acolo!
Cosntrucţia acestor morminte, în schimb, a durat doar 200 de ani. Valea este extraordinar de frumoasă, vreau să vă spun că încă nu am văzut drumuri mai drepte printră fermă pomicolo cum am văzut aici. Zici că au gost trasate cu rigla, chiar comentez cu Spiriduş treaba asta.
Poarta de acces în zona mormintelor este impresionantă. 5 arce dispuse pe o înalţime de 19 m (cel din mijloc). Lăţimea porticului ajunge la 14 m. Aici este îngropat cel care a unificat şi a dat nume Chinei, de fapt, aici sunt îngropaţi 13 împăraţi Ming. Surprinzătoare este viziunea asupra Morţii care este asimilată cu Odihna, valea mormintelor având forma unui...tron. Cimitirul are o suprafaţă de circa 64 kmp, fiecare Palat Mortuar bucurându-se de o atenţie deosebită, fiind reproducerea la scară minimă a palatelor în care au trăit în timpul vieţii.
După ce treci de Poarta Palatului intri pe alee sacră mărginită nu de sfincşi ci de cămile, de boraşte ţestoase şi de Înţelepţi. Faptul că numele răposaţilor se termină toate în ...ling, mă enervează. Changling, Qingling, Dingling, Lingling, Siling şa. dar asta e limba ce să-i faci. Totuşi nu poţi fi indiferent la atenţia cu care aceşti monarhi şi-au pregătit Trecerea Dincolo. Mormintele au chiar o sala a tronului, din câte am înţeles. Cele mai impozante sunt mormintele lui Zhu Di şi a soţiei sale, dar deschise publicului nu sunt decât cele ale lui ZhuDi sau Changling şi a lui Dingling. Ai acelaşi sentiment ca şi în Oraşul Interzis, că intri într-un teritoriu care nu îţi aparţine şi din care trebuie să ieşi foarte repede. Aici sentimentul este accentuat şi de ideea morţii. În comparaţie cu Piramidele, spaţiul din aceste morminte este imens, dacă nu ai ştii că te afli într-un mormânt ai spune că vizitezi un palat oarecare. Se pare că împăraţii Ming au avut nu doar o percepţie proprie asupra morţii ci şi o viziune cosmică raportată la existenţa efemeră şi eternitate. Cum spuneam până şi tronurile i-au însoţit aici. E drept, sunt din marmură, iar împrejurul lor sunt vase în care se ardeau uleiuri parfumate, beţişoare, se încerca păstrarea unor aparenţe în ideea unei viitoare Judecăţi de apoi. Aceste morminte au fost descoperite relativ târziu, acum 20 de ani şi istoricii sunt convinşi că dezgropându-le vor avea parte de suprize neaşteptate, mai ales că fiecare mormânt are deasupra un palat. Palatul Mortuar de la intrare a fost transformat în muzeu, unde sunt expuse lucruri descoperite în mormintele bunicului şi nepotului. Considerat cum spuneam la început, Unificatorul Chinei, Zhu Di se bucură de un respect aparte. În mijlocul muzeului tronează o statuie a sa, bineînţels supradimensionată, şi nu am putut pierde prilejul să nu mă fotografiez cu ea. Dar dacă în interiorul Piramidelor am avut o intensă nevoie de cunoaştere, aici m-am simţit strivită de Eternitate şi nu mi-am dorit decât să plec. Ceea ce am şi făcut, chiar foarte repede.