.... Porni Luceafarul.../ Creşteau a lui aripe / Si tot atâţia ani / Treceau in tot atâtea clipe /

Un Cer de stelele dedesubt / Deasupra Cer de stele / Parea un fulger-nentrerupt / Rătăcitor prin ele...

marți, 28 decembrie 2010

Portret de epocă într-un veac supertehnologizat

            Spui Sissi, spui Franz Josef și adaugi invariabil – iubire. O ecuație nemuritoare care se aplică și capetelor încoronate. De fapt, este povestea unui imperiu multinațional și a povarei coroanei care nu te lasă să ai propriile sentimente decât cel al puterii și despre eșuajul sentimentelor reale în rigiditatea etichetei în fața căreia până și iubirea capitualează. Aceasta este pe scurt povestea lui Sissi.
            Traversam Podul Elisabeta când mi-a venit ideea acestui reportaj. Stăteam de minute bune la stop când brusc panorama s-a schimbat. Pe lângă mine treceau calești mai mult sau mai puțin împodobite, acele taximetre ale secolului al 19-lea, care făceau voga perioadei moderne înainte de descoperirea automobilului. M-am gândit că fără să vreau găsisem posibilitatea de a călătorii în timp. Dar nu. Încă nu știam că drumul pe care mă aflam, în linie dreaptă, oprea tocmai în poarta Castelui Grassalkovics din Gödollő, reședința de vară a cuplului imperial. Pentru mine este un semn că trebuia să ajung și acolo.
            Despre Sissi manualele de istorie, după care am învățat eu, spuneau că a fost soția împăratului Franz Josef, mama princepelui Rudolf care s-a sinucis la Mayerling și că a fost asasinată la Geneva de anarhistul italian Luigi Lucheni. Scurt și la obiect. Mult mai târziu am început să fiu fascinată de personalitatea acestui personaj care încă pendulează între realitate și legendă.
            Sinceră să fiu mă gândeam, încă de când am venit în Ungaria să scriu ceva despre Sissi, dar mereu îmi spuneam că nu sunt pregătită pentru asta.  Poate și pentru că păstrez în suflet imaginea pe care a creat-o pe ecran Rommy Schneider, austriacă prin naștere și care avea să devină o foarte cunoscută actriță germană în perioada 60 – 70. Fire sensibilă, Rommy era extrem de labilă, iar experiența de viață a bulversat-o și mai mult ajungând să alunece pe panta alcoolismului ca într-un final să-și ia adio de la viață într-un mod ireverențios sinucidu-se și căreia, ca un soi de autodafe, Alain Delon avea să-i scrie, în semn de adio, asumându-și prin această declarație finală,  greșeala de a fi rănit sufletul adolescentei Rommy alături de care a jucat în filmul Christine și care avea să îi fie apoi logodnică o perioadă de timp, una dintre cele mai impresionante și emoționante scrisoari de dragoste: Adio, ma poupee.
            Pun frâna la timp, altfel mă pomeneam căutându-l în portbagaj pe cel dinaintea mea, cum mai spun uneori în glumă. Adevărul este că circulația în Budapesta pare un infern, mai ales în orele de vârf, dar este un infern foarte bine semnalizat, orientat și civilizat. Păi, să văd eu în România pe cineva că îți cedează trecerea atunci când ai dreptul dar nu vrea mușchii șoferului care vine din sens opus când el conduce un BMW, Lexus sau A8, mai va.
            Podul Elisabeta a fost ridicat între 1897 – 1903. Sissi era atât de iubită de unguri încât nimeni nu a obiectat ceva când s-a propus construcția podului deși, la acea vreme, imperiul Austro-Ungar era zguduit de un imens scandal de corupție la nivel înalt. La vremea terminării lui avea să fie pentru câțiva zeci de ani, cel mai lung pod suspendat din Europa.
            Distrus la sfârșitul celui de-al doilea război mondial de către trupe Wermachtului în timpul retragerii, a fost singurul pod din Budapesta care nu a mai putut fi reconstruit în forma sa inițială.
            Astăzi, Podul Elisabeta este o siluetă albă grațioasă care se arcuiește peste Dunăre într-o supremă și veșnică îmbrățișare, pornind de la poalele Memorialului Gellert și este firul roșu într-un complicat aranjament rutier care să îl facă accesibil din toate  direcțiile. 
         Așa a cunoscut-o Franz Josef pSissi. Întâlnirea de la Ischl dintre e moștenitorul tronului imperial și familia fiicei regelui Maximilian I al Bavariei, Maria Ludovica, era un aranjament bine pus la punct de împărăteasa Sophie, mama acestuia, dar...Conform înțelegerii, frumoasa, inteligenta și rafinata principesă Helene, sora mai mare a prințesei Elisabeta Amalia Eugenia von Wittelsbach, adică a lui Sissi, trebuia să atragă atenția tânărului prinț. Destinul a vrut altfel.
            Mlădie, mignonă, cu aprentă fragilitate care sugera nevoia de protecție și cu o talie de viespe pe care și-a păstrat-o toată viața cu ajutorul dietei, Sissi a fost cea care a făcut să bată mai puternic inima principelui. Prințesa adolescentă avea doar 16 ani. Semnele frumuseții care urma să se împlinească în timp, dăduse în pârg. Băiețoasă, iubea călăria și natura, cutreiera pădurile domeniului familiei, cot la cot cu tatăl ei, îi plăcea să pescuiască, să picteze așa cum cerea moda vremii, dar și să citească, să scrie, era de un romantism copilăresc pe care probabil Franz Josef se gândea că îl va potoli. Dar cum să potolești un Capricorn cu ascendent în Balanță?! Tenacitatea primului se împletea extraordinar cu persuasiunea celei de a doua. Saturn cu rigoarea, Venus cu plăcerea. Un cockteil greu de digerat. Și Franz Josef va simți curând vigoarea acestuia.
            Apoi priviți-i portretele! Ochi pătrunzători, ușor melancolici care magnetizează încă, ba aș spune că exprimă tragismul visului spulberat de realitatea dură a protocoalelor de sânge albastru, au totuși scânteia malițioasă a autoironiei, semn că a înțeles destul de repede ce înseamnă să porți o coroană, părul superb și bogat, care încadrează chipul luminos, blând și inocent. Chiar și în clipa morții și-a păstrat inocența încheindu-și socotelile cu viața printr-o naivă întrebare – ce mi s-a întâmplat?
            Să nu vă închipuiți că Sissi era vreo rebelă din zilele noastre, needucată și superficială, nu, dar pentru perioada în care trăia se poate spune că se comporta așa. Nu avea talent spre limbile străine, vorbea însă germana, franceza  și maghiara pe care a învățat-o în câteva luni ca la un an, apoi, să o vorbească flent, dar avea talent diplomatic lucru care se va vedea mai târziu,  îi plăceau cărțile și poezia. Iubea teatrul, mai ales Shakespeare și Visul unei nopți de vară poate și pentru că îi plăcea să se asemuiască dese ori, cu Titania, și iubea și muzica în aceeași măsură. Dar mai ales iubea călătoriile.
            Dacă avea să o chinuie ceva pe Sissi, atunci se poate spune, fără îndoială, că cea mai mare angoasă a ei a fost eticheta. Deși rangul rangul ei era inferior celui a lui Franz – Josef, acesta nu a renunțat la ideea de a se căsători cu ea. Pentru că erau veri de al doilea, a fost necesară o dispensă papală care a venit la timp pentru ca cei doi îndrăgostiți să se căsătorească la Viena în seara zilei de 24 aprilie 1854.
            Sissi s-a mutat la castelul Hofbourg unde a început și calvarul. În ideea că este tânără și trebuie educată în conformitate cu rigorile epocii, împărăteasa Sophie nu pierdea nici un moment ca să nu o critice, să nu îi interzică vreun gest sau vreo atitudine.
            Cum era de așteptat, Franz Josef, prins între ciocan și nicovală, dar mult mai conștient vis-a-vis de responsabilitățile pe care le avea trebuia să medieze în războiul dintre noră și soacră, dintre soție și propria mamă, între propria dragoste și interesele statului, și va sfârși prin a ceda aproape tot timpul în favoarea acestuia din urmă. Normal că relațiile dintre soți se tensionează, Sissi recurge chiar la gestul disperat de a se refugia la casa părintească. Din păcate era deja soția principelui moștenitor nu mai era doar simpla fiică a părinților ei. Cred că întoarcerea la Hofbourg anunța deja prima depresie, din lungul șir de depresii, care îi vor însoți viața. În fapt, erau semnele primare ale bolilor mentale care măcina casa Wittelsbach în urma căsătoriilor cosanguine -  un predecesor ilustru prin excentricitatea dusă dincolo de limite a fost Ludwig al II-lea de Bavaria numit și Regele Lebădă și care a murit în condiții misterioase, vărul dinspre mamă, iar mai apoi, însuși fiul său, Rudolf care se va sinucide la Mayerling împreună cu amanta.
            Ca să se calmeze lucrurile, pleacă cu imperialul soț la Budapesta. Orașul o încântă peste măsură. Era altceva decât Viena, mai cosmopolit și mai boem. Mai primitor. Și aici va începe o altă poveste de dragoste, de astă dată diplomatică, între Sissi și poporul maghiar. În disperarea de a-și fi pierdut copiii pe care o soacră rigidă și rece i-a luat în ideea de a-i educa conform etichetei, Sissi în relația ei cu Budapesta va simți nevoia să-și canalizeze afecțiunea, erijându-se în protectoarea acestei nații. E drept că aici a avut un cuvând de spus aici și profesorul ei de limba maghiară care va juca un rol covârșitor în formarea ideilor politice ale tinerei împărătese.
            Primul copil, pe Sofia, a avut-o foarte tânără, la doar 17 ani doar. În anul următor se va naște Gizela, iar 3 ani mai târziu prințul moștenitor Rudolf. Între ea și împărăteasa Sophie începuse o adevărată frondă. Sissi nu voia să își cedeze copiii coroanei, astfel că o va lua cu ea pe Sofia într-o călătorie la Budapesta. Numai că Sofia se îmbolnăvește grav, se pare o meningită menigococică, și moare în scurt timp provocânu-i la Sissi o teribilă depresie care o va face să renunțe la lupta pentru copii ei.
            Atașamentul față de poporul maghiar va scoate la iveală talentul diplomatic al lui Sissi  și acest lucru se va vedea în tratativele pe care le va duce chiar și cu soțul ei, aranjamentele diplomatice pe care le va pune la cale pentru semnarea acordului austro-ungar și în 1867, ca la zece luni după semnarea acestuia, Sissi și Franz Josef să fie încoronați în splendida catedrală Matei Corvin din Buda.
            Fără să stau prea mult pe gânduri fac calea întoarsă. Este o zi frumoasă de început de vară și ar fi păcat să nu profit de ea ca să urc în Palatul Buda. Nu o iau pe scări ci telefericul, impropriu numit așa, o triplă cabină cu cremalieră care urcă panta pe șine, un mecanism complicat de roți dințate care face ca alunecarea să pară ireală.
            Construit în secolul al XIV-lea și reclădit 400 de ani mai târziu în stil baroc, Castelul Buda a fost timp de 700 de ani reşedinţa regilor Ungariei. Astăzi găzduieşte muzeele şi galeriile cele mai vizitate din Budapesta. Magyar Nemzeti Galéria sau Galeria Naţională Maghiară prezintă istoria artelor din Ungaria, începând din secolul al X-lea până în zilele noastre. Tot aici se află Biblioteca Naţională Széchenyi, cea mai mare bibliotecă a ţării, unde sunt expuse codicele medievale, cea mai bogată colecţie a corvinelor regelui Matei Corvin.
            Pe măsură ce ne ridicăm panorama Pestei este impresionantă. Retrăiesc senzația pe care am avut-o când am urcat pe cea mai înaltă cădire în lume la Shanghai. Acolo vedeam un cețos Pu Dong și o întreagă armată de macarale, fiare și sticlă, țâșnite spre înalt în dorința de a dovedi capacitatea omului de a domina înălțimile. Aici această înălțime are rafinament, se desfășoară mai mult pe orizontală, într-o cascadă de verdeață și de clădiri vechi și noi în care domină barocul ca stil arhitectural, cupolele bisericilor Sf Ștefan, a Franciscanilor, a Parlamentului, a Sf. Maria, cu grandoarea și măreția pe care o dau stilul arhitectonic dar și istoria, și Dunărea, personaj nelipsit din tabloul Trecut – Prezent – Viitor.
            Nu mă surpinde că Sissi a fost fascinantă de acest oraș. Spiritul ei romantic exaltat găsea aici împlinirea pe care nu i-o aducea viața personală.
            Lume multă, grupuri de turiști, bezmeticeala mea abulică prin curțile castelului, fasciația grandorii – scene de vânătoare imortalizate în piatră cu un realism care șochează, ai impresia că dacă atingi vreunul din personaje scena va prinde viață, mulțimea de arcade care delimitează curțile interioare sprijinite pe acade iar deoparte și de alta ogive cu statutile unor eroi încremeniți întru Veșnicie , fântâni arteziene în care nimfe de bronz mimează joaca, ghirlandele de flori ce par să susțină felinarele, pilaștrii în chip de personaje care și-au pierdut numele dar care trebuie să marcheze regalitatea și-au împrumutat chipul frontoanelor clădirii. 
            Maria Tereza în chip de vașnic imperator – iata complexul femeii obligate de rang să uite că este femeie și să preia atributele unei masculinități care a infiltrat nu doar mediul regal, ci toate mediile de viața. Dominația masculului asupra femelei posibil să fi generat mituri ireverențioase la adresa amintitei împărătese și care nu au nici pe departe legătură cu realitatea. Dimpotrivă, a fost o femeie singură sufletește care, ca orice femeie, și-ar fi dorit să se simtă iubită și protejată și nu folosită așa cum s-a întâmplat mai tot timpul, roasă de boli ereditare și de o artrită care o va chinui până în clipa morții. Mă desprind greu de această imagine a Mariei Tereza. Uneori Dumnezeu îți dă Totul mai puțin dragoste. Și atunci este bine să iei lucrurile cum sunt, înseamnă că lecția ta de viață este legată de altceva.
            Oare cîte povești or ascunde pietrele pe lângă care trec? Alei largi, pavate cu pietriș, încât atunci când calci ai impresia că strivești măreția lumii, dovedind încă odată dacă mai era nevoie, că totul este trecător. Inclusiv eu.   
            Mă opresc câteva clipe la Poarta Palatului. Adevarata dantelărie în metal. Aici una mai sobră însă sub forma pânzei de paianjen. Și în chip de zăvor, paznicii intrării și bineînțeles, corbul, emblema și blazonul Corvineștilor.  Câțiva zeci de metri mai încolo, un perimetru acoperit cu folii groase de plastic și protejat de un gard formal. Atât a mai rămas din Capela regală în care Matei Corvin se retrăgea să se roage sau să mediteze. Tot acolo sunt îngropate și două regine ale Ungariei, Maria Cristinna și Anna.
            Străbat ceea ce altă dată a fost drumul de legătură dintre castel și biserică, absorbită de propriile-mi gânduri, de conexiunile pe care le fac, fascinată de tot ceea ce este Trecut. Această fascinație se regăsește în prima copilărie când tata îmi citea despre zei, îmi vorbea despre Grecia natală și cea mitică și care au deschis sufletului meu drum spre Cunoașterea laică. Întrebam, mamă când megem în Grecia. Ca să scape de gura mea, răspundea – mâine. Douăzeci de ani mai târziu în drum spre Acropole, am mâzgălit pe o vedere: Mamă, în sfârșit, mâine a ajuns la mine.
            Grupuri statuare, scuaruri, peluze, bănci și forfota străzii. Nu am văzut încă vreun chip trist. Toată lumea vorbește, râde, ascultă sau explică ceva. De departe se zărește nu doar cupola Catedralei Matei Corvin, în plină renovare, ci și Coloana Apostolică ce definește spațiul în care profanul se contopește cu sacrul.
             Culoarea și atmosfera locală o dau nu atât oamenii cât micile magazine cu suveniruri care sunt atracția turiștilor. Respectând arhitectura, fiecare are acățată la intrarea firma, în stil medieval, blazonul ca să zic așa, ceea ce dă o notă pitorească prezentului. Iată și trăsuri și cai pe lângă care alunecă cu un soi de infatuarea gratuită autoturismele de lux ale celor care locuiesc aici sau au magazine în zonă.
            Mi se pare normal ca Sissi să se fi simțit extraordinar aici. Sufletul ei tânjea după căldură. Povara unui destin căruia nimeni nu i se poate sustrage. Nici măcar un cap încoronat. Este normal ca ușor, ușor soții imperiali să se detașeze unul ce celălalt, Franz Josef văzându-și de cancelaria imperială și de amante, Sissi de noi ei prieteni. Astfel că povestea de iubire care debutase atât de furtunos se va destrăma încet și sigur. 
             Catedrala Matei Corvin suportă cosmetica revitalizantă a renovării. Înconjurată de schele, lasă destul de greu să-i pătrunzi tainele și misterul. Oamenii trec, fotografiază, admiră, trag concluzii probabil și merg mai departe.
            Regele Bella al 4-lea (1255 – 1269) construiește, în stil gotic, prima variantă a bisericii Maicii Domnului, în ideea ca aici să aibă loc încoronările și căsătoriile regale. Turnul nordic al așezământului datează din perioada respectivă. Extensia catedralei spre sud inclusiv poarta numită Intrarea Mariei, a fost ridicată de Lajos cel Mare în secolul al 15-lea.  În vremea regelui Zsigmond biserica a fost lărgită dar finisarea lucrărilor s-a făcut în perioada lui Matei Corvin care de altfel, aici avea să se și căsătorească de 2 ori. Cum fiecare rege a dorit să lase un semn al trecerii sale și Matei Corvin a construit turnul central, cu o înălțime de 60 m, completat apoi cu intrarea principală în 1470. De mai bine de 500 de ani, corbul cu inelul de aur în cioc, blazonul Corvineștilor, scrutează zarea. În perioada ocupației turcești, biserica a fost transformată în moschee iar după recâștigare a fost reconstruită stil baroc așa cum o vedem și astăzi.
            Considerată catedrala cu cea mai bună acustică din lume nu mă mir că a fost aleasă ca loc de încoronare a atâtor cupluri regale și în 1867, de către Sissi și Franz Josef. Cu puțin timp înainte de eveniment, într-o nișă secretă dintr-una din capelele bisericii au fost descoperite coroana și mantia regelui Ștefan cel Sfânt, fapt considerat de bun augur.
            După ce trec de punctul de securitate, trag adânc aer în piept și pătrund în edificiul care secole de-a rândul a fost locul de încoronare a atâtor regi și regine. Efectul este straniu pentru că te aștepți la ceva monumental cum se întâmplă în cazul Catedralei Sf. Ștefan, dar nu, aici jocul de culori ale vitraliilor, lambriurilor și lumina care pătrunde de sus aureolând fiecare obiect pe care îl atinge, dă senzația de măreție și de sacru cum se întâmplă atunci când pășești în marile lăcașuri în care Credința transpare și din cel mai mic colțișor.
            Șoaptele se amplifică ireal și îmi închipui cam cum ar trebui să se audă o slujbă sau un cor. Trebuie că este magnific. Cred că seamănă cu slujbele de la Catedrala Sf. Paraschiva din Iași.
            În paraclisul Sf.Treimi, într-un sarcofag bogat ornamentat își dorm somnul de veci regele Bela al 3-lea și soția sa Ana de Antiohia. Tezaurul numără printre exponatele sale și cupa dăruită bisericii de Matei Corvin.
            Fascinația Trecutului cunoaște aici formele sale cele mai profunde. Atracția asupra turiștilor este puternică și când ieși afară, mult timp după aceea te întrebi: să fie Istoria doar o simplă arhivă, rece și secantă?
            Și apropos, de arhive, în cele ale lăcașului de cult se păstrează mare parte a corespondenței lui Sissi cu demnitarii vremii, cu diplomați, cu soțul ei, cu prietenele ei și cu contele Andrassy. Prietenia cu ultimul a dat naștere la tot felul de zvonuri, dar Sissi nu s-a lăsat intimidată. În anii 30 la Hollywood a apărut o carte care pentru foarte mulți a trecut neobservată. Numai că subiectul trata o poveste extrem de delicată: Sissi ar fi avut și un al 5 lea copil, posibil fruct al unei iubiri nelegitimine. Să fi fost contele Andrassy această iubire interzisă? Nimeni nu știe, doar zvonuri, zvonuri...
            Cum timpul îmi permite mă gândesc că nu ar fi rău să trag o fugă și până la Gödöllő, să vizitez și Castelul Grassalkovics, fostă reședință de vară a cuplului imperial.
            Nu este mare, nu are grandoarea Versailles-ului, nici aerul de basm al Castelului Neuschwanstein, nici aerul încărcat al rococo-ului de la Sans – Souci și nici sobrietatea Ermitaj-ului. Dar are tot ce îi trebuie: căldură, intimitate și pe Sissi. Așa aș putea caracteriza ceea ce găsesc aici.
            Poarta domeniul regal este chiar pe marginea șoselei 3, nu ai cum să te rătăcești.       Dintr-odată cerul se întunecă. Nori cenușii și albi se vălătucesc pe deasupra orașului cu furia unui mânz scăpat din buestru. Mi se spune că este ceva obișnuit aici. Surprinzător dar pe nimeni nu deranjează că dintr-o clipă într-alta putem fi făcuți ciuciulete. Suntem prea prinși de lucruruile din jur.
            Drumul pe care altă dată intrau trăsurile sunt blocate. Dar există parcarea și panourile de la intrare care îți relatează pe scurt povestea locului în care te afli. Urci panta ușoară și te pomenești în curtea de primire, mică, delimitată de intrările de o parte și de cealaltă, ca la orice reședință regală, băncile pentru micul popas ca să-ți tragi sufletul și un perete nu msi înslt de un metru, pe care tronează, evident leii imperiali și felinarele de altă dată transformațe în stâlp de iluminat, e drept ornamentali.
            Castelul se pregătește să primească o expoziție omagială. Cine credeți că este omagiat? Nimeni altul decât contele... Andrassy. Conincidență, firesc, nu-mi mai bat capul cu asta. Dar nici nu pot să nu remarc afișul cu alura aproape filigranată a bărbatului în constum de husar, roșu evident, care a fost cândva prietenul de suflet a lui Sissi. Pare să fi fost de înălțime medie, cu o carură impozantă, un bogat păr șanten ondulat, frezat cum o cerea moda epocii, cu perciunii, care se pierd într-un soi de barbă laterală ce nu ajunge să se 
întâlnească niciodată, uniți doar de mustață.        
            A început să plouă. Răpăială rapidă de vară. Și s-a făcut frig așa că mă refugiez asemeni celorlalți înăuntru. Lumina pătrunde dinspre curte și dinspre peronul de sosire, ceea ce face atmosfera primitoare. Plătesc biletul, trec de verificări și încep să urc. Deschidere și pe stânga și pe dreapta. Inima îmi bate parcă mai cu putere.
            Ceea ce noi am numi holul de la intrare, este o încăpere din care trei uși te îndreaptă spre camera de lectură, biroul de lucru și sala de bal. Pereții în tonuri de gri cu amorași făcând diverse munci, sunt pictați în tehnica ronde-bosse-ului ca spațiul să capete adâncime lucru reușit din plin. Este ca și cum te-ai afla într-o cameră tridimensională.
            Primul popas: sala de mese. Într-un spațiu de 3 pe 3 m există atâta simplitate și rafinament încât fără să vreau mă întreb pentru ce ne dorim case imense cu bucătării de 20 – 30 mp. Porțelan de Sevres, cristal de Bhoemia, într-adevăr cam tot ce trebuie unei mese regale.
            Din sala de mese direct în sala de lucru. Telegraful din anticameră. Masa șefului cancelariei leagă între ele biroul ce lucru al împăratului cu camera de lucru a împărătesei. Fiecare pe cont propriu, fiecare cu propriile interese. Vedem chiar și o toaletă regală și îmi spun că eu sunt mai fericită cu baia mea de 3 pe 2, pentru că în spațiul acela infim mi se pare greu de crezut că încăpea vreun ilustru popou și totuși...
            Am evitat sala armelor. Întotdeauna mi-a repugnat ideea de violență, iar acele arbalete, spade, halebarde, topoare, pistoale sau flinte nu fac decât să sublinieze, cum spuneam într-alt loc, ideea de masculinitate dominantă, nu prin forța propriei minți ci prin forța mușchilor, iar între cele două noțiuni nu vom putea pune niciodată semnul egal.
            Sala de bal are somptuozitate regală. Pianul negru din colț și geamurile imense sparg abundența stucaturii învelite în foiță de aur și astfel dispare senzația de greoi, de prea plin. Roșul mătăsii care căptușește scaunle vine și el să alunge ceva din monotonia candelabrelor grele, masive, cu mufe de aur așa cum se poartă la case mari.
            În schimb sala de teatru mi se pare remarcabilă. Construită în 1785, este dotată cu un un sistem de scripeți acționați de un troliu de lemn care face ca decorul să poată fi schimbat cu ușurință. Din câte am înțeles, asemenea săli de spectacol, tipice barocului, se mai găsesc doar în două sau trei locuri din lume. Particularitate a scenei face ca Teatrul Baroc de la Gödöllő să aibă stagiune și în prezent. Spectacole de operă, operetă sau concerte de muzică clasică fac deliciul serilor de toamnă și de iarnă. 
           Interioarele au acea căldură domestică care te fac să nu mai pleci. Și totuși trebuie să ies. Mi-e teamă ca nu cumva, vreo fantă temporală să mă absoară și să mă ducă într-un timp în care nu știu dacă m-aș descurca. Iar prezența lui Sissi este atât de pregnantă încât te întrebi cum de nu o vezi rătăcind printre grupurile de turiști risipite pe ceea ce a fost odată domeniul regal.
            Nu poți părăsi Gödöllő fără să dai o raită prin parcul castelui. Pe o suprafață de peste 94 ha sunt risipite specii de plante și copaci care pot forma liniștit o grădină botanică.
            Ploaia s-a oprit. Pământul reavăn mustește. Frunzele copacilor și petalele florilor tremură sub greutatea perlelor de apă. Dar..o simplă adiere risipește farmecul de basm al verdelui crud îngemănat hăt departe, cu buza cerului într-un sărut misterios, androgin, greu de găsit altundeva. Iubirea pare să transpară din fiecare colțișor de iarbă, din fiecare petec de cer rătăcit în frunzișul copacilor ca și cum ne-am afla într-o perpetuă legănare vis – realitate. Sunt sigură că pe acolo pe undeva sufletul lui Sissi caută încă iubirea pierdută. O va căuta o Veșnicie.
            Și tot pentru foarte mult timp de acum încolo, îi vom vedea umbra traversând Timpul, într-o risipire de amintiri mai mult sau mai puțin reverențioase, pentru că în comparație cu soțul ei care a rămas prizonier între coperțile cărților de istorie ca oricare alt rege,  ea a reușit să evadeze și să se facă contemporană cu noi. 
- va urma - 




















.