Amurgul zeilor de sticlă

 Am plecat spre Veneţia cu gândul că mă voi aventura într-o altă dimensiune, cel puţin câteva zile, ca să mă eliberez de angoasele şi demonii mei. Numai că această evadare a stat încă de la început sub semnul tensiunilor de moment. Îmi doream să revăd Veneţia încă de acum doi ani când i-am mai călcat sufletul dar acum a parcă cineva, cealaltă fiinţă din mine îmi dădea ghes să plec, să plec, să plec...şi am plecat.

Aventura a început încă de la aeroport. Avionul avea întârziere aproape două ore. Nu numai al nostru ci şi cursele pentru Milano, Roma şi Belgia. Asta e, mi-am zis, aşteptăm. Băneasa arată deplorabil, parcă am fi într-un aeroport pierdut undeva prin pustietăţile Africii. Mic, înghesuit, mizer. Îţi dă un sentiment de neîmplinire,de nimicnicie şi de ratare. Doamne, unde am nimerit, o aud pe Aura cirspată. Ridic din umeri. Nu am considerat niciodată că sunt o ratată, dar atmosfera apăsătoare, de indiferenţă şi de nepăsare, îţi dă acest sentiment: tentativa de a evada din neîmplinirile tale. Cred că e prima şi ultima oară când mai plec de pe Băneasa, replic iritată. Coada la chek-in se formează încet, încet. Şi cum se poartă la noi, bineînţeles, angajatele aeroportului au venit cu o jumătate de oră întârziere, numai bine ca rândul format să se transforme într-o adevărată haită dorinică să scape cât mai repede de bagaje.

După ce facem check-in-ul ne îndreptăm spre sala de îmbarcare. Două rânduri de scaune. Mizilic pentru câte persoane suntem. Sala mică se umple rapid. Găsim locuri taman în zona toaletele. Noroc că nu miros şi trebuie să recunosc că şi noi românii ne-am mai aşezat. Este curăţenie, săpun şi hârtie igienică. Frunzăresc revistele cumpărate în hol, dar nu am chef să citesc. Mă gândesc cum mă voi descurca cu maşina închiriată pe care trebuie să o iau la Treviso. 

Deşi se anunţase întârziera cursei, la ora când avionul ar fi trebuit să decoleze, suntem chemaţi în hol pentru îmbarcare. E, s-o fi risipit ceaţa, Aura se înveseleşte brusc. Cine ştie, răspund ridicându-mă. Nu apuc să-mi iau haina, nici eu nici Aura, că un bagaj aterizează pe locul meu şi un laptop pe al Aurei. S-a întâmplat ceva, mă întorc spre cel care îşi pusese bagajul pe locul meu. Păi, v-aţi ridicat, omului i se pare cât se poate de normal să procedeze aşa. Şi dacă m-am ridicat înseamnă că plec, îmi venea să mă pun pe geanta lui. La kilogramele mele precis ce avea în ea s-ar fi făcut terci. Haide, Aura simte că sunt gata să explodez, lasă, ăştia suntem noi.

În hol, este vânzoleală mare. Este anunţată şi îmbarcarea pentrucursa de Lisabona. Prilej să ne călcăm pe picioare, să ne împingem, să ne frecăm unii de alţii de parcă am lupta să ieşim la suprafaţă altfel ne-am sufoca. Trec zece minute. Nici un anunţ. Senzaţia este de sardele. Apele curg nu doar pe mine. Trece jumătate de oră. Nimic. Un puşti de vreo doi ani, scăpat din mâna mamei sale, încearcă să se strecoare printre picioarele noastre. Trece o oră. Basculăm de pe un picior pe celălalt. Tensiunea este aproape palpabilă. Unii, întorc bagajele de mână şi se aşează pe ele. Am senzaţia că fiecare respiraţie este o gură de foc.

După o oră şi jumătate nu mai rezist. Haide la cafenea, văd, ca prin ceaţă, un cartonaş pe care scrie Cafenea. Încep să înot prin marea de bagaje, braţe, copii, persoane care şi ele aşteaptă. Atitudini bizare. Trupuri contorsionate pe după bagaje sau ferindu-se de copii, pentru că sunt mulţi copii. Mame ţipând isteric: nu fugi! Bărbaţi admonestând: da ţineţi-vă copilul doamnă! Doamna replicând: ce nu aveţi loc de el, s-a urcat pe dvs? Bombănituri, râsete, priviri rătăcite. Ce mai, un tablou de Dali în mişcare. Este bar, Aura pare venită de pe altă lume. Uite-l colo, arat undeva în faţa mea, în timp ce încerc performaţa demnă de 100 m garduri, să sar pestre două geamantane. Doamne, asta se ascunde în spatele unui bilet de avion low cost, îmi fulgeră prin minte obosit.

În sfârşit, am ajuns la tejghea, comandăm două cafele şi încercăm să fim calme. Aura zâmbeşte, eu dau din cap a lehamite. Aici se fumează, nu mai are răbdare. Dincolo, răspunde fata de la bar. Ne mişcăm spre Dincolo, un spaţiu de doi metri pe doi. De fapt, tot barul cred că nu are mai mult de zece metri pătraţi. Mă întorc să-mi iau cafeaua şi mă ciocnesc de Ion Caramitru. E, bună Gabi,  mă recunoaşte. Bună ziua, domnule ministru, salut zâmbind la rândul meu. Apelativul de domnule ministru îi merge la suflet actorului. Ce faci, unde mergi, pune un teanc de ziare pe baltul care servea pe post de masă. La Veneţia, dvs, sunt cât se poate de politicoasă. Printre amintiri, perioada în care am lucrat în Ministerul Culturii de decupează estompat, aproape cenuşie, şi o cârcă de bileţele cu antetul Ministerului mi se perindă prin faţa ochilor. Timp de un doi ani numai aşa am comunicat cu ministrul Ion Caramitru. Unul din consilierii dumnealui a încercat să-mi explice atitudinea sa prin faptul că aş fi ocupat un  post promis altcuiva. La Milano, răspunde repede cum are obiceiul. Mobilul îi sună şi uită instantaneu de mine, numai bine să mă retrag urgent în fumoar. Aura zâmbeşte. Mda, asta e, întotdeauna a fost aşa, spun eu. Şi pe unde mai eşti, câteva clipe chipul lui Caramitru se iţeşte din spatele peretelui despărţitor. Free lancer, răspund ce-mi trece prin minte şi nu sunt prea departe devăr...Te-am văzut la televizor. Confirm. Da, m-am apucat serios de astrologie. Am scos chiar două cărţi. Face ochii mari de mirare iar faţa i se lungeşte de surprindere. Bravo! Conversaţia se termină aici pentru că se anunţă plecarea cursei de Milano. Drum bun, dispare în marea de oameni.

Doamne, da avionul nostru nu mai pleacă, simt că mai am puţin şi explodez. Jumătate de oră mai târziu, în sfârşit se anunţă şi cursa noastră.

 La Trevizo plouă. Cu găleata. Mi-nchipui ce e în Lagună, gândesc stând la coadă la verificarea actelor. Gata. Mi-am recuperat şi bagajul. Haide să vedem unde este firma la care avem rezervarea pentru maşină. Exultam la ideea că voi conduce un Alfa Romeo. N-a fost să fie aşa, am primit în schimb un Lancia. Maşină bună, cu un demaraj destul de lent şi cu motor mic, asta aveam să o constat două zile mai târziu în drum spre Lago di Garda. Dacă ţi-e teamă pot conduce eu, se oferă Aura. De ce? Nu mă deranjează, roata să se învârtă...problema este că nu pot intra în posesia maşinii pentru că pe card nu am 200 de euro. Am cash, încerc să explic. Nu lucrăm decât cu card, mi-o retează scurt. Daaaa? Nici o problem, da-ţi-mi banii înapoi. Reprezentantul firmei ridică din umeri. Trebuie să îi cereţi de la firma mamă. Îmi sare muştarul. Nu, voi să mi-i daţi pentru că la voi am plătit!! Schimbul de replici ameninţă să ia o altă turnură. Aura mă prinde de braţ şi-mi face semn să mă calmez. Iată-ne în impas... Brusc mă fulgeră o idee şi pun mâna pe telefon. Noroc că am rooming. Roagă-te la Dumnezeu să fie fata asta în Bucureşti, îi spun Aurei aşteptând. Uraaa, Dana este în Bucureşti. Îi explic în câteva cuvinte despre ce este vorba. Fetiţă, stai acolo la o cafea, în cel mult jumătate de oră ajung la bancă şi-ţi bag eu pe card 200 de euro. După 20 de minute aveam banii pe card şi primeam cheile maşinii. Şi cum parcarea era la vreo 200 m de aeroport iată-ne pedalând prin ploaie, cu bagajele târâş după noi, – eu mai aveam şi laptop şi aparat de fotografiat pe deasupra, toate pe umăr. Garajul mare, full cu autoturisme. Ei, drace care o fi a noastră, mă trezesc vorbind singură. Roţile trolerelor scoteau câte un scrâşnet la fiecare viraj printre maşini în tentativa de a dibui care era a noastră. Frate, nu mai plec fără pitica mea, bodogănesc şi simt cum curg toate apele pe mine. Uite-o, o aud pe Aura triumfătoare şi ridic ochii. Era în faţa noastra. Lancia Ypsilon neagră. Ne-am învârtit în jurul ei fără să o vedem. În sfârşit, simt că punem capăt, pe moment, şirului de ghinioane. Aura, metodică, aranjează geamantanele în portbagaj, iar eu pe bancheta din spate. Pornim, Aura se foieşte ca o cloşcă până îşi găseşte o poziţie confortabilă. Veneţia aşteaptă-ne că venim, demarez uşor, veselă, uitând instantaneu cu câte probleme mă confruntasem pentru o singură zi.

 Am sărit din pat cu gândul să văd cum e vremea. Nu mai ploua. De sub pleoapa unui nor, soarele zâmbea timid. Străzile par pustii, urmele ploii au fost şterse de vânt, în mare parte.  Înainte de culcare am decis cu Aura să luăm laguna la picior aşa că am pornit cu autobuzul.

Pe lumină, Mestre apare nefardată, dar curată. Şi şosele ei sunt strepezite de gropi, de denivelări, dar sunt curate şi se...repară. Marcate ajijderea. Poţi da liniştit edilului nota 10. Şi pentru că este un orăşel satelit al Veneţiei, şapte kilometri o despart de Mestre, totul este la vedere, marcaje, abonamente de călătorie pentru o zi – 16 euro şi timp de 12 ore te plimbi cu ce vrei: tren, autobuz, vaporetto. Pentru că este extrasezon şi camerele în hotelurile de 3 stele sunt modice – 41 euro o cameră cu 2 paturi şi cu mic dejun inclus. Îţi poţi regla ceasul după cum circulă autobuzele: din 20 în 20 de minute. Deşi este sâmbătă, magazinele - de la outleturi şi supermarketuri la micile băcănii de cartier, se pregătesc să deschidă. Vânzătorii fac ultimele retuşuri: verifică preţurile, mai dau cu laveta pe uşa de la intrare, este verificată marfa şi felul în care se stă ea pe raft, se dă mare atenţie să nu rămână vreun spaţiu de expus neexploatat. Se pare că aici, eficientizare este cuvântul la ordinea zilei. Semnele crizei economice se regăsesc în numeroasele maganzine de solduri, reducerea preţurilor la produsele de larg consum şi chiar piaţa imobiliară. Dacă un apartament se cumpăra acum 3 ani cu 70.000 euro, astăzi preţul rare ori sare de 40.000 euro.

 Ceața se desprinde din îmbrățișarea învolburată a mării în fuioare alburii. Veneția se decupează în orizontul lăptos asemeni unei imagini gata să se voaleze. Iar deasupra noastră Soarele a preferat să-şi ascundă faţa în spatele unui nor cenuşiu. Atmosfera este apăsătoare. Veneţia moare,  agonizează de secole, dar parcă niciodată nu am avut sentimentul finalităţii atâtde pregnant ca acum - cele 118 insule care o formează, cele 354 de poduri şi 177 de canale par gate de o imersiune definitivă şi irevocabilă.

Coborâm în Piazzale di Roma, un nou prilej să apreciez spiritul organizatoric al peninsularilor. Aici totul este calculat nu ataât matematic cât turistic. Aspectul financiar se îmbină structural cu nevoia de supravieţuire. Peste canal se arcuieşte un nou pod şi arhitectura sa este o prelungire a Trecutului în Prezent firească.

Dar deocamdată nu vreau să iau oraşul în picioare. Vreau să ajung în Murano şi Burano, acolo unde zeii de sticlă ai renumelui s-au crăpat şi ameninţă să se facă cioburi. Criza a făcut ca nenumărate ateliere să-şi închidă porţile după secole de tradiţie.

Vântul bate cu putere dinspre larg, semn că a fost sau încă este furtună pe mare. Câteva clipe rămânem ţintuite în faţa unor panoplii cu măşti. Carnavalul doar ce s-a terminat, dar Masca, simbolul opulenţei scorojite de timp, a iubirii şi dezmăţului boccacian rămase prizoniere între coperţile cărţilor şi atlaselor de călătorie şi a diplomaţiei, cu zâmbete şi surâsuri care ascund adevărate capacane, este prezentă peste tot. Ea este legătura dintre Vechi şi Nou.

Unele au imortalizat rictusul Istoriei – ciuma bubonică, cioclii gata în orice clipă să arunce cu var, doctorii în goana după bani şi pacienţi avuţi, personaje goldoniene provocator evidenţiate de misterul poveştilor nespuse care doar ce aşteaptă să-şi deschidă gura, altele au făcut saltul în viitor şi chipul androizilor reci, metalici, lipsiţi de sentimente dar susţinuţi de tehnica High-Tech, gata oricând de acţiune şi-au dat întâlnire aici, printre strapotine, podeţe mobile şi apa care se retrage în matcă. Iar viaţa îşi continuă cursul într-o simbioză incredibilă de istorie şi viitor, permanent balans între Ieri şi Mâine, ca şi cum Prezentul nu ar exista.

Pe vaporetto este altfel. Grupuri şi grupuleţe, heterogene, de parcă toate cele 7 continente şi-au dat întâlnire aici: europeni, argentinieni, chinezi, japonezi, filipinezi, israelieni. La început este palpitant dar apoi începi să te freci unul de altul în tentativa de a vedea şi a fotografia cât mai multe și de aici împinsul, mutatul, feritul și irascibilitatea.

Cum mă aşteptam, curentul este foarte puternic, dar asta nu mă împiedică să stau agăţată efectiv de balustrada de protecţie. Freamăt de nerăbdare. Murano se apropie, dând deoparte vălurile de ceaţă care o fac să semne cu o frumoasă veneţiană aflată în plină prospecţiune a cunoaşterii.

Coborâm la staţia Colona. Ne îmbulzim să coborâm. Şalupa poliţiei locale este amarată în apropiere şi un lup alsacian se odihneşte pe ponton cu un aer indiferent şi trist. Şi pe el îl influenţează vremea. Micile vitruverii (fabrici de sticlă) se pregătesc să ne primească. Străzile sunt pustii. Albatroşii şi pescăruişii îşi fac simţită prezenţa cu câte un ţipăt solitar. Solitudinea lor este reclamată cu alunecări planate spre orizontul plumburiu. Câteva vile mi se par desprinse din descrierile lui Lampedussa. Au obloanele trase, semn că stăpânii nu locuiesc acolo. De altfel, din câte am înţeles, foarte mulţi localnici s-au mutat în oraşele din apropiere – Mestre, Iesolo, Padova, Modena, Ancona sau Roma chiar. 

Murano este o insulă resemnată care trăieşte doar din  sau pentru a satisface nevoia de insolit a turiştilor. În rest, frig. Nu ştiu de ce am impresia că din spatele obloanelor trase ne este urmărită fiecare mişcare. Dacă închid ochii aud foşnetul crinolinelor bogate, murmurul bărbaţilor strânşi într-un colţ la canastă, discutând despre politică şi război sau poate este doar o impresie şi doamnele din înalta societate nu s-au trezit încă iar noi cu prezenţa noastră gălăgioasă le deranjăm.

Începe să plouă, noroc că tocmai intrăm într-o vitruverie. Mă aşteptam la ceva larg, spaţios, cu cuptoare înfierbântate şi limbi de foc zvâcnite spre noi asemeni unui dragon scăpat din captivitatea cine ştie cărei poveşti, dar nu, spaţiul nu are mai mult de 50 mp. Trei cuptoare, cleşti, baghete de lucru aliniate într-un soi de rastel pentru că au diferite mărimi, cioburi, pungi cu esenţele de culori...Marco, unul din cei doi sticlari începe demonstraţia. Ai senzaţia că asişti la un număr de magie ad hoc. Mişcările sticlarului au ceva din demersul brusc, tăiat din coate, şi totuşi cu o volută elegantă a braţului, ale prestidigitatorului. Bagheta de metal lungă de circa un metru şi jumătate este o jucărie în mâinile lui. Materialul cu care lucrează este moale, lunecos, strălucitor şi periculos de fierbinte. Zvâcneşte pe deasupra capetelor noastre, apoi revine pe pământ, din nou se înalţă, cu un spasm şi se repede spre gura cuptorului spre a mai muşca o gură din foc, se roteşte iar...un balet cotidian pentru încântarea privitorilor, dar văd chipul lui Marco, încordat, atent la fiecare mişcare pe care o face. De la 16 ani lucrează în atelier, este cum era de aşteptat tradiţie de familie. Cinci ani a fost novice, a învăţat arta de a lucra sticla, de la tatăl şi unchii săi, apoi alţi zece ani a fost calfă, făcea obiecte de serie, iar de câţiva ani este maestru. Ai să vezi dincolo ce fac, mi-a şoptit cu un zâmbet şmecheresc, arătând undeva în spatele meu.

Japonezii sunt extaziaţi, chinezii însă se manifestă zgomtos, uimiţi şi uimirea lor se materializează printr-un huoooo  onomatopeic. Norvegienii şi ruşii se amuză copios, dar una peste alta toată lumea este fascinată de ceea ce vede.

           Brusc chipul lui Marco se destinde, ridică o clipă ochii, are o licărire ciudată în priviri, îmi trage cu ochiul şi însfaşcă un cleşte. Începe să ciupească materialul amorf şi moale. Nu ştiu de ce mi se pare că seamănă cu Johnny Deep când era Omul Foafecă, poate gesturile teatrale cu care dă formă sticlei gelatinoase, vlăguite. Repeziciunea cu care o face este greu de redat, cert este că în mai puţin de un minut, pe masa de prezentare poposeşte un cal în buiestru. Guido, fratele mai mic al lui Marco, anunţă că demonstraţia s-a terminat şi ne invită în magazin.

             Magia culorilor este o sintagmă perimată aici. Mlădierea sticlei - unică. Formele proprii şi inconfundabile. Etalarea te îneacă în nunaţe de roşu, maro, albastru, verde. Este ca un tsunami de culoare care se prăvale peste noi năucindu-ne. Înotăm prin marea de sticlă cu grijă, orice zbatere a braţelor, orice mişcare bruscă o poate spulbera. Nu te poţi împotrivi fascinaţiei cromatice iar ochiul este încântat peste poate de ceea ce vede şi imprimă pe retina memoriei avalanşa de plăcere. Într-un magazin de sticlărie simţul estetitc îşi pierde sensul.

Esteticul este tributar afectivului şi nevoii de supravieţuire. Afectivul sufletului şi tot aşa. Un mod de a-ţi face publicitate, murmur pentru mine. Ce altceva să spui când vezi un candelabru care a fost modelat manual bucăţică cu bucăţică, ca apoi să fie suspendat în atelier, deasupra cuptoarelor. Sau intrarea cu un ancadrament din trandafiri de sticlă. Deasupra intrării scrie Guarnieri. Este vreo legătură cu.... Bărbatul confirmă cu un aer pălictisit, din cap. Da, o ramură au fost lutieri şi o alta, la fel de puternică, accentuează, au fost vitruvieri. Arat aparatul de fotografiat. Pot...Mă măsoară din cap până în picioare şi brusc, văd cum se înviorează. Aura ţinea în mână un lotus, evident, din sticlă, şi gestul avea în el ceva inefabil. Una fiore per una fiore, îl aud în spatele meu. De unde sunteţi? Schimb o privire rapidă cu Aura. Romania. Dă din cap. Puteţi fotografia, voi nu furaţi, numai chinezii şi japonezi fură din priviri...voi eventual spargeţi.

Deschid gura să rispostez dar privirea Aurei mă face să tac. Ca un făcut  vorbeşte într-una învârtindu-se printre rafturi într-un vals al descoperirilor şi al admiraţiei. Nu înţeleg ce spune, înregistrez doar cadenţa care este dată de alunecarea rapidă pe lângă poliţe, de mângâierea firavă asupăra formelor, de respirarea care îşi găseşte loc printre exponate.

Abia pe pontonul Colonna, ne tragem sufletul. Ţi-a plăcut? Aura râde. Da. Dăm un tur şi insulei? Ridică din umeri. Cu ce? Mă apropii de ea. Cu vaporetto, cu ce altceva, per pedes nu mai pot...OK. Şi iată-ne agăţate de balustrada bărcii, zgâindu-ne la insula care se desfăşoară prin faţa ochilor noştri ca un titirez. Cum or trăi oamenii ăştia pe apă? Încep să râd. Ştii, aceeaşi întrebarea mi-a pus-o maică-mea acum trei ani. S-au obinuit....pereţii clădirilor cariaţi de timp nu se sfiesc în aş arăta goliciunea, cu cerbicia absurdă a unei treceri imposibil de măsurat. Ei sunt acolo, ştiu că îi voi găsi tot acolo peste 2 – 3 ani, dar oare nepoţii mei nenăscuţi îi vor mai găsi?!

Forneria Marco Pollo, iată un tribut adus celui care a făcut faimă Veneţiei în lume. Mândria de a fi din aceeaşi stirpe venetă. O înlănţuire de ateliere de familie. Majoritatea sunt fraţi asociaţi. Iată şi Farul din Murano. Alb, înalt, o pată și el de culoare, pe fundalul monoton, cenușiu vrâstat cu roșu a insulei care a înviat pentru o nouă zi.

Un vaporetto ambulanţă  ne depăşeşte cu girofarul în funcţiune. Aici totul se raportează la apă. Ambulanţa pe apă. Cărăuşie pe apă. Aprovizionare pe apă. Comerţ pe apă. O tradiţie aproape milenară care s-a grefat genetic în metabolismul Veneţiei.

Şi dacă am apreciat ceva a fost atenţia care se dă istoriei. Vechiul zid care delimita cetatea Veneţia a fost restaurat. Inclusiv ecluza de intrare în port. Este fantastic cât de organic se îmbină Trecutul cu Prezentul pe mare. Poate pentru că apa nu a putut fii niciodată încarcerată în vreo formă.

Ploaia cade cumva piezişă sau poate mi se pare aşa datorită vântului.

Interesant este că de câte ori am fost la Veneţia niciodată nu m-a atras ideea să vizitez Palatul Dogilor. Acum, poate şi din cauza ploii, o împing pe Aura dincolo de bara de protecţie: Hai să vizităm Palazzo ducale.

Știam că Veneția a fost o republică aristrocratică, ale cărei rădăcini se pierd undeva în secolul al 5-lea când, între anii 421 - 568 sătui de degringolada din Roma, câţiva aristrocraţi şi comercianţi bogaţi s-au retras în laguna venetă şi cărora, în timp, li s-au adăugat refugiaţii din Câmpia Padului ca urmare a invaziei lombarde. Începe să devină cu adevărat puternică pe la mijlocul secolului al 12-lea, când avea sub administrare mare parte din coasta dalmată – Lombardia, Dalmatia, Albania, graniţele sale întinzându-se până în Macedonia şi insulele greceşti din Marea Ionică. Corfu sau Kerkira, a fost sub stăpânirea Veneţiei aproape jumătate de mileniu, insula fiind o reprezentantă vie dacă vreţi, a ceea ce a însemnat arhitectura veneţiană. Cel care conducea Republica venetă era dogele, numele său derivând din latinescu dux; era ales pe viaţă de către reprezentanţii de seamă ai Veneţiei. Primul doge a fost un nobil din Heracleea, Paolo Lucio Anafesto care a reuşit să coaguleze, să adune, să unească grupurile disparate şi să promulge primele legi. Figura acestui prim doge este adesea confundată cu cea a lui Marcello Tegalliano, fost guvernator al Bizanţului (magestrum militum) care se pare că i-a urmat la cârma republicii venete. În istoria sa milenară, Veneţia a cunoscut o succesiune de nu mai puţin 120 de dogi, ultimul fiind Lodovico Manin, obligat să abdice de către Napoleon, în 1797.

Nu se ştie când a fost pusă piatra de temelie a Palatului ducal, care se află între Bazilica San Marco şi mare, dar ce se ştie cu certitudine este că acesta a suferit nenumărate transformări până la fi ceea ce cunoaştem noi astăzi. Faţada, un alambic arhitectural îi dă unicitate, cu ferestre neregulate în ancadramente tipic anumitei epoci, respiră şi acum dinamism, energie şi neclintire. De câte ori vin la Veneţia, îmi place să admir elementele sculpturale dinspre chei, poate şi pentru că ele au legătură cu ceea ce fac eu – semnele zodiacale, lunile anului, fazele lunii şi viciile.

Dacă m-a lăsat vreodată ceva fără grai, atunci sigur, unul din motive, a fost curtea interioară a Palatului ducal.  Monumentalitatea şi Renaşterea respiră de peste tot, din scări, din arteziene, din galerii, din bolţile impresionante, din ancadramentele ferestrelor. Câteva clipe eşti dus într-o altă epocă, eşti prizonierul celei mai fascinante file din istoria omenirii. Încerc să-mi imaginez cam ce reacţie a avut Cassanava străbătând acest palat în drumul către închisoare.

În acest perimetru se constituia Colegiul venet, Senatul, Consiliul celor Zece, Marele Consiliu. Tot aici a fost forţat să abdice, belicosul doge Francesco Foscari, într-o perioadă în care conjuraţiile, corupţia şi dezmăţul, cruzimea şi tortura erau literă de lege. Cu toate acestea, figura lui l-a fascinat într-atât pe Verdi încât l-a făcut să-i dedice o opera – Le due Foscari (Cei doi Foscari). Şi tot aici a fost executat Mariano Faliero, cel care s-a autoproclamat doge cu intenţia de a ascede la titlul nobiliar de principe, ceea ce i-a atras ura veneţienilor, şi prin trădare a fost arestat şi condamnat la moarte prin decapitare. Personalitatea acestui condotier l-a fascinat nu numai pe Byron care l-a imortalizat în drama cu acelaşi nume, ci şi pe muzicianul Gaetano Donizzeti.

Interiorul bogat şi greu oboseşte. În primul rând stucatura aurită. Încovoaie. Are ceva scenografic dar şi majestuos în acelaşi timp. Galeriile de artă străbat aproape întregul palat şi au devenit depozitarul şi legatarul de drept a numeroase opere de artă de la Fra Angelico și Pierro della Francesca la Tizian, Tintoretto, Veronese, Guardi, Bosch, Mantegna, Leonardo da Vinci. În sala Academica puteţi vedea celebrul Il vitruviano (Sticlarul) omagiu adus frumuseţii efemere care a dus faima sticlei de Veneţia în toate colţurile lumii. Întreg academismul venețian se regăsește aici sub diversele sale forme – de la pictură și sculptură la arhitectură, mobilier, sticlărie ș.a. Fii atentă, mă trage Aura de braţ. Întorc privirea. Scara de Aur. Duce spre apartamentele ducale şi spre sala de consiliu. Dar nu se pot vizita pentru că sunt în plin proces de restaurare. Îhâ, mie mi se pare mai însă impozantă Scara Giganţilor. Operă a lui Antonio Rizzo, a fost construită sub dogele Agostino Barbarigo în plin ev renascentist. Balustradele sunt străjuite de două statui impozante – Marte şi Neptun (supremaţia pe mare câştigată cu preţul vieţii, turcii nu au putut rezista în Veneţia mai mult de câțiva ani!) creaţia lui Sansovino. Acesta din urmă a lucrat şi Librăria Sansovină, mă trezesc vorbind. Dar nu-mi pasă dacă nu mă aude cineva, sufletul meu cântă şi plesneşte de satisfacţie dar şi de regretul de a fi ignorat toate acestea în alte dăţi când mă aflam la Veneția. Însă, aşa cum spune un prieten de al meu, poate abia acum eram pregătită să le văd.

Ploaia, când se opreşte, când ne ia cu asalt. Vântul s-a înteţit şi tot ce trece prin Piaţa San Marco este măturat pur şi simplu, indiferent că este zgribulit, obosit, indiferent sau interesat de ceea ce vede.

Bazilica San Marco este în plin proces de restaurare şi din câte îmi amintesc tot aşa era şi acum 3 ani. Frescele porticurilor superioare sunt fascinante. Ca si cum imaginile unui film s-au oprit din naraţiune pentru câteva clipe. Te aştepţi ca imediat să le vezi ţâşnind din încremenirea multicentanară. Este rodul măiestriei şi talentului lui Ucello, Andrea del Castagno, Veronese, a lui Tintoretto şi a fiului său, Domenico, care au creat cartonaele pe baza cărora mozaicarii au lucrat faţadele, pentru că tot ceea ce pare pictură este de fapt mozaic şi acoperă o suprafaţă de mai mult de 8000 de metri pătraţi. După Biserica Apostolilor din Grecia şi Hagia Sophia din Istambul, basilica San Marco este cea mai cunoscută.

Veneţienii l-au avut mai întâi protector pe Sf. Teodor, dar în 828 însă sunt aduse de la Alexandria, moaştele Sf. Marcu Evanghelistul şi biserica îl impune ca protector al oraşului, fiind investit oficial în 1093. Construită după aceleaşi planuri arhitecturale ca ale bisericilor amintite mai sus, San Marco este dacă vreţi corolarul a tot ceea ce a putut fi mai grandios, mai cizelat – cornişele exterioare sunt adevărată dantelărie în piatră, şi mai tipic Renaşterii.

Intrarea este străjuită de copiile celor 4 cai care se regăsesc în interior şi care reprezintă chintesenţa artei greco-romane.  Turnaţi în bronz şi acoperiţi cu aur şi care au făcut un drum lung până aici din Hipodromul de la Constantinopol, în timpul celei de a patra cruciade, la care au participat şi nobili veneţieni. Capetele le-au fost scoase pentru a putea fi urcaţi pe corabie, şi reaşezate odată ajunşi la Veneţia. Tot aici se afla originalul Leului veneţian, Leul fiind simbolul Ap.Marcu.

Dacă stau o clipă să mă gândesc, primii condotieri au plecat urechea la ce spuneau astrologii, pentru că Leul nu este doar semnul unuia dintre Apostoli, ci şi un semn al regalităţii şi al strălucirii, iar Veneţia a strălucit secole la rând şi a dat tonul în tot ceea ce înseamna artă – pleiada de pictori şi de sculptori, în frunte cu Tizian, Leonardo sau Michelangelo, în arhitectură – Sansovino şi Bernini, în muzică – Palestrina şi Vivaldi, în teatru – Goldoni, în memorialistică –Cellini şi Vassari, în filosofie – Poliucelli, Machiavelli, în mistică – Savonarola ş.a.

 Ia uite, Tetrarhii, mă trezesc strigând în gura mare. Doamne ce fascinaţie a exercitat această fotografie asupra fanteziei mele, în clasa a 5-a. Iar acum mă aflam în faţa ei şi mă încerca un sentiment ciudat că pierdusem ceva, defintiv şi iremediabil. Sau poate încă un mit se dărâmase. Prezentul era mult mai palpabil şi mai real. Aura râde. Văd, dar ţin să te anunţ că mie îmi e o foaaaame..., nu-şi termină fraza căci clinchetul anemic al unui claxon, ne face să ne întoarcem. Un minicar voia să treacă iar eu mă pusesem contra. Am pivotat în jurul propriei mele axe cu un soi de luminare interioară. Anul acesta, ca în mulţi ani de altfel, Carnavalul veneţian se petrecuse pe strapotine deoarece marea şi-a făcut de cap. Piata San Marco, Zenetta, Maria delle Salute, Campo di Marte, au fost inundate. Dar oamenii de aici sunt aşa de obişnuiţi cu asta încât evenimentul s-a trasformat într-un banal fapt cotidian. Iar administraţia veneţiană a găsit soluţia.

            Privită din piaţă, basilica San Marco pare o bijuterie pierdută în mâlul gros al lagunei. De altfel, mulţimea lăcaşurilor de cult, aici au vârste venerabile .  Este ca şi cum o coloană vertebrală extrem de eleastică leagă Istoria într-un continuu balans Trecut – Viitor. Şi e cam greu să visezi cu picioarele jumătate în apă. Dar ce mai contează inundaţia odată ce eram la Veneția, nu? 

Carnavalul abia s-a încheiat dar curioşii se îmbulzesc încă, prin ploaie, să caşte ochii la ultimele măşti care părăsesc scena, alungate de împricinata ploaie, se îmbarcă pe vaporetto, grăbite, cu poalele sumese, ținute cu mâna, fără să acorde măcar acel surâs de rămas bun la care ne-am fi așteptat.

Carnavalul a devenit sărbătoarea tradiţională a veneţienilor de câteva secole. Originile sale trec dincolo de evul mediu, undeva în antichitatea târzie, în misteriile jucate de saltimbanci cu ocazia marilor sărbători religioase, filonul original al comediei delle arte.

Două săptămâni de baluri procesiuni, costume de epocă, măşti dintre cele mai fanteziste, ceremonii diverse, muzică se regăsesc pe toate canalele, în toate piaţetele şi în toate palatele. În fiecare an el are o altă temă.  Piaţa San Marco devine un teatru imens în aer liber, în care se găsesc de la trupe de comedia delle arte, înghiţitori de flăcări, teatru de revistă şi acrobaţii, la diverse forme de dans şi, condiţie sine qua non, MASCA. Improvizaţia ca formă de spectacol este cea mai comună.

Pe toată perioada Carnavalului au loc baluri, tacâmul poate porni ca preţ de la 160 de euro şi poate ajunge până la 4 – 500 de euro, în funcţie de notorietatea lăcaşului, tradiţionale sunt cele de la Palatul Pisani-Moreta sau Palatul Tiepolo, majoritatea sunt baluri de caritate şi au loc în diversele palate veneziene, care aici sunt zece pe metru pătrat, niciunde în lume nu am văzut o asemenea aglomerare de palate cum este la Venezia. Cele mai multe sunt astăzi scoase la vânzare pentru că proprietarii lor nu au bani să le întreţină şi să le renoveze.

Cele mai comune costume sunt bauto (masca şi pelerina), tabarro (masca şi pălăria) şi masca şi tricornul sau personajele comedieie dell arte: cel mai faimos este de departe, Arlechino, cel care le descurca pe toate,  apoi Pedrolino sau Pierrot nimeni altul decât Dentistul din Evul Mediu, Pantalone – bătrânul veşnic îndrăgostit, Brighella – cea care le încurcă pe toate, Doctorul, Pulcinella – întruneşte calităţile lui Arlechino, Căpitanul, Scaramouche – valetul mai isteţ ca stăpânul. Este o feerie de culoare, personaje, satin, frig şi umezeală. Şi este minunat.

În momentul Carnavalului, Veneţia este plin de turişti de toate naţionalităţile, unii chiar cu sânge albastru prin vene, din câte am auzit, anul acesta deschiderea s-a făcut în prezenţa prinţului Ernst Agust von Hanovra, soţul principesei Carolina de Monaco. Deşi, oficial Carnavalul s-a încheiat, domină măştile de toate categoriile, de la cele mai obişnuite – 3 euro, la cele complexe de 175 şi chiar 360 de euro, ca să nu mai amintesc de rochii şi de costume cu preţuri dintre cele mai variate şi care stau stivă pe tarabe ori în magazinele de pe cheiurile veneţiene.

 Mi-e foame, o aud din timp în timp pe Auroa, cu o voce din ce mai stinsă. Şi mie, confirm, căutând o poziţie cât mai bună să imortalizez închisoarea, parte a Palatului Dogilor, care se mărgineşte cu celebru Pod al Suspinelor şi de unde iubăreţul Cassanova a evadat ca să ia Europa în picioare şi să ajungă  celebru pentru aventurile sale amoroase. Problema este că am intrat în post, închid aparatul pentru că a început să plouă. Haide să intrăm aici, ne refugiem în prima trattoria. Atmosferă familiară. Muzica de fundal, anii 80, plin. Ce îmi place că din spaţiul de fumat nu răzbate urmă de fum. Dăm să ne întoarcem dar suntem oprite de, cred şef de sală, care ne întreabă dacă dorim o masă. Ne uităm una la alta şi confirmăm la unison. Pocneşte din degete, apare un ospătar în vârstă, încins cu un şorţ lung şi o cămaşă albă, impecabilă., care ne conduce amabil la o masă pe care a aranjat-o instantaneu aş spune. Schimb priviri cu Aura zâmbind. Cum ştiu să facă italienii ăştia, de nu scapă niciun client, indiferent de condiţia lui, nu ştiu.

Ne aşezăm la masă. Îi explic ospătarului că eu ţin post şi vreau ceva fără carne. Zâmbeşte şi-mi propune o zuppa de pomodore şi frutti de terra gratina. Aura ia şi ea o ciorbă şi normal, paste.

Arunc privirea împrejur. Se mănâncă paste sau pizza. Uleiul de măsline şi acetto balsamico – oţetul din vin roşu, sunt pe toate mesele. Alimentaţia mediteraneeană, mi-amistesc de articolele profesorului Menciposchi. Şi tradiţionalele pasti. Fiecare regiune are pastele sale precum şi un mod propriu de preparare a sosurilor. Nimic însă fără celebrele pomoddoro adică roşii, usturoi şi ulei de măsline. A, şi aromatele. Rosmarin şi a busuioc sunt singurele arome pe care le-am identificat dar se foloseşte şi cimbru, şi magheran şi oregano.

Antipasti? Întrebarea ospătarului mă blochează o clipă. Aura se uită la mine ca picată din lună. Si, brusccheta con pomoddoro e olio di oliva. Ne distrăm copios pentru că am început să vorbim o italiană aproximativă, dar ne făceam înţelese, asta era important. Vreau să vă spun că am mâncat cu 8 euro de ne-am spart, ca să zic aşa.

Deşi plouă, ne-am aventurat pe străduţele strâmte spre Podul Rialto. Sentimentul este straniu pentru că dăm peste magazine dintre cele mai luxoase şi de marcă, de la îmbrăcăminte – Gucci, Armani, Donna Karan, la cele de pantofi – Sansovino, Miki Yeda, poşete – Vouiton şi de bijuterii – Cartier, Balducci, Yeuda. Eu mai rămân cu gura căscată în faţa câte unei vitrine, iar Aura mă trage de braţ, Hai! Mă desprind greu, îmi place argintăria şi nu scap ocazia să intru în câte un magazin. Aura nu are ce face şi mă urmează. În goana noastră, dăm peste un conclav de gondolieri, pe un mic podeţ peste o străduţă, pardon un canaleto, cu aer de altă dată. Casc ochii, Aura râde, gondolierii nu au treabă cu noi, îşi văd de ale lor. Facem fotografiile de vigoare şi ne vedem de drum.

Cu voia, fără voia Aurei, negociez o pereche de cercei din argint cu ametist. Ca orice comerciant care se respectă, omul ne-a întins toată marfa de ne-a luat cu călduri. După vreo jumătate de oră decidem ce să cumpărăm. Sunt mândră de achiziţia mea iar Aura zice că se simte prost pentru că am cadorisit-o cu ei. Virajele şi cotiturile sunt ameţitoare. Adastăm la o cafea, pe fugă, şi ne continuăm drumul. Ca să vă faceţi o imagine, intrăm pe o uşă glisantă, ne bem cafeaua şi ieşim în strada paralelă, tot printr-o uşă glisantă. Ingenios şi cu priză la turişti.

Ne scurgem pe lângă bustul lui Manzzini şi Operă şi panorama se deschide înnorată în faţa noastră. Albeaţa podului face ca el să pară decupat dintr-o carte poştală, atât este de clară şi de pregnantă imaginea.

Primul pod peste Canal Grande a fost unul de pontoane construit de Nicolo Barattieri în 1181. A fost numit Podul Banilor prin asociere, probabil, cu ideea de comerţ dar şi pentru că era intrarea dinspre Răsărit în Lagună şi se plătera o taxă de intrare. În timp, dezvoltându-se comerţul veneţian şi crescând traficul în lagună s-a simţit nevoia unui pod mai mare şi stabil. Astfel în 1255 avea să se construiască primul pod din lemn, cu două rampe verticale care să permită intrarea în port şi a nevelor de comerţ înalte. O parte a podului a ars în timpul revoltei lui Tiepolo în 1310, iar în prima jumătate a secolului al 15-lea, au fost construite primele magazine, deoparte şi de alta a podului, iar Signoria a introdus o taxă care să ajute la conservarea podului şi la întreţinerea acestuia. 

În două rânduri, podul, datorită dimensiunilor sale, a blocat bărcile din timpul paradei navale, în 1444, cealaltă în 1524. Cu toate acestea ideea reconstrucţiei s-a pus în discuţie încă din 1503. Abia în 1551, autorităţile au organizat un concurs pentru proiectul noului pod. Arhitecţi celebri ca Jacopo Sansovino, Palladio dar şi ilustrul Michelancelo, au depus planuri de arhitectură, dar actualul pod a fost proiectat de un singur artist, Antonio da Ponte, şi terminat în 1591. Aşa se face că acum este una din bijuteriile arhitectonice ale Veneziei.

Fantezia mea o ia razna, în timp ce urcam scările. Îl şi vedeam pe Mantegna duelându-se. Sau servitori în pelerine purtând mesajele între îndrăgostiţi. Ori conspiratorii lui Foscari. Ce e, Aura se uită la mine neştiind ce reacţie să aibă. Nimic, demonii mei, spun cu voce scăzută.

Ne flendurim dintr-o parte într-alta, este plin de ruşi, încercând să surprindem pitorescul unei zile reci de februarie pe un pod celebru. Dar este mai mare închesuiala, toţi ţipă, toţi fotografiază, toţi se-mbulzesc să privească Venezia de la o oarecare înălţime. Hopa, gondolierii au de lucru, gândesc brusc însufleţită. Dar barca pare să se mişte greu, iar turiştii cred că sunt bocnă. Două fete tinere, zgribulite în hanorace, cu feţele roşii de frig şi părul lânos, zburătăcit de curent. Este ultima imagine cu care am rămas din Venezia.

La hotel am căzut lată şi pot spune că am dormit buştean. Somnul mi-a foast fulgurant, cu figuri şi plutiri idiosincratice pe deasupra apei, cu flori, foarte multe flori, cu dueluri care se încheiau în ritm de tarantela, cu sticlă topită care prindea viaţă din senin ca şi cum era frământată de mâine nevăzute, cu ghişee de la care ni se spune că zborul pentru România tocmai a decolat. Măi să fie....

Prin Veneţia lui Canaletto

     Cineva spunea că omenirea a crescut prin trei mari centre spirituale: Israel, locul sacrificiului, Vatican, eternitatea aposolică şi Tibet, comuniunea divină. Surprinzător, voi pleca spre Tibet luna viitoare. Şi mă întreb încă ce a făcut ca într-un singur an să pot ajunge în cele trei locuri în care alţii nu ajung poate niciodată oricât de mult şi-ar dori. Sau poate, parafrazând o cunoscută sintagmă, acolo sus chiar mă iubeşte Cineva ...

     Intrarea în regiunea Veneto ne întâmpină cu un cer desprins parcă din pânzele lui Canaletto, pictorul atât de îndrăgostit de Veneţia şi aparenta ei moarte lentă. Soarele molatec abia de se sinchiseşte de prezenţa noastră. De când am intrat în Italia am observat că aici totul are un ritm propriu, metabolismul turistic fagocitează financiar alimentând funcţia de bază a peninsularilor: ziua de mâine.

      Leandrii înfloriţi străjuie autostrada şi o fac din totdeauna. Istoria a defilat pe lângă ei în vâltoarea vremii, ea s-a scris, ei au continuat să înflorească şi germinarea lor a fixat realitatea efemeră. Cu fiecare înflorire, Timpul era altul.

      Traversăm laguna spre oraşul vechi. Prezentul şi-a lăsat amprenta. Podul feroviar inaugurat la 1846 - acum este circulat de un tren rapid, un fel de metrou de suprafaţă, care numără nu mai puţin de 75 000 de piloni ancoraţi în adâncimile lagunei, a fost extins şi are şi patru benzi de circulaţie. Cum or fi trăind pe apă, o aud pe mama, în strânga mea. Cum o fac de când lumea, răspund cu mintea în altă parte, mai ales că încercam să creionez mintal cam cum ar fi arătat laguna, acum 800 de ani când Marco Polo pleca în celebra sa călătorie spre capătul lumii.

       Dar drumul se opreşte brusc în Piazzale Roma. Câteva trepte despart Trecutul de Prezent...

       Prima impresie este banală: un vaporetto ne va transporta în pântecul lagunei, gândul îmi fuge la vaporaşele din Herăstrău, aveam vreo 12 ani când s-a scufundat nava de agrement Mărăşeşti şi maică-mea speriată a spus că nu mă va lăsa sub nici un chip să mai urc în vreuna când m-a văzut teafără acasă.

        Apa tulbure, cum să fie într-o lagună care ajunge uneori şi până la 69 m adâncime, este hărtănită de vânt şi face ca legănarea să fie nu doar sesizabilă dar face ca stomacul să joace în sus şi în jos. Vechile punţi de acostare nu mai există, au rămas doar stâlpii de care se agăţau odgoanele corăbiilor atunci când amarau. Acum în locul caravelellor şi corăbiilor stau amarate bărci, de la cele mai sofisticate, la cele mai simple cu vâsle. Se leagănă în ritmul apei îngânând odată cu vântul cine ştie ce litanie de matelot.

        Dublăm insula Tronchetto, insulă artificială de numele căreia se leagă marile companii maritime, celebrele vase de croazieră Costa Crociere plecând de aici. Vă amintiţi desigur de Linia maritimă Onedin, filmul care aducea un omagiu ideii de a înfiinţa asemenea linii pentru a uşura deplasarea? Acum aceste linii sunt ultramoderne, corabia s-a transformat într-o navă de croazieră suplă, elegantă, cu linii care sfidează legile fizicii şi implicit dinamica apei, dotată cu cele mai noi instrumente de bord şi chiar cu radare.

       Veneţia a fost - şi este! - unul din cele mai importante oraşe în care negoţul a fost în floare, locul în care Drumul Mătăsii se termina. Cum trebuie să fi arătat aceste ţărmuri când mărfurile se înghesuiau una peste alta, brocarturile şi mătăsurile se etalau în toată splendoarea lor sau când Nicollo Polo a adus prima cutie de praf de puşcă din China?

      Oraşul curge pe lângă noi impasibil de parcă clădirile în care fantezia omului a dăltuit adevărate poveşti sunt puse acolo ca o locandă a Timpului. Închipuiţi-vă că vedeţi imagini în mişcare dar nu pe un ecran de cinematograf, ci redate de un dagheroscop, imagini fixe, mereu aceleaşi, mobilitatea fiind sugerată doar de prezenţa oamenilor.

      Intrăm pe Canale di Fusina, îndreptându-ne spre Santa Maria della Salute. Plutim între Insula Judecăţii şi Veneţia lagunară. Locul îmi pare foarte cunoscut. Mă luminez repede. Îl văzusem în filme. Realizez că aceste frumuseţi apuse au fost celebre cândva deşi puţini s-au bucurat de ele. Misoginismul unei epoci care închisese femeia între patru pereţi şi o ferecase în spatele unui nume de familie, a lăsat totuşi o portiţă deschisă: femeia care voia să citească, să se cultive, să filosofeze, să cunoască oamenii importanţi ai vremii, să participe la schimbul de idei şi care nu provenea din vreo casă princiară dar avea frumuseţea ca monedă de schimb, trebuia să devină curtezană şi în această calitate deschidea toate uşile. Nu întâmplător un film cum este Frumoasa veneţiană a fost turnat în sălile imense ale bibliotecii din Academie sau în scuarul bazilicii Santa Maria della Salute. Impozantă, cu albeţea marmurei din care s-au născut sfinţii Marcu şi Andrei sau în care a fost eternizată Maria Magdalena, domină insula, şi se salută, de dimineţi seculare cu Academia de peste apa care le desparte. Pe fundalul acestei panorame suntem petele de culoare din fresca imensă care este Veneţia.

      Cinci secole de artă veneţiană se regăsesc în galeriile Academiei şi care prin omogenitate, claritatea etalării şi calitate, nu sunt egalate nicăieri în lume. Povestea acestor galerii începe dincolo de 1750 când Republica San Marco s-a decis să cadorisească oraşul cu Academia de Pictură şi Sculptură aflată sub oblăduirea Signoriei până când aceasta s-a decis să lase frâiele în mâinile lui Giovan Battista Tiepolo.

      Astăzi Academia este împărţită în două secţiuni: pinacoteca şi şi ateliere de studii pentru studenţii de la Arte.

      Ce poţi spune când te afli în faţa unui Tizian, a unui Pierro della Francesca, Giorgione, Lotto, Carpaccio, Canaleto, Veronese, La Guardia sau Mantegna? Greu de spus. Parcă eram de piatră. Amestecul de brunuri şi culori solare ameţeşte, este ca un soi de anestezic afectiv pentru că nu poţi avea o reacţie anume. Eu casc ochii, ceilalţi se omoară să descifreze ghiduri turistice, mama se plânge că o dor picioarele, dar eu nu am nici o reacţie. Privesc. Eşti în faţa unor capodopere. La fel păţesc cei care o văd pe Mona Lisa la Louvre. Nu-mi mai pare rău că mi s-a oprit aparatul de fotografia la intrare. Blitzurile pot afecta culorile, m-a lămurit Marilena, mai târziu.

      Zăbovesc ceva mai mult în faţa Sf. Gheorghe a lui Mantegna. Atitudinea personajului este una de a lua în glumă moartea. De fapt, atitudinea pictorului. Andrea Mantegna, în afară de a fi studiat cu maeştii iluştii - Andrea del Castagno, Paolo Uccello şi Donatelo, a fost şi un renumit mânuitor de spadă. Copil fiind îi speriase pe ai lui cu energia şi răbufnirile de furie. Singurul loc în care copilul Mantegna se liniştea era sacristia bazilicii San Antonio di Padua. Era fascinat de pictura lui Giotto. Aşa că s-a decis să se facă pictor. Asta nu l-a împiedicat să iubească cu frenezie viaţa, chiolhanurile, vinul, femeile şi spada, cum aminteam. Dar toată această agresivitate care dese ori culmina cu moartea era luată în glumă de către Mantegna. Şi aşa a şi sfârşit într-un duel pornit de la o glumă. Mi-am spus nu odată că Shakespeare atunci când l-a creionat pe Mercutio, l-a avut ca model pe Mantegna.

      Mergem? simt cum mama mă ia de braţ. Dau doar din cap şi o urmez ca teleghidată.

     Suntem iar pe vaporetto. Opririle dese îmi crează un soi de disconfort interior vecin cu răul de mare. Fiecare amarare îmi dă senzaţia că şi eu mă frec de pontonul de metal, scrâşnetul fierului agăţându-mi-se undeva de creier. Noroc că peste drum pot admira în voie, Campo di Marte, basilica Redentore, basilica delle Croce şi San Georgio Maggiore.

     De la Zitele, vaporetto o taie direct spre pontonul San Zaccaria în apropiere de San Marco şi simt uşurarea în suflet la gândul că în curând voi simţi pământul sub picioare.

     Nici nu am pus bine piciorul pe pământ şi brusc totul se aglomerează, lume, tarabe, mese, gălăgie, soare şi adiera vântului, deloc şăgălnică. Cred că dacă Dumnezeu ar fi vrut să construiască un nou Turn Babel, aici ar fi găsit locul ideal. Toată lumea întreabă, toată lumea, admiră, toată lumea dă buluc la suveniruri. Mai sunt şi din cei care nu se sfiesc să se aşeze direct pe caldărâm. Adevărul este că un asemenea contact cu Trecutul este năucitor. În timp ce ne îndreptăm spre Piazza San Marco, pe Ponte della Paglia văd un cerşetor care acostează fiecare trecător. Hai că ăsta este român, o iau repede pe mama de mână şi coborâm treptele cu jenă de parcă toată lumea ar fi ştiut că şi noi suntem românce. Atunci, în acel moment mi-a fost ruşine că sunt româncă.

       Sentimentul se atenuează repede. Dau cu ochii de afişul de la intrarea în Palatul Dogilor. Este o expoziţie despre relaţiile Republicii Veneţiene cu Imperiul Otoman de-a lungul timpului. Şi cum biletul de intrare este 18 euro, abandonez ideea de a o vizita. Prefer o raită prin prejur, întotdeauna m-au intrigat ferestrele atât de deosebite. Una nu seamănă cu cealaltă. De fapt, fiecare doge adăuga o fereastră la palatul signoral.

      Mă bucur de ospitalitatea Leului Înaripat, simbol din vremuri premedievale al Veneţiei, legenda spune că acest leu este cel care l-a însoţit în pustiu pe evanghelistul Marcu, care tronează în chip de capitel pe columna de la intrarea în Piazzeta. Ştiu că trebuie să dau cu ochii de Librăria Sansovino sau Libreria di San Marco. Din păcate este în restaurare şi nu pot vedea nimic. În schimb pot admira clădirea, opera celebrului arhitect Palladio despre care o altă celebritate a vremii, scriitorul Pietro Aretino spunea că vede ceea ce alţii nu pot să vadă.

     Simt că mi se înfig nişte colţi în pielea capului şi înţepenesc. Maică-mea se întoarce, are o expresie de surprindere apoi izbucneşte în râs: E un porumbel alb!

      Rămân câteva clipe nemişcată, sinceră să fiu nu ştiam ce să fac, dar cum lumea se uita la mine şi comenta zâmbind, îmi văd liniştită de drum nu înainte să arunc o privire otrăvită, gondolierilor care îşi aşteptau cuminţi clienţii pe un ponton de lemn, stând pe băncuţe. Mi-am dorit o plimbare cu gondola dar maică-mii i-a fost frică să urce, se legănau foarte tare, aşa că am renunţat la plimbare.

     Piazza San Marco este dominată cert de Loggeta, turnul cu clopot construit de primul doge veneţian. Cu înălţimea lui a traversat peste douăsprezece secole de istorie. Loggeta este egalată îndeaproape de Turnul cu ceas construit şase secole mai târziu, de Mauro Coducci. Dar ce mă fascinează pe mine este cadranul. De ce? Cele douăsprezece zodii şi douăzecişipatru de Case lunare împodobesc şi marchează strâns trecerea timpului. Am stat minute în şir să aud clopotul, dar mai ales să văd limbile ceasului mişcându-se. Soarele este indicatorul cel mare iar Luna cel mic, pe fundalul albastru al unui cosmos închipuit.

      Despre bazilica San Marco, se spune că reprezintă istoria religioasă, socială şi politică a Republicii Veneţiene. În anul 829, dogele Giustiniano Partecipazio a decis să construiască o biserică în care să depună rămăşiţele pământeşti ale evanghelistului Marcu, patronul spiritual al oraşului. Din nefericire la 927, clădirea a fost distrusă de flăcări iar ceea ce se vede astăzi este rodul reconstrucţiei sale, cincizeci de ani mai târziu. Se spune că originalitatea bazilicii stă în combinaţia de stiluri: grec, bizantin, gotic, renascentist şi modern.

     Privită din afară are aerul unui palat din O mie una de nopţi. Dantelăria arcadelor superioare, capitelurile şi colonetele dar un aer de bijuterie sofisticată întregului ansamblu. Basoreliefurile Hercule cu taurul, Fecioara Maria, Sf. Gheorghe, Sf. Dumitru, Arh. Gabriel şi Hercule cu căprioara se armonizează surprinzător cu gurguii din mozaicurile de deasupra. Coborârea de pe cruce sau Aducerea moaştelor evanghelistului Marcu de la Alexandria întregesc amalgamul de stiluri. Interiorul este solar şi nu atât de la ferestrele gotice cât de la luminozitatea culorilor folosite la fresce şi care dau privitorului o uluitoare stare de bine. Zac minute în şir pe bacheta din atrium cu gândurile vraişte, până când mama mă aduce iar la realitate şi ieşim.

      Am obosit, atâta Istorie este istovitor să o parcurgi. Pe drumul de întoarcere prin Canale Grande, văd palatele scoase la vânzare, puţine mai sunt locuite, chiar şi Finanţele sunt pendinte de lagună, însemnele republicii de pe bărcile cu motor le dau de gol.

     Podul Rialto, unul dintre cele mai pitoreşti locuri din Veneţia lagunară, este aglomerat, semn că prăvăliile sunt neîncăpătoare. Lung de 27 m şi lat de 7, 3 m, Rialto este cel mai cunoscut pod de pe Canale Grande. Aminteşte de tot ce a avut Veneţia mai de preţ - conflicte, poveşti de dragoste, dezamăgiri. Pentru construcţia lui, Signoria a organizat un concurs la care a participat printre alţii şi Michelangelo. Dar proiectul a fost câştigat de un arhitect necunoscut în acel moment, Antonio da Ponte. Interesant este însă că la proiect s-a lucrat ani în şir podul fiind cu adevărat gata abia în 1592.

     Zâmbesc. Amurgul coboară în tuşe fumurii peste Rialto iar noi ne apropiem de locul de unde am pornit. Mâine voi pleca dar ştiu sigur că mă voi întoarce, mă voi întoarce, mă voi întoarce... mumur legănată de braţele lui Morfeu.