.... Porni Luceafarul.../ Creşteau a lui aripe / Si tot atâţia ani / Treceau in tot atâtea clipe /

Un Cer de stelele dedesubt / Deasupra Cer de stele / Parea un fulger-nentrerupt / Rătăcitor prin ele...

luni, 22 noiembrie 2010

Elfi, gnomi, nimfe și eroi în Cetatea Egerului

- 3 -
            Ocazia de a simți pe viu momentele care i-au frământat pe înaintașii noștri și au supus personalitățile vremii unui dur test de anduranță, obligându-i să aleagă între conștiința și sentiment, nu se poate pierde. Iată măcar un motiv pentru care am decis să fac următorul drum. Obiectivarea unei realități se face numai prin perceperea senzitivă a unui Trecut care a fost cândva viitor cum spunea un prieten acum călător printre stele...                                                                                         
            Plouă. Dă câte o rafală, apoi se oprește. Autostrada M3 este destul de liberă. Oricum este ora prânzului și probabil încă unii abia s-au așezat la masă, în timp ce noi abia am urcat în mașină. Duminca aceasta conduce Ștefan, eu sunt copilot, lui Dan și Danei revenindu-le postura de participant fără nici o obligație. Odată în plus să am timp să-mi arunc ochii asupra locurilor pe care le străbatem. Ne-am propus ca astăzi să mergem la Eger, orașul cetate, veți vedea mai târziu de ce îl numesc așa, care a fost cîțiva ani vama dintre România Mare și Austro – Ungaria.
            Rezonanța amintire - sentiment are o topică proprie pe care o dă rezistența în fața asaltului cotropitor al memoriei...Stelele din Eger, o carte pe care am citit-o  pe la 12 – 13 ani și trebuie să mărturisesc că m-a urmărit toată adolescența poate și pentru contextul istoric, mai ales că a fost perioada în care eram fascinată de istorie. Dacă Omul de aur a lui Jokai Mor m-a purtat în lumea celor care aveau hoinăreala în suflet  străbătând Dunărea de la un capăt la celălalt în dorința de a găsi idealul, în fond asta face Timar, eroul principal, și atunci când crede că l-a găsit constată că nimeni și nimic nu este mai statornic decât propria redescoperire în diverse dimensiuni – materială, spirituală sau sentimentală, Stelele din Eger  a lui Gardonyi Geza, m-au purtat în vremea cavalerismului de început de ev mediu, cu parfum de El Campeador și Chanson de Roland, în care jertafa propriei vieți întru salvarea unei idei cum este cea de libertate și de identitate națională, nu aveau preț și nici nu era tributară vreunei alte valori. Era vremea în care visam cu ochii deschiși.
            Ștefan este suprins că tac. arăt spre țevile metalice de pe marginea drumului, care au un mic acoperiș deasupra și pe care este pictat un fulger. <Nu.> îi aud la unison. Încep să râd: mă simt bine să mă dau atotștiutoare.
            Uniformitatea peisajului care curge pe lângă noi, induce monotonia.  Îmi simt pleoapele din ce în ce mai grele. Am și dormit foarte puțin azi noapte. Dar nu mă plâng.
            Undeva pe unde se pierde linia orizontului pare să se însenineze. Continuă să mă mire curățenia, grija pentru ce va fi mâine. Cum s-a făcut puțin mai cald a început și munca. Pe toate planurile. Cosmetizarea Budapestei, de exemplu este în floare: se construiește, se reconsolidează, se face o nouă fațadă, se schimbă ceva de parcă întreaga viață citadină este prinsă de febra schimbării. Inclusiv micile localități prin care trecem sau pe lângă care trecem.
            La Hatvan care în maghiară înseamnă 60, chiar la km 60, pe dreapta se vedea un uriaș conglomerat metalic. Este fabrica Bosch.
            Vocabularul limbii maghiare pe care îl dețin se îmbunătățește pe zi ce trece. Nyugat. Prin asociere cu Gara Nyugaty (Gara de Vest) știu că în seamnă vest. Kelet tot prin asociere, cu Gara Kelety (Gara de Est) înseamnă Est. Deli – sud și Esok (de la esokat – înserare) – Nord. Sper că nu le-am încurcat.< Nuuuu>, Ștefan se distrează copios pe seama mea.<Și când te gândești că până la 3 ani nu știam o boabă românește>filosofez eu ușor dezamăgită. Femeia care a avut grijă de mine la Arad era unguroaică.  Și normal, că primele cuvinte învățate au fost în ungurește. Dar ai mei s-au speriat, ce o să spună lumea ca fiica lor nu știe românește și au preferat creșa și grădinița decât să merg în paralel cu 3 limbi, pentru că Marika neni vorbea cu mine și nemțește. regretul mamei mele este tardiv.
            Herghelia de nori a început să ia în copite înaltul, de la un capăt la celălalt, întunecând brusc orizontul. Percepeam aproape fizic galopul climatic și mă așteptam să aud tropotul tunetelor dar totul era un joc vizual nicidecum auditiv.
            La km  112 facem dreapta, conform indicatorului Eger, trecem peste M3, si drumul se continuă ca o alunecare peste câmpul proaspăt arat și însămânțat, undeva spre nord. Am senzația că luăm frontal lanțul de munți care zigzaghează orizontul – este lanțul colinar Matra, dar imediat virăm stânga.< Ce facem, mergem înapoi la Budapesta?> o aud pe Dana impacientată.  Ștefan rîde.< Nu, imediat facem dreapta. De fapt am intrat în regiunea viticolă Egri. Face parte din Podgoria Tokay.>
            Egri. Eger. În mintea mea se învălmășesc toate. Încep săpăturile prin amintiri.  Imperiul Otoman în dorința de a-și extinde stăpânirea și la...Viena, s-a oprit la...Eger. De fapt, Egri este toponimul turc pentru Eger.
            Cu câțiva kilometri înainte de a intra în oraș, în fața noastră se profilează majestuoase o suită de cupole, turnuri și clădiri cu aer de...altă dată. Intrăm dinspre est, talonând strâns vechiul zid al cetății în care s-au cuibărit crame în care găsești vinuri de Egri – Tokay de calitate. Toată lumea tace și privește.
            Ai spune că ești într-un oraș nou dacă Trecutul nu s-ar decupa clar și edificator ca o pecete, în zare. Cupole sau turle de biserici, cu amprenta barocului adânc exploatate arhitectonic, domină orizontul apropiat.
            Mirosul de liliac este amețitor. Peste tot, pe străzi, de peste gardurile caselor sau din parcuri, liliacul pare emblema florală a orașului. Și acest lucru l-am remarcat și la Budapesta dar și peste tot pe unde am hoinărit prin Ungaria.
            Șocul îl ai atunci când ești față în față cu Grandiosul. Consevată de timp, încremenită de glorie și istorie, bazilica arhidiecezană te întâmpină cu un bun venit tipic orașelor cetate medievale: imensă, impozantă cu  îngerul Destinului, Speranței și Iubirii gata să te cumprindă în brațele larg desfăcute, de acolo de pe frontonul templului, cu dictonul veniți să îl slăvim pe Dumnezeu.
            Încă din 1007, Egerul a făcut parte din cetățile domeniilor regale. Regele Ștefan cel Sfânt și-a dorit ca dacă Esztergom era o catedrală cetate, menită să adăpostească peste 1000 de familii în caz de război, un loc în care laicul se pătrundea cu religiosul, Eger să fie doar un loc dedicat lui Dumnezeu. Nedespărțiți de ideea credinței rămân arhanghelii Mihail și Gavriil care ocupă un loc aparte în panteonul catolic.
            Încă de pe trepte suntem întâmpinați de Sf.Petru, Sf.Pavel, Sf. Ladislau și Sf.Ștefan de parcă ne-ar îndemna să purcedem la cunoaștere fascinanți de vizual și nu de cuvinte. Se pare că uneori metafora ucide.
            Ecoul pașilor noștri face să ne simțim mici și temători atunci când vrem să schimbăm câteva impresii. Suntem lăsați să facem fotografii cu condiția să nu folosim blitzul.
            Încărcătura specifică barocului, curent artistic predominant în Europa şi apoi pe alte continente, a fost generat iniţial în Italia, într-o anumită direcţie a artelor vizuale, la sugestia explicit exprimată de către Biserica Romano-Catolică, cel mai mare "antreprenor" şi sponzor al artei în Evul Mediu şi Renaştere. În enciclopedii și dicționare de artă, barocul este explicat prin caracteristicile sale impresionante : monumentalitatea clădirilor şi excesivitatea decorării interioare şi exterioare (în arhitectură), folosirea scenelor dramatice cu personaje multiple reprezentate din unghiuri cât mai diverse grupate însă în jurul unui ax asimetric plasat în ansamblu (în sculptură), realizarea de compoziţii complexe cu personaje multiple aflate în situaţii dramatice prin utilizarea diagonalelor şi a tehnicii clarobscurului (în pictură), crearea dramatismului interior şi unei anumite "îndrăzneli", fanteziste chiar utopice, a discursului în literatură și mai ales în poezie.
            Totuși, deși elementele baroce abundă, bazilica este construită în stil neoclasic, și este a doua ca mărime din Ungaria după cea de la Esztergom, și posesoarea celei mai mari orgi din sud – estul Europei. Admir, plăcut încântată, imortalizarea inflorescenței primăvăratice a liliacului în fierul care închipuie lampadarele ce străjuiesc băncile de rugăciune.
            Travertinul atât de iubit în Renașterea târzie și marmura roză de Carrara, fac să țâșnească întru veșnicie parcă coloanele care susțin nava bisericii. Frunzele de acant din foiță de aur, par să-și împreuneze ramurile ca să dea impresia unei cununi a unei religiozității uneori impuse cu sabia.
            Personaje alegorice și biblice înoată în azuriul tivit, de asemenea, cu foiță de aur a tavanului înregimentat într-o suită de cupole care seamănă cu pantocratorele din bisericile noastre. Apoteoza apostolilor și sfinților martiri vin să sugereze slava lui Dumnezeu în gestica sugerată de pictor. Cupola centrală este susținut,ă ca și în clipa concepției, de cei patru evangheliști Ioan, Marcu, Luca și Matei. Înconjurată de apostazia marilor regi ungari - Ștefan, Bela al IV-lea, Sigismund și Matei Corvin, adâncimea cupolei principale pare să se continue cu cerurile infinite, acolo unde heruvimi, serafimi și îngeri măresc gloria divină perpetuu.
            Lumina pătrunde prin ferestrele semi-ogivale, plasate foarte sus ca și cum nu ar trebui să sesizezi de unde vine lumina și ale căror vitralii estompează și ele, franjurând văzutul în culori jucăușe, martori tăcuți ai Trecerii.
            Altarul poartă semnătura a doi maeștri din secolul 17 – Michelangelo Grigoretti, pictura și Marco Casagrande, sculpturile. Un Sf. Petru detașat a încremenit cu mâna întinsă spre masa altarului. Nu stiu dece imi vin în minte vorbele lui Lorelai – anii mei tineri au sunat a cântec, am trecut pe lângă ei cu dragostea de mână și am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear...Privind mai atentă statuia îmi spun că atitudinea Sf.Petru de aici chiar are ceva din tragismul regelui Lear.           
            Secolele 14 – 15 au fost ani de glorie și de strălucire pentru Eger care ajunsese la un moment dat chiar unul dintre cele mai importante cetați ale Ungariei. Sediul episcopilor, cardinalilor și arhiepiscopilor, aceștia, în conformitate cu gustul și moda epocii au clădit un oraș eclesiast după modelul Vaticanului. Acesta avea să fie martorul, nealterat și neîmbătrânit, a evenimentelor care s-au abătut de-a lungul vremii asupra cetății. În 1804, Papa Pius al VII-lea a dat edictul de numire prin care, se stabilea, ca la Eger să ființeze reprezentanța arhidiecezană, un fel de ambasadă eclesiastă.
            Când Matei Corvin a pus piciorul în cetatea Egerului aceasta era deja un burg înfloritor și primitor care a mers la suflet regelui ungro-vlah. Amprenta Renașterii a dat strălucirea și patina unei epoci extraordinar de deschise culturii, de regăsiri întru filosofie și poezie dar și în arta propriu-zisă, și mai ales, puternic reprezentată de arhitectură.
            Peste drum de bazilică, la etajul superior al Institutului Pedagogic,  se află cea mai frumoase bibliotecă din Ungaria, Biblioteca Arhiepiscopală. Decorată cu sculpturi în lemn, are tavanul împodobit cu fresce superbe. În prezent, numă 130 000 de volume. Aici se păstrează prima carte tipărită în Ungaria (1473), dar şi singura scrisoare din Ungaria, a lui Mozart.
            Partea cea mai interesantă a clădirii o constituie turnul atipic pentru o clădire care respecta normale arhitecturale ale secolului al 16-lea. <Oare ce-o fi aici>, mă pomenesc întrebând, dar nici Ștefan, nici Dana și nici Dan, nu au știut ce să îmi răspundă. Până la urmă am găsit răspunsul singură, consultând ghidul local: Observatorul Astronomic Spekula. Cea mai interesantă instalaţie a turnului astronomic, înzestrată cu "tehnica de vârf" a anului 1776, este periscopul, care într-o încăpere întunecată proiectează pe suprafaţa albă a unei mese imaginea vie a oraşului. Din păcate era închis așa că ne-am îndreptat pașii spre Dobo Ter, unde Biserica Minorită Sf.Anton este centrul de atracție turistic.
            Drumul se strecoară printre ulițele strâmte, de târg medieval înfloritor: sipoteka (Natura din șipuri) cu emblema Sf. Hildegard legănându-se în bătaia vântului; ba chiar și o bufniță ne salută în ritm boreal, ca să nu mai spun de buchetele de plante aromate care sugerează fără a fi nevoie de alte însemne, importanța care se dă naturii în acest colț de țară. De altfel, mâncarea ungurească este extrem de aromată și picantă dar vom vorbi și despre asta la timpul cuvenit.
            Brusc ne trezim într-o piață largă, mărginită de clădiri vechi și noi și dintre care, bineînțeles, se detașează rozul umed al bisericii minorite, peste care se așează brusc verdele coclit al bronzului celor două gurpuri statuare care marchează piața -  monumentul dedicat lui Istavn Dobo și o scenă de bătălie.
            Acum realizez că cele două turnuri ale bisericii le-am văzut cu mult înainte de a intra în oraș. Călugării franciscani s-au stabilit la Eger încă de la începuturile secolului al 13-lea. Au construit o biserică și o mânăstire care s-a păstrat chiar și sub ocupație turcă, fiind transformată în geamie, cum aveau obiceiul să facă turcii peste tot, călugărilor permițându-li-se să rămână în oraș însă. După retragerea otomană, comndantul imperial Carrafa a donat biserica cu grădinile și casele aparținătoare ordinului Minoriților, adică franciscanilor. Biserica veche a fost dărâmată și în locul ei ridicată alta, de această dată în stil baroc, și  care a primit numele întemeietorului Ordinului Minorit, Anton de Padova.
            <Mă este fantastic cum s-au păstrat>, Dana fotografiază tot ce apucă, de altfel și Dan face același lucru, doar că ea este ceva mai insistentă și mai atentă la detalii. Deh, femeia...
            Interiorul este mult mai luminat decât Bazilica, dar extrem de încărcat din punct de vedere a ornamentației, frunza de viță și strugurele (Eu sunt via și voi sunteți mlădițele și Cel în care voi rodi Eu, rod va da...) fiind un adevărat leit motiv interior. Constat că stucatura este din ipsos și acest lucru îmi lasă un gust sălciu.  Atenuează ceva din strălucire și din prima impresie. Pictura, dinamică pentru o biserică, chiar și minorită,  face ca atmosfera să fie una detașată care nu diminuează deloc sacralitatea locului. Altarul, cu același însemn solar al divinului, poartă numele Domnului așa cum apare EL în scrierile ebraice.
            Privesc ornamentația băncilor și observ că nu sunt singura interesată de motivele reliefate. Mai fotografiază cineva, ceea ce fotografiez eu.  Urechea – cine are urechi să audă și ochiul – cine are ochi să vadă, inima – sacrificiul Mântuitorului.< Masoni>, Dana pare să îmi citească gîndurile. <Aha...>
            Totuși am senzația de rece, de apăsător și de aer greu respirabil. <Mi-e frig>, pur și simplu dinții îmi clănțăne. <Nu simți umezeala?> Dana are dreptate, din cauza asta nu mă simt în largul meu. Umezeala ridicată de-a lungul timpului în pereți aduce frigul care, dacă nu ești pregătit, îți strepezește oasele.
            Ajunsă afară aerul mi se pare respirabil. În plus atmosfera de altă dată face să uit rapid frigul dinăuntru. Micul podeț, peste parâul Matra care curge la poalele Dealului Regilor, deal pe care este ridicată cetatea Egerului, aduce întrucâtva cu Podul Rimini de la Veneția.
            În apele limpezi, Dana, Dan și Ștefan se întrec în a descoperi pești. <Uite păstravul>, o aud pe Dana înveselită. <Da’ sunt mai mulți>, intervine Dan.< Mă voi vedeți pești de foame>, nu mă pot abține să nu-l zgândăr pe Dan,< Îmi pare rău, masa după ce coborâm la vale!>. Privim cu jind la mesele asezate sub umbrele imense, dar dacă mâncăm acum își va spune cuvântul sațietatea și vom perinda prin cetate fără niciun chef.
            <Fii atentă>, Dana mă prinde de cot și ne îndreptăm privirile în aceeași direcție. Cu ușile larg deschise o cafenea. Dar ce cafenea!! Este greu să descrii sentimentul de acasă pe care ți-l dă micul local, nu are decât 3 mese și alte 2 afară. Intimitatea, căldura, un regal al mirosurilor care îți ațâță stomacul și nările provocator, culoarea, îngrămădirea de lucruri pe care numai într-o băcănie de pe vremuri le găseai îmi dă convingerea că am gasit-o pe Stăpâna mirodeniilor, cochetăria micului local, mesele improvizate din blaturi de mașini de cusut vechi, fac din acesta un adevărat paradis local. <Atâtea soiuri de cafea la un loc nu am văzut de când mama m-a făcut>, îl aud pe Dan pentru prima oară surprins. <Îmmmm, am poftă de o ciocolată caldă>, nici Ștefan nu face față cu prea mult succes asaltului olfactiv. Râdem și ne așezăm. <Parcă am fi într-o cafenea de acum un secol, lipsesc doar umbreluța și crinolina>, Dana este încântată efectiv de ce vede, ca și noi ceilalți de altfel.
            Atmosfera s-a însuflețit pe măsură ce soarele s-a aburcat din nămiezi, cum ar spune bunica, și grupurile de turiști se înmulțesc, trec pe lângă noi sporovăind, unii aruncându-ne ocheade pofticioase, alții amuzându-se și câțiva metri mai încolo se așează și ei la o măsuță. Cafenelele și restaurantele sunt înșirate unul lângă altul, unul lângă altul, ca mărgelele pe ață. Mulți câini, de toate rasele, de la canish și yorkshire, la labrador, golden, șoricar și chiuhahua. Și ce este mai frumos este că știu să stea la poză, ba chiar vor să-mi guste aparatul de fotografiat și, de ce nu, ceașca de cafea?!
            După ce am degustat cafeaua columbiană cu aromă de sălbăticie, ne reluăm drumul pe Koshut ut spre cetate. Nu știi la ce să privești mai întâi: la ciocolaterii, la gelaterii, la vinuri, la suveniruri, la gravuri și desene în peniță...Uau, dau un țipăt care îi sperie nu doar pe prietenii mei.< Ce e>, Dana crede că mi s-a întâmplat ceva. Nu zic nimic ci o trag după mine...Are o reacție ciudată. <Nu mi-au plăcut dragonii niciodată.> <Nu contează dragonii, nu vezi că am nimerit în lumea hobbiților.>
            Ideea de a deschide un magazin de suveniruri plecând de la povestea lui Tolkien proiectând-o în lumea mitică a dragonilor, a dat roade. În jurul nostru, jucăuși, elfi, gnomi și nimfe, în atitudini șmecherești, cu un aer cherchelit de pe urma berii de cicoare îngurgitată sau cu urechile, ca niște antene, pregătite să recepționeze orice semnal. Dragoni cu aripile larg desfăcute și-arată colții de pe câte o scurmieră sau duc în cârcă un lampadar, press-papier, lămpi de aromaterapie și noi oameni în toată firea căscând gura la ei. 
            Impresia este puternică și greu te poți disocia de atmosfera de basm, e ca și cum ai retrăi în câteva clipe o copilărie rămasă prizonieră într-o dimensiune aflată la hotarul dintre realitate și fantezie.
            Panta ușoară către intrarea în cetate este pavată cu piatră așa cum se făcea acum 300 de ani. Primele ziduri au fost construite în nurul anului 1100, iar ultimele după 1350. Recunosc foarte ușor scene din unele filme ale lui Sergiu Nicolaescu – Capcana Mercenarilor și Nemuritorii. 
            Bătălia de la Mohacs din 1526, a făcut ca cel mai de preț ideal al ungurilor, libertatea, să fie călcată în picioare de osmalâi lui Ali Pașa. Turcii au ajuns la porțile Cetății Eger - astăzi unul din cele mai frumoase orașe baroce ale Ungariei unde comandantul Istvan Dobo cu o mână de soldați, a rezistat eroic asaltului otoman oprind expansiunea turcă 38 de zile la porțile Egerului pentru că destinul a vrut să îi transforme în eroi. Dobo avea la dispoziție 16 tunuri ușoare, 5 tunuri grele și numeroase muschete. Realizând că atacul turc va deveni iminent la un moment dat, a început să facă provizii de hrană și de muniție. Cu tot cu femei și copii, numărul sufletelor din cetate se ridica la circa 2000 de persoane. Pe 11 septembrie 1522, Ali Pașa cu peste 60000 de oameni ajunge la porțile cetății. Dar Istvan Dobo nu s-a lăsat intimidat.
            Mi-amintesc de grupurie statuare din piața Dobo Ter, de expresivitatea lucrărilor care este atât de naturală și de dinamică încât lasă o puternică impresie privitorului. Ai senzația  că pendulezi între Trecut și Prezent fără egal, ca și cum ai duce mâna la piept și ai spune teleportează! Memoria auditivă lasă loc iureșului de bătălie, auzi loviturile spadelor, bubuiturile tunurilor și ale muschetelor, gemetele muribunzilor...Mă scutur înfioarată.
            Foarte bun strateg, Dobo și-a plasat oamenii în punctele nevralgice transformând cetatea, e drept, vremelnic, într-un loc inexpugnabil. Aproape o lună și jumătate au rezistat valurilor succesive, zilnic pierzând oameni, iar cei rămași acopereau punctele de tragere. Din păcate, asaltul din 14 octombrie 1522 a fost decisiv. Ali Pașa și oamenii lui au trecut prin foc si sabie cetatea. Tunurile sunt plasate astăzi așa cum au fost în vremea asediului.
            În prima curte interioară, o arteziană care însă a secat. Pe stânga două siruri de corturi adăpostesc tarabele cu suveniruri iar în perioada 22 – 26 iulie, au loc Serbările Cetății, și când mulțime de oameni, costumați de epocă, participa la dueluri și la turnire, cam cum se întâmplă la noi la Sighișoara. Privirea mi-este atrasă de un bărbat, în haine de epocă, care trăgea cu arcul. Bineînțeles că avea și spectatori. Nu mai vezi în fiecare zi pe cineva făcând asemenea exerciții. Ceva mai sus se vede dealul calvarului, pe care Istavn Dobo și oamenii lui l-au urcat urmând supliciul învinsului, marcat de 3 cruci enorme. Martirizat, își doarme somnul undeva lângă un zid iar piatra funerară se află în muzeul din interiorul Palatului Gotic din a doua curte interioară.
            Mirosul de liliac este foarte puternic, aleea este marcată de câțiva asemenea copaci. De acolo de unde sunt Minaretul apare în toată splendoarea lui. Cu înălțimea lui de 40 de metri domină orașul. Numără nu mai puțin de 97 de trepte în jurul axului central. Mi-nchipui ce condiție fizică trebuie să fi avut muezinul care dădea semnalul pentru rugăciune, de 5 ori pe zi trebuia să urce. Adevărul este că panorama asupra orașului este uluitoare, cum toate construcțiile sunt legate de zidurile din vale ale cetății, este ca un furnicar în plină zi de muncă.
            Să te perinzi de la un capăt la altul prin cetate este ceva, mai ales că ne-am găsit subiectul: Panopticul, un soi de muzeu al figurilor de ceară în care sunt reprezentate imagini din istoria Egerului. Și dacă m-am fotografiat cu capătanul gărzii turcești nu am avut același noroc cu Ali Pașa. Când am  vrut să mă așez turcește lângă sclavul care  îl răcorea pe comandant s-a pornit să chirăie...sistemul de alarmă! Nu am știut cum să o șterg mai repede.
            De pe donjonul central care poartă numele lui Istvan Dobo putem admira Egerul cu ajutorul periscoapelor mobile, prilej de conversații onomatopeice vis-a- vis de ceea ce vedeam.

            Abia când ne-am așezat pe prima bancă întâlnită, aproape de ieșirea din cetate, am realizat cât suntem de obosiți. Fusese o zi plină. Soarele trimitea semnale serioase către apus, colorând cerul într-o gamă de azuriu-auriu-roșietic. E timpul să ne retragem, o aud pe Dana cu vocea ușor răgușită. Toți suntem de acord dar nu face nimeni vreun gest că ar vrea să plece. Suntem încă prea prinși de călătoria în timp făcută.