Mânăstirea Pacea Lumii sau...

           Când îngerilor le pasă

Zdrenţe din ceea ce a fost odată pomada iernii, se scurgea acum printre molizii golaşi, falnicii brazi verzi şi mestecenii despuiaţi. Coroana săracă desena arabescuri stranii care ferestruiau orizontul albastru spuzit cu pete de nor. Închid ochii, apoi îi mijesc, ca în copliărie când încercam să fentez Soarele. Printre gene curge albastrul vălurit de fascinaţia infinitului de dincolo de Cer. Un cor ciudat psalmodiază undeva pe deasupra mea despre nevoile cotidiene. Imi dau seama că vorbesc cei din autocar şi închid ochii la loc. Vreau să dorm şi să visez la copilărie. De mult, tare de mult nu mi-a mai fost atât de dor de vremurile în care singura mea responsabilitate era să mă joc, să construiesc un mâine din viziunile unei vieţi nehăituite de problemele adulţilor.

Am plecat din Bucureşti cu noaptea în cap. Săptămâna trecută mi-am pierdut numărul din spate de la maşină şi am ajuns la gară cu câteva minute peste timpul de întâlnire, rulând pe străduţe paralele să nu pat vreun pocinog cu domnii de la circulaţie, nu că nu aş dori sa-mi fac numărul, nu, dar nu pot intra în posesia actelor pentru că firma de leasing prin care mi-am cumpărat maşina a...pierdut dosarul. Cu stopuri, cu frâne, cu depăşiri aiurea, fără semnalizare de multe ori, deh, unii se grăbesc la serviciu şi atunci nu mai ţin cont de nimic, nici măcar de semnele de circulaţie, başca respectul în trafic, ce dacă este 6 dimineaţa, ne-a luat cam trei sferturi de oră să ieşim din Bucueşti.

Undeva pe la Săftica, soarele ne-a ajuns din urmă. Un disc roşu ireal care parcă venea dintr-un univers paralel activat de existenţe prăfuite, lâncezite spectaculos în uitarea istoriei, şi care parcă ne cerşea atenţie. Sporovăiala din jur însă mă aduce repede la realitate. Puneţi-vă centura că la o frână mai acatării ieşiţi prin parbriz mă încurajează domnul Stavarache, şoferul. Mă execut fără crâcnire. La greutatea mea vă daţi seama ce daune aş provoca microbuzului!! – replica mea provoacă un ropot de râsete.

Tâncăbeşti, Ciolpani, Gorgota, Potigrafu, Puchenii Moşneni şi Puchenii Mari curg pe lângă noi cu explozii de culoare. Mereu am spus că 1989 a adus descătuşarea unor energii pe care nimeni nu le bănuia la paşnicul român. Şi totuşi...tot ceea ce a urmat, tot ceea ce s-a întâmplat a dovedit că defapt, nimeni nu ştia nimic despre nimeni. 

Dimia începe să vorbească despre excursia în care tocmai am pornit. Juristă de profesie s-a simţit mult mai împlinită prin spiritual. Şi nu regretă nimic. Şi sinceră să fiu ceea ce face o prinde, chiar nu o văd avocat pledant. Ceea ce pledează acum este mult mai mult decât o pledoarie. Este Cunoaştere. Ascult atentă dar uşor, uşor mă detaşez, vocea gravă se pierde undeva în spate iar eu rămân cu visele, amintirile şi căutările mele. V-am spus vreodată cât de greoaie sunt ascensiunile în propriul suflet? Cât de disperate sunt subteranele care nu se mai termină? Ce amar este gustul recunoaşterii, conştientizării pentru că este altceva decât credeam noi că ştim. Revin cu picioarele pe pământ abia când intrăm pe Valea Râşnoavei.

Versanţii îşi etalează goliciunea cu cicatricile prezentului – cioturile rămase de pe urma defrişărilor, mascate de crengi în tentativa de cosmetiza un prezent prăfuit de indiferenţă sau pentru a ascunde raptul. Mi-amintesc de titlul unei cărţi, a unui autor peste care s-a aşternut eternitatea de mai bine de un deceniu, acest trecut a fost cândva viitor...şi mă năpădesc amintirile ascultând vocea inegalabilă, profundă, amplă, limpede, învăluitoare a Doinei Badea. Sunt copil, alerg prin parc şi mângâi copaci povestindu-le în jocu-mi naiv, ala, bala portocala, ieşi Ghiorghiţă la portiţă că te-aşteaptă Talion, Talion fecior de domn, cu caii impăratului, cu caruta Soarelui...

Cine îşi mai aminteşte de Doina Badea, de aceea cântăreaţă în gâtul căreia îşi făcuse cuib o privichetoare din lunca Jiului?...Cânta un matelot la proră...până la mine ajunge vocea unei femei, nu ştiu dacă dorm sau sunt trează: a stat în blocul Casata şi la cutremur, s-a dus...i-au găsit doar mâna şi au ştiut că este a ei după inel. Asta au ingropat rudele, un braţ...Ploaia cânta împreună cu noi...Păstrează-mă doar pentru tine...Acum şi mâine, oricând...

           

Realizez că am emoţii. Mersul în călătorii spirituale are ceva dintr-un ritual ancestral, un ritual practicat de generaţii, pus sub interdicţie la un moment dat sau pur si simplu uitat şi mai apoi regăsit. Da, din ce în ce mai mulţi oameni îşi caută rădăcinile, vor să ştie care este menirea lor spirituală, de ce au venit aici şi acum...

            Şoseaua înnodată seamănă cu parâma unei corăbii aruncată spre amarare. Locurile sunt ancorate la dana Istoriei. Lăstărişul este încă sărăcăcios de parcă verdele s-ar ruga de soare să îl ajute să sporească dar acesta, copilăros, preferă să se joace de-a v-aţi ascunselea, pitindu-şi zâmbetul cald pe după câte o fărâmă de nor. Seamănă cu un grilaj de nuiele care străjuieşte drumul. Mă zgribulesc interior. Mersul nostru are ceva cu deplasarea unor deţinuţi în spaţii securizate. Da, suntem deţinuţii propriilor vise şi idei, propriilor noastre căutări, poate de aceea o proiecţie interioară atât de pregnantă.

Şi aşa ca din senin, aud că prima oprire va fi la Mânăstirea Pacea Lumii. Interesantă denumire, mi s-a părut chiar bizară. Şocul avea să fie atunci când odată ajunşi să constaţi că locul are atâta pace şi linişte în el încât până şi cea mai mică respirare pare că se opreşte, o armonie a spaţiului care asurzeşte, nu-ţi auzi decât respiraţia şi gândurile care se ciocnesc într-o învălmăşeală interogativă.

Suntem pe drumul submontan care duce spre Mânăstirea Sâmbăta. Bursc, mă înviorez. Sâmbăta, pentru mine are doi poli creştini de neclintit: Arsenie Boca şi Teofil Pârâianu. Mă pregăteam să-mi desfac centura dar maşina nu virează ci îşi continuă drumul. Nu, nu, că nu ne oprim la Sâmbăta...nu avem timp, îmi explică Dimia. Mă dezumflu ca o gogoaşă prea repede frământată...dar aveam să mă înfoi mai curând decât credeam. Drumul prin de hârtoape, neasfaltat are grijă să aşeze în noi tot ce am mâncat în dimineaţa aceea. Mai e şi sens unic, iar dacă vine cineva din sens invers, măturăm fără probleme lăstărişul; aproape de fiecare dată strâng pleoapele pentru că am senzaţia că îmi intră în ochi...în sfârşit, o poartă figurată din doi stâlpi şi un ambracament tipic aşezămintelor de cult anunţă că am ajuns la...Pacea Lumii. Fără a fi ireverenţioasă locul îmi pare la fel cu al celorlalte mânăstiri pe care le-am vizitat până acuma. Dar, doamne cât aveam să mă înşel...bineînţeles, toţi cum am coborât din autocar, în loc de pioşenie căutam locul unde şi împăratul merge pe jos.

M-am oprit în faţa maşinii. Închid ochii şi inspir adânc. Îi deschid. Realizez un soi de linişte acaparatoare, dar nu liniştea meditaţie, altceva, ceva ce semăna a comuniune, un loc în care Timpul are o altă curgere. Distorsiunea mă întoarce cu faţa către acel trecut care a fost cândva viitor cum spuneam un bun amic care acum îşi face veacul printre stele...se dă citire ordinului Mariei Tereza de distrucere a bisericilor ortodoxe...armata imperială jur împrejur...generalul Bukov ordonă FOOOOOC!!!..dar gloanțele se întorc ca un bumerang împotriva celor care au tras...soldaţii nu ştiu ce să creadă...suprindere, uimire, furie, neputinţă...Bukov ordonă din nou FOOOOC!!...de astă dată, un stol de torţe învăpăiate se asmut asupra clădirii şi în câteva minute aceasta devine o imensă vâlvătaie....amurg...ruinele arse fumegă încă...oamenii caută trupurile celor 9 călugări...răscolesc jăratecul pe cale a se stinge...nici urmă de ele...plictisit, Bukov ordonă armatei să se retragă...cînd ultimul soldat dispare în pâcla trecutului care se îngemăna deja cu noaptea, dinspre pădure, alunecă la vale două mogâldeţe...se şuşotesc şi încep să zgârme şi ele printre ruine...miroase a lemn ars...se opresc la un momendat neputincioase...s-or ridicat la Cer cu trup, nu-mi dau seama cine vorbeşte, este doar o voce, poate vocea Istoriei. Atunci realizez că respiram greu, adânc, ca şi cum m-aş fi sufocat...mă scutur înfiorată. Doamne Dumnezeule, ce martiriu a fost aici?! – mă reculeg pe una din băncuţele din faţa bisericii. 

Locul martiriului este împrejumuit cu un gard de sârmă şi o cruce albă, imensă străjuieşte de câteva zeci de ani locul. Energia este una benefică, liniştitoare şi aducătoare de pace interioară. Mi-e somn. Printre genele mijite urmăresc oamenii care aduc prinos de recunoştinţă, aprind lumânări, lasă bileţele cu problemele pe care le au şi se roagă. Se spune că locul este sacru, făcător de minuni, mai ales în cazurile de fertilitate. Mai ştiu că o femeie, Elisabeta Şandru s-a ocupat de zidirea noii biserici la îndrumarea unui vizionar local, Moş Ilie. Trăiesc o stare de bine cum nu am mai petrecut de mult. Mi-e bine, am senzaţia de plutire ca şi cum m-aş desprinde, un soi de decorporalitate conştientă, văd totul ca într-o enclavă a spiritului în care Dumnezeu a aşezat altarul amintirii. Asta să fie nemurirea?!