Mânăstirea Pacea Lumii sau...

           Când îngerilor le pasă

Zdrenţe din ceea ce a fost odată pomada iernii, se scurgea acum printre molizii golaşi, falnicii brazi verzi şi mestecenii despuiaţi. Coroana săracă desena arabescuri stranii care ferestruiau orizontul albastru spuzit cu pete de nor. Închid ochii, apoi îi mijesc, ca în copliărie când încercam să fentez Soarele. Printre gene curge albastrul vălurit de fascinaţia infinitului de dincolo de Cer. Un cor ciudat psalmodiază undeva pe deasupra mea despre nevoile cotidiene. Imi dau seama că vorbesc cei din autocar şi închid ochii la loc. Vreau să dorm şi să visez la copilărie. De mult, tare de mult nu mi-a mai fost atât de dor de vremurile în care singura mea responsabilitate era să mă joc, să construiesc un mâine din viziunile unei vieţi nehăituite de problemele adulţilor.

Am plecat din Bucureşti cu noaptea în cap. Săptămâna trecută mi-am pierdut numărul din spate de la maşină şi am ajuns la gară cu câteva minute peste timpul de întâlnire, rulând pe străduţe paralele să nu pat vreun pocinog cu domnii de la circulaţie, nu că nu aş dori sa-mi fac numărul, nu, dar nu pot intra în posesia actelor pentru că firma de leasing prin care mi-am cumpărat maşina a...pierdut dosarul. Cu stopuri, cu frâne, cu depăşiri aiurea, fără semnalizare de multe ori, deh, unii se grăbesc la serviciu şi atunci nu mai ţin cont de nimic, nici măcar de semnele de circulaţie, başca respectul în trafic, ce dacă este 6 dimineaţa, ne-a luat cam trei sferturi de oră să ieşim din Bucueşti.

Undeva pe la Săftica, soarele ne-a ajuns din urmă. Un disc roşu ireal care parcă venea dintr-un univers paralel activat de existenţe prăfuite, lâncezite spectaculos în uitarea istoriei, şi care parcă ne cerşea atenţie. Sporovăiala din jur însă mă aduce repede la realitate. Puneţi-vă centura că la o frână mai acatării ieşiţi prin parbriz mă încurajează domnul Stavarache, şoferul. Mă execut fără crâcnire. La greutatea mea vă daţi seama ce daune aş provoca microbuzului!! – replica mea provoacă un ropot de râsete.

Tâncăbeşti, Ciolpani, Gorgota, Potigrafu, Puchenii Moşneni şi Puchenii Mari curg pe lângă noi cu explozii de culoare. Mereu am spus că 1989 a adus descătuşarea unor energii pe care nimeni nu le bănuia la paşnicul român. Şi totuşi...tot ceea ce a urmat, tot ceea ce s-a întâmplat a dovedit că defapt, nimeni nu ştia nimic despre nimeni. 

Dimia începe să vorbească despre excursia în care tocmai am pornit. Juristă de profesie s-a simţit mult mai împlinită prin spiritual. Şi nu regretă nimic. Şi sinceră să fiu ceea ce face o prinde, chiar nu o văd avocat pledant. Ceea ce pledează acum este mult mai mult decât o pledoarie. Este Cunoaştere. Ascult atentă dar uşor, uşor mă detaşez, vocea gravă se pierde undeva în spate iar eu rămân cu visele, amintirile şi căutările mele. V-am spus vreodată cât de greoaie sunt ascensiunile în propriul suflet? Cât de disperate sunt subteranele care nu se mai termină? Ce amar este gustul recunoaşterii, conştientizării pentru că este altceva decât credeam noi că ştim. Revin cu picioarele pe pământ abia când intrăm pe Valea Râşnoavei.

Versanţii îşi etalează goliciunea cu cicatricile prezentului – cioturile rămase de pe urma defrişărilor, mascate de crengi în tentativa de cosmetiza un prezent prăfuit de indiferenţă sau pentru a ascunde raptul. Mi-amintesc de titlul unei cărţi, a unui autor peste care s-a aşternut eternitatea de mai bine de un deceniu, acest trecut a fost cândva viitor...şi mă năpădesc amintirile ascultând vocea inegalabilă, profundă, amplă, limpede, învăluitoare a Doinei Badea. Sunt copil, alerg prin parc şi mângâi copaci povestindu-le în jocu-mi naiv, ala, bala portocala, ieşi Ghiorghiţă la portiţă că te-aşteaptă Talion, Talion fecior de domn, cu caii impăratului, cu caruta Soarelui...

Cine îşi mai aminteşte de Doina Badea, de aceea cântăreaţă în gâtul căreia îşi făcuse cuib o privichetoare din lunca Jiului?...Cânta un matelot la proră...până la mine ajunge vocea unei femei, nu ştiu dacă dorm sau sunt trează: a stat în blocul Casata şi la cutremur, s-a dus...i-au găsit doar mâna şi au ştiut că este a ei după inel. Asta au ingropat rudele, un braţ...Ploaia cânta împreună cu noi...Păstrează-mă doar pentru tine...Acum şi mâine, oricând...

           

Realizez că am emoţii. Mersul în călătorii spirituale are ceva dintr-un ritual ancestral, un ritual practicat de generaţii, pus sub interdicţie la un moment dat sau pur si simplu uitat şi mai apoi regăsit. Da, din ce în ce mai mulţi oameni îşi caută rădăcinile, vor să ştie care este menirea lor spirituală, de ce au venit aici şi acum...

            Şoseaua înnodată seamănă cu parâma unei corăbii aruncată spre amarare. Locurile sunt ancorate la dana Istoriei. Lăstărişul este încă sărăcăcios de parcă verdele s-ar ruga de soare să îl ajute să sporească dar acesta, copilăros, preferă să se joace de-a v-aţi ascunselea, pitindu-şi zâmbetul cald pe după câte o fărâmă de nor. Seamănă cu un grilaj de nuiele care străjuieşte drumul. Mă zgribulesc interior. Mersul nostru are ceva cu deplasarea unor deţinuţi în spaţii securizate. Da, suntem deţinuţii propriilor vise şi idei, propriilor noastre căutări, poate de aceea o proiecţie interioară atât de pregnantă.

Şi aşa ca din senin, aud că prima oprire va fi la Mânăstirea Pacea Lumii. Interesantă denumire, mi s-a părut chiar bizară. Şocul avea să fie atunci când odată ajunşi să constaţi că locul are atâta pace şi linişte în el încât până şi cea mai mică respirare pare că se opreşte, o armonie a spaţiului care asurzeşte, nu-ţi auzi decât respiraţia şi gândurile care se ciocnesc într-o învălmăşeală interogativă.

Suntem pe drumul submontan care duce spre Mânăstirea Sâmbăta. Bursc, mă înviorez. Sâmbăta, pentru mine are doi poli creştini de neclintit: Arsenie Boca şi Teofil Pârâianu. Mă pregăteam să-mi desfac centura dar maşina nu virează ci îşi continuă drumul. Nu, nu, că nu ne oprim la Sâmbăta...nu avem timp, îmi explică Dimia. Mă dezumflu ca o gogoaşă prea repede frământată...dar aveam să mă înfoi mai curând decât credeam. Drumul prin de hârtoape, neasfaltat are grijă să aşeze în noi tot ce am mâncat în dimineaţa aceea. Mai e şi sens unic, iar dacă vine cineva din sens invers, măturăm fără probleme lăstărişul; aproape de fiecare dată strâng pleoapele pentru că am senzaţia că îmi intră în ochi...în sfârşit, o poartă figurată din doi stâlpi şi un ambracament tipic aşezămintelor de cult anunţă că am ajuns la...Pacea Lumii. Fără a fi ireverenţioasă locul îmi pare la fel cu al celorlalte mânăstiri pe care le-am vizitat până acuma. Dar, doamne cât aveam să mă înşel...bineînţeles, toţi cum am coborât din autocar, în loc de pioşenie căutam locul unde şi împăratul merge pe jos.

M-am oprit în faţa maşinii. Închid ochii şi inspir adânc. Îi deschid. Realizez un soi de linişte acaparatoare, dar nu liniştea meditaţie, altceva, ceva ce semăna a comuniune, un loc în care Timpul are o altă curgere. Distorsiunea mă întoarce cu faţa către acel trecut care a fost cândva viitor cum spuneam un bun amic care acum îşi face veacul printre stele...se dă citire ordinului Mariei Tereza de distrucere a bisericilor ortodoxe...armata imperială jur împrejur...generalul Bukov ordonă FOOOOOC!!!..dar gloanțele se întorc ca un bumerang împotriva celor care au tras...soldaţii nu ştiu ce să creadă...suprindere, uimire, furie, neputinţă...Bukov ordonă din nou FOOOOC!!...de astă dată, un stol de torţe învăpăiate se asmut asupra clădirii şi în câteva minute aceasta devine o imensă vâlvătaie....amurg...ruinele arse fumegă încă...oamenii caută trupurile celor 9 călugări...răscolesc jăratecul pe cale a se stinge...nici urmă de ele...plictisit, Bukov ordonă armatei să se retragă...cînd ultimul soldat dispare în pâcla trecutului care se îngemăna deja cu noaptea, dinspre pădure, alunecă la vale două mogâldeţe...se şuşotesc şi încep să zgârme şi ele printre ruine...miroase a lemn ars...se opresc la un momendat neputincioase...s-or ridicat la Cer cu trup, nu-mi dau seama cine vorbeşte, este doar o voce, poate vocea Istoriei. Atunci realizez că respiram greu, adânc, ca şi cum m-aş fi sufocat...mă scutur înfiorată. Doamne Dumnezeule, ce martiriu a fost aici?! – mă reculeg pe una din băncuţele din faţa bisericii. 

Locul martiriului este împrejumuit cu un gard de sârmă şi o cruce albă, imensă străjuieşte de câteva zeci de ani locul. Energia este una benefică, liniştitoare şi aducătoare de pace interioară. Mi-e somn. Printre genele mijite urmăresc oamenii care aduc prinos de recunoştinţă, aprind lumânări, lasă bileţele cu problemele pe care le au şi se roagă. Se spune că locul este sacru, făcător de minuni, mai ales în cazurile de fertilitate. Mai ştiu că o femeie, Elisabeta Şandru s-a ocupat de zidirea noii biserici la îndrumarea unui vizionar local, Moş Ilie. Trăiesc o stare de bine cum nu am mai petrecut de mult. Mi-e bine, am senzaţia de plutire ca şi cum m-aş desprinde, un soi de decorporalitate conştientă, văd totul ca într-o enclavă a spiritului în care Dumnezeu a aşezat altarul amintirii. Asta să fie nemurirea?!

În împărăția Apelor

Pe cărările nebănuite ale Deltei

De câteva zile, cu nedumerirea copilului care nu cunoaște parfumul unui fruct sau al unei prăjituri până nu le gustă, mă întreb de ce nu am venit în Deltă niciodată până acum. Conform teoriei proprii – probabil pentru că nu era timpul!  

Privesc mănunchiurile de stuf care mângâie văzduhul și jalea trestiilor care își leagănă frunzele în ritmul impus de vântul ușor și gândesc că mă voi pierde în vegetația luxuriantă, îmbătrânită pe alocuri, arsă de soare și neatinsă de mâna omului, de un verde crud care se diluează într-un verde care pare să anunțe apropierea toamne. Greutatea unor arbori a făcut ca senectutea să îi culce la pământ întru odihnă, unii și-au pierdut brațele cine știe când, dar majoritatea stau încă drept, martori muți a unei istorii care va rămâne mereu nescrisă...

Plecasem din București ieri dimineață, pe la 8.30 în ideea că vom ajunge la prânz. Drumul destul de aglomerat pentru o zi de duminică, mai ales că nu am luat-o pe Autostrada Soarelui. La Lehliu am dat chiar peste un târg și uitându-mă pe hartă mai atent, mi-am dat seama că era mai bine dacă plecam prin Urziceni. Nicio problemă, o iau pe o scurtătură și după 23 de km am ieșit pe E 60 către Slobozia. Roxana cu căștile în urechi habar nu are ce se întâmplă, este bosumflată că mașina mea nu are USB ca să-mi zdrăngăne în cap tot felul de muzici din astea moderne.

Drumul este foarte bun. Chiar plictisitor pentru că, destul de rar trec pe lângă noi alte autoturisme. Alergăm printre culturi de porumb și de floarea soarelui arse de călădura nimicitoare din ultimele luni dar sunt și pe lângă copaci tineri, viguroși, care rezistă eroic în pâlcuri de câte doi sau trei. Cerul se sticlește spre noi zdrențuit de câțiva norișori amenințați cu nimicirea. Și printre toate acestea, undeva după Țăndărei, apar eolienele, cu statura lor impunătoare, greoaie și neliniștitoare prin lenea cu care își rotesc alene elicele. 

Îîîî, se scutură înfiorată Roxana, nu-mi plac, nu știu, îmi inspiră teamă. Mă surprinde: De ce? Ridică din umeri:Nu știu mi se par ca niște monștri! Cred că vezi prea multe filme SF...uite, trag pe dreapta. O vezi? Cele care se învărt înseamnă că stochează energia...

Când am trecut de Vadu Oii am avut inspirația să o sun pe Anamaria la pensiune să o intreb pe unde să o iau, pe la Agighiol sau prin Tulcea? Imi spune să vin prin Tulcea că drumul este foarte bun. Așa am și făcut...eu care mă lăudam că mă descurc foarte bine dacă am indicații la vedere, am reușit să mă învârt într-un sens giratoriu de vreo 4 – 5 ori pînă m-am dumirit care este drumul spre Murighiol. Credeam eu, dar naiva de mine am relizat că urcam ceea ce nu era deloc drumul căutat și opresc la o intersecție unde două doamne stăteau la o mică șuetă și le întreb care este ieșirea spre Murighiol. Răspunsul? Mă înșel sau vă știu de la televizor? Mă ia cu călduri...aaa, doamna cu astrele! Zâmbesc, realizez că nu e ușor să fii persoană publică, mai ales că eram și foarte obosită. Drăguță, cea care m-a recunoscut arată spre un Corsa verde: vedeți, este mașina mea, țineți-vă după mine. Și am pornit-o în urma ei...Da, greșisem direcția, în acel sens giratoriu se deschideau nu mai puțin de 5 străzi. La un moment dat semnalizeză drepta. Vezi că oprește, o aud pe Roxana. Văd, las geamul...mulțumesc!! Când ajungeți la intersecția cu Mahmudia faceți ușor dreapta spre Murighiol și de acolo spre Dunavățu, în linie dreaptă!!

La Mahmudia, fac dreapta, așa cum mi s-a spus și din spate, un BMW alb, ultimul model, ne clipăie să îi facem loc. Trece pe lângă noi întrombă și Roxana mustăcește: Punem pariu că pe ăsta îl mai întâlnim!? Bineînțeles că l-am reîntâlnit parcat în curtea pensiunii unde aveam cazarea și am tras și noi alături. La câteva clipe după ce am completat fișele de turist, o doamnă vine și mă întreabă surprisă: sunteți din Brad? Răspund și mai surprinsă: Da. Noi suntem de la Băcia! Zîmbesc: Cred că Țara Moților s-a mutat în Deltă. Si nu am fost prea departe de adevăr, a doua zi, aveau să vină alte patru familii, două din Simeria și două din Orăștie. Roprietarul pensiunii este și el de lângă Simeria.

Suntem încântați de tot ce vedem în jur. Închipuiți-vă un tablou pitoresc semnat Sirato, dar viu. Culorile verii îngemănate, pe ici pe colo cu ale toamnei care se apropie, căsuțe în culori pastelate printre care se ridică și pensiuni mici, asemenea unor case ale păpușilor. Locuitorii au învățat singuri să-și pună în valoare potențialul. Dacă până în 1989 artiștii erau turiștii cei mai în vogă, astăzi heterogenia vizitatorilor pune în valoare într-un fel aparte turismul local. Elementul ciilizator – electricitatea, canalizarea și drumul excelent.

Suntem într-o pensiune cochetă, Călifar, cu 8 camere și 16 locuri și care are o bucătărie variată, în care însă, domină preparatele ardelenești – slănină, brânză maturată de oaie, gemuri și marmelade din prune, caise și corcodușe, ciorbe drese cu smântână și acompaniate de aredei iuți verzi, saramuri și borșuri de pește, toate de proveninență proprie, inclusiv peștele și cu o servire desăvârșită. Face ca la fiecare îmbucătură să spui, suntem în rai, și să înfulecăm cu o poftă pantagruelică.

Aflu că pentru a fi ridicată, Anamaria și Claudiu au trebuit să cadă la pace cu Delta și la ceas de seara s-au târguit să îi lase să sece mlaștina care era proprietatea lor. Au băgat peste 800 de camioane cu piatră ca să consolideze pământul și care i-a costat credite la care plătesc și în prezent, dar sunt mulțimiți de ceea ce au făcut. Apoi zece pontoane, ridicate pe butoaie goale la care trag bărcile cu turiști. O terasă largă unde servim masa, e păcat să mănânci în sala de mese din interior când la aer este atât de plăcut. Piscina bolborosește filtrând apa, apoi peluza pe care se poate lâncezii la soare fără probleme. Un foișor superb și, bineînțeles, locuri de pescuit spre încântarea lui Marian pe care nu-l mai putem desprinde de undițe.

Odată cu venirea frigului, Delta intră în amorțire. Este fascinant să vezi ritualurile de plecare ale păsărilor, cum se formează cârdul, cum cel care îl conduce verifică să fie totul în ordine apoi revine în față plutonului și dă tonul plecării; păsările se ridică una câte una și încep un adevărat vals al rămasului bun pe deasupra locurilor pe unde trăit timp de o vară, cu țipete ascuțite  - unele vor revenii, altele nu...

Cei care rămân, ziua ies pe canale să curățe și să taie vegetația care amenință să colmateze canalele...apoi, odată cu înserarea, se retrag în case și ascultă vântul cum șuieră spulberâd zăpada sau cum se rotește pe deasupra apelor amenințând să le absoarbă. Cum e să stai singur aici, Claudiu? Râde. Greu. Dacă te macină ceva atunci aceea se numește singurătate, soția și fetele sunt la Tulcea...a am uitat să vă spun că Dunavățu de Joseste ultima localitate din sudul județului Tulcea, dincolo de ea începe Parcul Național Delta Dunării...

Dimineță însă, după micul dejun, am pornit în aventura de vacanță, nu înainte de a primi autorizațiile care să ne permită intrarea în Impărăția Apelor. Cât vezi cu ochii drumuri de ape, bărci cu turiști, stufărișuri și sălcii argintii sau de cele plângătoare, plante de apă dar și izmă sălbatică, si rochița rândunicii că mă tot întreb cum a ajuns acolo, singură și diafană în albul corolei ce se deschide spre Cer.

Privind panorama care se desfășoară în jurul meu îmi dau seama de ce se spune despre Deltă că este un areal exotic, cu peste 1200 de specii de plante, cu cea mai bogată faună ornitologică de pe continent (mai mult de 300 de specii, printre care colonii unice de pelicani) și ihtiologica (aproape 100 de specii de pești). Delta Dunarii este cea mai mare rezervație de ținuturi umede din Europa (2681 kmp), face parte patrimoniul UNESCO, are o suprafaţă desfășurată 580.000 ha adică 2,5% din suprafaţa României, este unica deltă din lume declarată în întregime rezervaţie a biosferei și  este cea mai întinsă zonă de stufărişuri compacte din lume, are 14 000 locuitori care trăiesc grupați în 25 de sate și grinduri și un oraş - Sulina iar ca biodiversitate se găsesc aici nu mai puțin de 30 tipuri de ecosisteme și peste 5 700 specii de floră şi faună.

Din când în când, Dani oprește barca și dă scurt înapoi ca să curețe elicea de vegetația care abundă. Îl întreb de ce se întâmplă asta. Din cauza căldurii, apa a scăzut foarte mult, bărcle care trec o răscolesc și le ridică la suprafață. Aici, de exemplu, apa are un metru, un metru și un pic.
Privesc apa în care se oglindește Cerul și-mi spun că trăiesc într-o lume răsturnată în propria-i frumusețe, că Lacul Solomon de fapt, redă sufletul nostru hoinar câte odată dar care se întoarce de fiecare dată acasă, la rădăcini. Liniștea ireală este acompaniată de țipetele pescărușilor și spartă de orăcăitul broaștelor prinse în lupta de supraviețuire cu șerpii de apă, cu lișițele, cu cormoranii, cu egretele sau cu pelicanii. Interesant este că vocile lor se aud pe rând ca și cum o mână nevăzută înșiră mărgăritare pe un fir. Foșnetul stufului pare un cântec de leagăn și în același timp de măreție, pare să spună povești demult uitate dar despre puterea vieții, despre moarte și renaștere, iar și iar și iar...cu o seară în urmă am asistat la ritualul plecării; primele berze se pregăteau de zbor către țările calde. Barza care conducea cârdul le-a verificat atent, pe fiecare, apoi cu un țipăt strident au început să se ridice una după alta până au ajuns să fie toate în aer, într-un V perfect, apoi au făcut un tur larg pe deasupra locului unde au trăit o vară, știam că unele berze fac acest drum pentru prima oară, ca și cum și-ar fi luat rămas bun, apoi într-un cor intens de țipete și-au luat zborul. A fost impresionant, efectiv am avut impresia că odată cu ele,a plecat ceva și din mine. 

Cârmaciul nostru, Dani, este un foarte bun povestitor și te lămurește rapid atunci când vrei săștii ceva. M-a surprins modul elevat, chiar științific, în care ne dădea explicații vis-a-vis de fauna cinegetică și de vegetație a Deltei. Și poate fi considerat un autodidact deoarece viața grea în stufărișuri a făcut să-și încheie educația după ce a terminat clasa a 8-a, în schimb cu voința tipică autodidactului s-a format singur, s-a autoeducat. Este o plăcere să discuți cu el și să-i asculți poveștile, așa că la sfârșitul lunii, fug iar în Deltă, sunt convinsă că va ieși un material extra. Barca de 6 locuri se face la comandă, cu banchete tapițate, cu copertina care să ferească razele uneori, ucigătoare, ale soarelui și costă vreo 3000 de euro. Adăugați motorul, alți 7000. Dar, de regulă îl luăm la a doua mână și prețul scade la jumătate, spune Dani. Totul pentru confortul celor care doresc o vacanță de vis.

Cine crede că Delta este pustie se înșeală. Vara este un trafic mai rău ca la București, trec bărci unele pe lângă celelale, din sens opus sau pe același sens și atunci când depășesc reduc simțitor viteza. Dealtfel, pe Canalul Lipoveni și pe Dunavăț există limitatoare de viteză,  km la oră ceea ce mi-a adusaminte de drumul meu spre Murano, unde văzusem aceste limitatoare și mă întrebam oarecum ironic, dacă bonjuriștii noștri cu mașini ultimul răcnet în dotare încă de la 18 ani ar avea și o super barcă, ar limita viteza, pentru că pe stradă nu o fac, dimpotrivă, accelerează, mai omoară pe câte cineva dar portofelul lui tăticu și relațiile aranjează o condamnare de câteva luni cu suspendare. Și mai spunem că nimeni nu este deasupra legii!

Trecem pe lângă Holdina si 3 Bibani, domeniul lui Puiu Popoviciu, așa la vreo 4,5 kmp și aflu că este resort cu circuit închis, adică numai pentru cei cu bani. Este dotat cu helioport, bărci de viteză, dar mai ales are propriul lac, un adevărat rai al pescarilor amatori.

Încep să devin sarcastică și nu îmi place, uit că sunt într-o zonă de vis așa că mă cufund în peisaj...mi-amintesc cum la venire, la ieșirea din Tulcea spre Murighiol am văzut o inscripție Sat tradițional de pescari, un proiect realizat pe fonduri europene care vorbește despre cum se trăiește într-un asemenea loc...

Claudiu îmi spunea că vântul care se aude iarna este sinistriu de parcă ar plânge întru eternitate, dramele Deltei...Una dintre ele este și povestea Aneimaria care într-o dimineață și-a găsit soțul mort, înecat și înjunghiat, alături de vărul său iar criminalii nu au fost găsiți nici în ziua de azi...Ioana, fata cea mare avea 4 ani jumate iar Miruna urma să se nască. Tipic femeilor din stepă, Anamaria a găsit forța și puterea să se ridice și să meargă mai departe. Claudiu a venit după mai bine de 2 ani tocmai din Apuseni, de la Băcia, parcă, și nu a mai plecat...au muncit împreună să construiască minunăția în care noi ne-am lăfăit un sejur. Și o fac și astăzi la fel.

Dacă treci dincolo de clipocitul apei, de torsul motorului și de țipetele vietățile, începe să vorbească lemnul: geme, trosnește și scârție într-o armonică tipică naturii. Vorbește în limbajul vâslei care pritocește, din timp în timp, apa. Se răstește în suflul stufărișului care își tânguie singurătatea și mormăie în ritmul țipetelor pescărușilor care au făcut convoi după noi. Limbajul lemnului nu face altceva decât să ne ațâțe mirosul, să aducă miresmele locului înspre noi. Am încă o dovadă că natura vorbește, că fiecare oraș și sătuc are mirosul și sunetul său, specific, numai a lor, o liniște strepezită de zumzăitul atomilor în goana lor de a fuziona pentru ca în momentul următor să declanșeze iar valsul contopirii cosmice. Vorbim despre o chimie a naturii în care reacțiile se induc una pe cealaltă, înlănțuindu-se în șoapta Trecutului care prin Prezent se oglindește în faptul Viitorului.

Legănatul bărcii mă moleșește și pleoapele îmi sunt din ce în ce mai grele. Undeva, în mine, murmurul apei răscolește amintiri...uneori uragane sau doar simple nostalgii, cert este că de mult nu am mai avut o vacanță atât de plină. Poate de aceea am să ma și întorc.