Ceas de taină cu Brâncuşi la Hobiţa

 

Am luat drumul în picioare cu direcţia Mânăstirea Tismana, în jurul prânzului. Urma să facem un popas într-o localitate pitorească de pe Valea Bistriţei, chiar într-o vale încojurată de păduri de foioase. Nici o clipă nu gândeam că voi fi atât de fermecată de ceea voi vedea.

Era senin, o pânză înrourată de alburiul ceţos al norilor, se vălătucea undeva în zare asemeni unei vele zburătăcite de vânturi hoinare care anunţau furtuna, dar până să va ajunge să ne înnegureze vom fi ajuns deja la destinaţie. De cum am ieşit din Piteşti aerul a devenit irespirabil, părea că nimerisem într-un cuptor încins, de parcă întreg Universul decisese să se dilate la infinit într-o succesiune de nove şi supernove pe care le traversam respirând greoi, ce mai soarele revărsase peste noi un cazan de foc.

Smeura este o localitate care parcă s-a expandat odată cu vânzarea terenurilor pe care vilele au apărut ca ciupercile după ploaie, respectând mai mult sau mai puţin logica arhitectului sau litera legii. Cu toate acestea am observat un lucru. Culoarea este noua dimensiune de suflet a românului. Gata cu cenuşiul noroios, depresiv şi monolit. Culorile vii, calde, optimiste dau o nouă tuşă localităţilor. Poate singurul care lasă de dorit este drumul. În Smeura sunt câteva sute de metri de şosea pavate cu piatră cubică, panta care urcă şi coboară devenind foarte periculoasă mai ales pe vreme de ploaie. Mă întreb ce-o fi promis edilul local care a ieşit la recentele alegeri, cred că în nici un caz să facă un drum nou.

Drumurile noastre toate....

Deloc lin, cu curbe uşoare, unduiri de vals pe după dealurile înverzite, mai dai în câte un hop că de, drumurile noastre toate cu gropi mici sunt semănate, ceea ce îmi aminteşte de operaţiunea  Adoptaţi o groapă în Piteşti demarată de Curierul Zilei mai acum câţiva ani.

Dar monotonia se instalează uşor deşi drumul se contorsionează destul de des şi apar curbe destul de strânse. Observ că au dispărut viile şi livezile de pruni. Puţine au rezistat furiei libertăţii de după 1989. Fostele livezi sunt acum semănate cu porumb, orz sau secară şi parcă mă podideşte, aşa notalgia după frunza viţei de vie sau după prunele cât pumnul, coapte şi grele de să rupă ramurile copacilor. Dar poate acestea sunt doar imaginile unui film imaginar indus de ceea ce mi-ar fi plăcut mie să fie şi nu de ce este.

Cum totul este înverzit cu greu pot recunoaşte văile în care copacii cresc strâmb sau oblic de mă gândeam, astă-iarnă, că am nimerit în taigaua siberiană imediat după fenomenul Tungusk. E drept, că aşa cum se poartă încă la români, vitele când pleacă sau se întorc de la păscut, o fac pe mijlocul drumului, sau şi mai frumos să nimereşti în mijlocul unei turme de oi. Dar transhumanţa chiar şi în ritmuri de hip-hop, ne este carcateristică.

Partea frumoasă a drumului începe dincolo de Drăgăşani şi trebuie să recunosc că avem o ţară pe care nu o cunoaştem deloc. Chiar şi drumul este destul de bun. Răvăşirea produsă de mâna omului în sânul naturii nu se vede decât în rambleurile şi parapeţii din piatră, semn că odată drumul pe care suntem, a fost unul naţional.

Puzderia florei spontane, culorile corolelor firave peloştite de focul solar, dau farmec şi mister locurilor şi mă pomenesc spunându-mi că nu întâmplător basmele noastre sunt cele mai frumoase. Cum să nu vieţuiască poveştile cu Făt Frumos şi Ileana Cosânzeana, Baba Hârca, căpcăuni sau zmei, zâne şi spirite bune, semnul credinţelor autohtone nu a fost asimilat de religie ci a trecut în planul fanteziei. Păi, cum să lase Dumnezeu să se petreacă asemenea lucruri, când el a creat natura pentru bucuria sufletului nostru?!

Să asculţi vocea naturii

Sălbăticia plaiurilor gorjene, horeşte sau doineşte în fiecare sat prin care trecem şi unde casele vechi, bătrâneşti, cu hule şi beci, încă rezistă furiei timpului. Şi cum să nu se fi născut aici privighetori ca Maria Lătăreţu sau Maria Tănase, doar trebuia ca cineva să vorbească lumii despre toate acestea, în felul nostru, unic şi irepetabil, despre un eros tipic sufletului românului care niciunde nu îşi găseşte echivalent.

Este fantastic să poţi asculta glasul naturii. Un amalgam de zgomote care roiesc în spirala cosmică infinită, nici prin minte nu îmi dădea, în acel moment, că voi ajunge ca până seara, să cunosc vocea pământului şi a lemnului altfel decât ca o banală trecere, o respirare a ceva ce face şi nu face parte din tine, o chemare pe care nu poţi să o asemui cu nimic dar care are persuasiunea, fascinaţia şi magnetismul Prezentului.

Zgomotele civilizaţiei trec în plan secund, foşnetul sălbăticiei se împleteşte cu litaniile vegetaţiei, frunzele copacilor suspină tremurând iar firul ierbii trepidează oftând. Sunt sigură că nu întâmplător se spune că nostalgia s-a născut la sat. El încă păstrează amprenta nu doar arhitectonică ci şi energetică a unui cotidian care parcă până mai ieri a fost viitor, în care ne regăsim cu fraţi, surori, bunici, antecedenţi cărora timpul le-a şters numele, le-a spulberat crucile de la căpătâi, dar care trăiesc şi astăzi prin Noi.

Sus – jos, sus – jos, şoseaua urcă şi coboară într-o inefabilă legănare, de parcă pământul se joacă cu noi, blând, părinteşte...Doamne, o aud pe maică-mea alături şi mă trezesc din reverie. Trecem pe lângă scheletul unei maşini carbonizate, fiare care încă fumegă, pe lângă care câţiva ofiţeri de la circulaţie se tot învârt, măsoară, notează...măcar să nu fi murit nimeni, murmur neplăcut înfiorată. Asemenea imagini întâlnesc frecvent în periplurile mele, ca să nu mai spun că am avut bafta de câteva ori, să văd şi cum se produce accidentul.

Când vorbesc piatra şi lemnul...

Brusc pun frână. Maică-mea se sperie: ce e? Vezi ce scrie acolo, arăt spre indicatorul din stânga. Ho-bi-ţa, silabiseşte Roaxana ca s-mi arate că nu degeaba a primit cele patru diplome la terminarea clasei întâi. Brâncuşi, se luminează repede. Exact, Brâncuşi şi fără să le cer acceptul, fac stânga. Ce faci, mama nu înţelege reacţia mea. Nimic, mă întâlnesc câteva clipe cu Brâncuşi.

Intru într-un soi de vibraţie interioară. Cu câteva săptămâni în urmă am revăzut Domnişoara Pogany şi Cap de copil din Muzeul de Artă de la Craiova. Dar am văzut şi altele - un scaun de colţ proiect avangardist pentru mobilierul epocii, o masă şi o casetă de valori, semn că Brâncuşi a fost mai întâi un ebenist de elită. Lucrând mobilier s-a desăvârşit spiritul artistului care voia să facă artă pe propriul drum şi cu propriile vise. Sculpturile sale se remarcă prin eleganţa formei şi utilizarea sensibilă a materialelor, combinând simplitatea artei populare româneşti cu rafinamentul avangardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât şi importanţa acordată luminii şi spaţiului sunt trăsăturile caracteristice ale creaţiei sale. Dar ce este mai extraordinar este că Brâncuşi a influentat profund conceptul modern de formă în sculptură, pictură şi desen. Că le stăpânea foarte bine pe toate trei o dovedeşte Ecorşeul pe care generaţii de medici au învăţat anatomia sau bustul lui Carol Davilla din Curtea Facultăţii de Medicină şi Farmacie din Bucureşti.

Cred că răspunsul pe care i l-a dat lui Rodent atunci când acesta l-a invitat să lucreze în atelierul său îl defineşte întru totul: maestre, la umbra unui stejar nu poate creşte nici un alt copac. Replica lui Roden a fost pe măsură: ai dreptate Brâncuşi eşti la fel de încăpăţânat ca şi mine.

Că era un perfecţionist este iar evident altfel cum să ne explicăm de ce Pasărea Maiastră care şi-a împrumutat numele de la pasărea miraculoasă din basmele noastre, are 28 variante, din care una a fost vândută anul trecut de către o casă de licitaţie renumită cu nu mai puţin de 39 milioane de dolari sau cele 9 variante ale Domnişoarei Pogany.

Simplitatea s-a născut la sat

Pe măsură ce ne apropiem de Hobiţa, din vegetaţia luxuriantă care pentru un orăşean înrăit ca şi mine înseamnă buruieni netăiate, se distinge din ce în ce mai clar o Coloană a Infinitului din lemn. Nu ştiu de ce ochii mi se umplu de lacrimi. Omagiul satului adus unui fiu care nu şi-a găsit nici împlinirea (decât tardivă şi atunci când nu se mai putea recupera nimic) şi nici liniştea printre români ci îşi doarme somnul veşnic în locuri străine, este ca o cunună pentru plăcuţa din tablă, roase de rugină pe la colţuri, indică numele satului.

Casele vechi au primit chipul nou al renovării, culorile sunt vii ca să nu mai spun de puzderia de flori. Totul este o inflorescenţă multicoloră, din ghivece, din geam, din tinde sau de la porţi, răsar flori şi printre ele se pleacă greu ramurile încărcate de mere, de corcoduşe şi de prune ale livezilor de dincolo de gard.

Într-o curte inundată de verdeaţă, la umbra merilor şi nucilor daţi în pârg, căsuţa de lemn este pitită undeva mai în spate. Poarta ţărănească specifică arhitecturii din satele vechi, cu sumedenie de păsări măiestre stilizate pe susţinătorul său, larg deschisă te invită să păşeşte în spaţiul sacru al simplităţii de odinioară.

Trunchiuri de copaci, risipiţi printre ierburi, închipuie modernele bănci, cu modestia şi vigoarea originalităţii. Fântâna cu ciutură este vegheată cu blândeţe de trei meri iar pietrele care închipuie aleea spre casă se pierd printre ierburile mici şi ţepoase. Remarc că totul este din lemn, şi bucătăria şi atelierul şi casa. Ultima, are trei încăperi, semn că familia lui Brâncuşi era una înstărită, tatăl maestrului fiind recunoscut pentru măiestria cu care construia case în tot Gorjul, iar pe acoperiş, măiastra multiplicată stilizat de n ori. Pârlăul şi budunoiul în care se colecta mierea, nu lipsesc nici ele. Pârlăul sau maşina de spălat oltenească, cum glumeşte cineva, în care rufele se înmuiau cu cenuşă ce se transforma în leşie de apa fiartă care se turna peste ele, stă cuminte sub umbrar. Laviţa este închipuită pe sanie şi fracţiuni de secundă, aud clinchetul clopoţeilor de la gâtul boilor care o trag prin troienele imense, ca apoi să mă întreb cine a spus că simplitatea s-a născut la sat.

Războiul de ţesut, furca şi fusul, străchinile şi oalele de pământ, lingurile de lemn par să aştepte eterna reîntoarcere.

Lemnul bătrân bătut de vânturi şi de ploi, mâncat de carii are parcă asprimea palmelor lui Brâncuşi. Dacă pui urechea să asculţi glasul lemnului nu poţi să nu auzi căţeii pământului depănând amintiri sau însăilând mitologii despre lumi dispărute.  Este o comunicare intimă a omului cu piatra, cu lemnul, cu apa şi cu focul.

 Piatra descătuşează energiile pământului care prind chip în sufletul lemnului şi împreună fac să clocotească pântecul Universului din care se revarsă scânteia Creaţiei.

Adăst minute bune la umbra unui nuc bătrân, starea de bine, de linişte interioară mă potopesc, este ca şi cum o întreagă Istorie se scurge prin mine ca să fie rescrisă prin băierele sufletului pentru un viitor mai mult sau mai puţin iconoclast, dar sigur tributar Trecutului.

La Tismana intr-o gradină a prins dorul rădăcină

          

Căldura toropeşte totul, şi casele care par abandonate în coloritul viu al inflorescenţelor din glastre. Soarele ne-a potopit cu lumină iar fierbinţeala cuptorului de iulie ne pregăteşte să clocotim în foc propriu.

Drumul, presărat cu uşurările dobitoacelor ieşite la păscut, se strecoară anevoie printre valurile de pământ – o clipă chiar îmi spun că Brâncuşi nu întâmplător şi-a ales sculptura, crescute pe marginea lui, pământul galben bogat în caolin, care încolo, spre Vâlcea, a nemurit olăria de Hurezi, şi îmi spun că la noi toate iau forma neverosimilului. Păi, da, unde aţi mai văzut dvs munţi de pământ adunat pe marginea şoselei, asta în condiţiile în care, Doamne fereşte, nu s-o fi produs vreun cataclism. Pe alocuri cauciucurile autoturismelor de teren au lăsat amprente indiferente, se pare că nici satul nu scapă de orgoliile şoferilor înnebuniţi după viteză şi maşini performante. Arătaţi-mi dvs o ţară în care autoturismele de lux să le întreacă pe cele de ingerinţă. Ce Peugeot, ce Citroen sau Fiat, uite colo Lexus de ultimă generaţie, Audi Q 5, Ferrari. Nu-mi vine să cred. Eu măcar îmi hărtănesc maşina în dorinţa de a vedea şi de a cunoaşte, dar de asemenea frumuseţi mi se rupe sufletul când dau în câte o groapă anonimă.

Gorjul intră în rândul lumii, am auzit replica cuiva în cerdacul casei lui Brâncuşi şi îmi stătea pe limbă să replic că am intrat în lume demult, de peste 2000 de ani, doar că am făcut-o altfel decât alţii. De fapt acest intrat în rândul lumii se referea la faptul că în satele gorjene se introduce gazul metan şi că banala şi anacronica butelie ameninţă să rămână piesă de muzeu.

În intersecţia din Peştiana opresc o clipă, apoi urmând săgeata – oamenii locului, aşa cum au putut, pun în valoare freumuseţile locale, fac stânga – scrie Mânăstirea Tismana 18 km şi purcedem mai departe.

Să respiri istoria cu toţi porii

Mă încântă drumul foarte bun, alunecăm pe şosea ca într-un dans şi torsul motorului pleoşteşte pe toată lumea. Haideţi că imediat ajungem şi o să fiţi încântate, dar maică-mea şi Roxana moţăie deja. Chiar mă întreb dacă au auzit ce am spus.
Remarc în urma noastră, prin retrovizoare, cerul ca de sticlă, albastru, albastru, clar şi indiferent în măreţia lui, o apostazie a Cosmosului într-o zi de vară românească. Ei, haide, că mi-a luat-o mintea razna. De câtva timp mă las copleşită de frumuseţile mărunte care în orice clipă pot proiecta măreţia cunoaşterii dincolo de obişnuit şi nu mă mai surprinde că apele minerale îşi fac publicitate căutându-şi rădăcinile în Trecutul băsmuit de Timp: împăratul de Foc, împăratul de Ghiaţă, împărăţii închipuite, proiecţii ale sensibilităţii noastre neaoşe şi greu de imitat. Poate nu întâmplător cuvântul Dor este atât de greu de tradus şi de înţeles de multe ori de către străinii fascinaţi de ceva pierdut în arhitectura Prezentului acolo la ei dar care încă viază la noi.

Comuna Tismana a rămas suspendată undeva între Ieri şi Azi. Trăsăturile Trecutului s-au metamorfozat în dinamica Prezentului, asemeni unei opere de artă pe care doar trecerea vremii o valorizează la dimensiuni universale. Porţile păstrează solarul bobului de grâu înspicat în stâlpii din lemn, ferestrele au împrumutat unduirile firului de iarbă iar casele elementele poveştilor de altă dată.

Abia când intrăm în drum drept către mânăstire, respir aerul Istoriei prin toţi porii. Drumul este mărginit de mesteceni seculari care fac pe deasupora noastră un soi de boltă răcoroasă. Este semnalul că am intrat pe Valea Pisătorilor, acolo unde Sf. Nicodim a fost trimis de Maica Domnului să îi ridice mînăstirea, şi care astăzi face parte din arealul Parcul Naţional Cioclovina.

Pe Valea Pisătorilor, în inima codrilor

Întemeiată în acest loc ascuns pe la sfârşitul secolului al XIV-lea de călugărul Nicodim, după cum susţine tradiţia, biserica Tismana s-a ruinat la sfârşitul secolului al XV-lea. În locul ei Radu cel Mare a ridicat unul din monumentele de seamă ale arhitecturii munteneşti de la începutul secolului al XVI-lea. Pe vremea domniei lui Neagoe Basarab lăcaşul se bucură de atenţie deosebită din partea voievodului care o acoperă cu plumb, iar în 1564, meşterul zugrav Dobromir din Târgovişte îi dăruia una din cele mai de preţ podoabe ale sale – fresca de interior din care s-au mai păstrat doar câteva scene şi un panou cu portretele a patru domniţe din neamul Basarabilor.

De-a lungul timpului, lăcaşul a suferit numeroase atacuri şi prădăciuni. Zidurile înconjurătoare au fost refăcute în timpul domniei lui Matei Basarab, care a avut mare grijă de a răsplăti Tismana, ce cu ani în urmă îl apărase de atacuri vrăjmaşe. Conflictele dintre turci şi austrieci, din secolul al XVIII-lea au fost prilej de noi primejdi şi pustiiri. Uşile ferecate ale Tismanei au fost duse de turci la cetatea Vidinului, de unde s-au reîntors acasă abia în 1877.

În 1821, mânăstirea Tismanaa fost locul de strângere pandurilor. Deşi a avut un rol important desfăşurarea războiului condus de Tudor Vladimirescu, mânăstirea cade destul de repede în mâna turcilor, datorită lipsei de muniţie şi a trădării.
Cu toate acestea, alături de Mânăstirea Govora, Tismana devine unul din primele centre de cultură din Ţara Românească. Din bogatul tezaur al acestui lăcaş, desele jefuiri au lăsat puţine lucruri. Printre ele se află şi cea mai veche piesă de orfevrerie cunoscută în Ţara Românească - Cădelniţa de la Tismana, datată la sfârşitul secolului al XIV-lea - începutul secolului al XV-lea (astăzi la Muzeul de Artă din Bucureşti) şi "Tetravanghelul lui Nicodim", cel mai vechi manuscris de pe aceste meleaguri (1405-1406).

Am ajuns în Rai?

Poarta largă – cred că aşa mi-am închipuit dintotdeauna Poarta Raiului - pare să crească din betonul platoului unde este făcută parcarea, o trecere într-o altă dimensiune. Pantele muntelui, împădurite închipuie o platoşă verde împrejurul mânăstirii şi în spatele căreia sunt sigură că se ascund multe taine. Şi tot o pantă duce spre lăcaşul sfântului Nicodim.

Cum treci portalul, în curtea mănăstirii, te potopeşte iar culoarea - leandrii înfloriţi, dalii şi trandafiri şi miresme care fac să simţi că ai intrat pe un teritoriu nepământean. Iar lumea curge şuvoi către Liturghia care tocmai începuse.
Am ajuns în Rai? Intrebarea Roxanei mă descumpăneşte. Pentru cei şapte ani ai ei, ceea ce-mi spune de multe ori mă face să mă întreb de ce există saltul mental dintre generaţii, eu la vârsta ei eram preocupată de poveşti şi basme, de desen şi creioane colorate, ea îmi vorbeşte despre softuri, despre decompunerea numerelor şi despre dimensiunea apotropaică a Istoriei. Nu că o iau razna, copiii din ziua de azi parcă nu mai sunt copii, seamănă cu nişte mici piese automatizate, programate pentru un viitor destul de incert chiar dacă Internetul este palpabil.

Ce este Raiul? Locul unde trăieşte Dumnezeu. Şi cine este Dumnezeu? Cel care ne-a creat. Cum adică m-a creat, eu ştiu că m-am născut! Ştii prost, Dumnezeu a creat Tot şi pământul şi universul şi florile...abandonez resemnată, nu de alta dar mă va taxa cu inocenţa vârstei şi cu sentenţiosul adevărurilor pe care le spune. Este la vârsta când încă nu ştie să mintă.

Uite zodiacul, vocea Roaxanei ţâşneşte pe deasupra noastră. Încremenesc. Lumea ridică ochii. Într-adevăr, în tinda bisericii de o parte şi de alta, este zugrăvit zodiacul. Nu este singura mănăstire în care găsiţi zodiacul, aud pe cineva în stânga mea. Zâmbesc, confirmând printr-o înclinare a capului.

Loc de reculegere care sfinţeşte 

Multă lume se roagă afară, într-o izolare proprie credinciosului. Trebuie să dai dovadă de multă concentrare şi de credinţă ca să te poţi ruga în mulţime.
Se face din ce în ce mai cald. Uite, Roxana întinde mâna şi îmi arată undeva deasupra culelor mânăstireşti, o cruce. Este peştera în care Sf. Nicodim a poposit atunci când a găsit locul unde să construiască lăcaşul. Se spune că într-una din peşterile dimprejur, în perioadele de răstrişte ale Istoriei, era ascuns tezaurul Ţării Româneşti.

Toaca începe să se audă şi glasul ei sacadat face înconjurul bisericii cu repeziciune. La loc de cinste găsim însemnul mânăstiresc, original, chiar la intrarea în biserică, iar mormântul care se spune că Sf. Nicodim şi l-ar fi săpat cu mâinile goale, este acoperit de o lespede din marmură peste care este aşezată o velinţă. Flori, crini albi care parcă marchează pentru eternitate credinţa sfântului, veghează cu pioşenie somnul acestuia.

Ca să ajungi la peşteră urci câteva trepte apoi cobori. Câţiva bănuţi şi iconiţe sunt aşezate acolo unde probabil sf. Nicodim se ruga. Locul este strâmt şi miroase a umezeală şi a mucegai. Pământul musteşte de apa care se mai ridică uneori la suprafaţă. Mai sus nu se poate urca. Grilajul de metal - interdicţie administrativă deoarece printre zăbrele se poate vedea conducta de canalizare.

Revenim în biserică pentru mirungere. Cineva a adus o colivă cu un desen impresionant - Sf. Pantelimon a cărui slujbă se desfăşoară, şi Maica Domnului.
Înăuntru este înăbuşitor. Biserica este în plin proces de renovare dar parte din pictura originală încă se regăseşte pe pereţii scorojiţi. 

Echipa de fotbal Pandurii din Târgu Jiu, apare în grup compact mânată de la spate de antrenori. Copiii roiesc în jurul lor, cu gura căscată. Fotbaliştii râd, le ciufulesc unora moţul, pe alţii îi iau în braţe. După-amiază au meci. Deci nu doar Gigi Becalli îşi duce echipa la biserică, uite că mai sunt şi alţii. 

Ne urnim greu pentru dumul spre casă. Liniştea şi reculegerea de aici este cotropitoare, ai sta aşa la nesfârşit întru aşteptare, ca timpul să se oprească o clipă din curgerea-i infinită, să ai timp de o respirare cosmică şi Universul să se recreeze sub privirile blânde dar în acelaşi timp sentenţioase ale Creatorului. 

Locul unde s-a născut creştinismul românesc

V-am obişnuit cu lucruri obişnuite care se pot transforma în inedite, în funcţie de perspectiva pe care o avem asupra evenimentului. Aşa s-a întâmplat că într-o dimineaţă de duminică am pornit să redescopăr România.                                  

Dimineaţa de Rusalii a răsărit peste malurile Dunării, cenuşie, cu nori grei, învârtoşaţi, încruntaţi, furioşi gata să se prăvale peste Dobrogea. În sfârşit o noapte în care m-am odihnit. Bolta de clematis violet induce o stare de linişte interioară vecină cu calmul seninului de mai. Brusc îmi vine în minte pelerinajul din Grecia.

Părintele Gheorghe Popa spunea că pelerinajul se face fără bagaje, fără tone de mâncare cărată din România pe tot traseul, fără bani şi dacă se poate desculţi. Dar noi suntem pelerini moderni, cărăm geamantane imense, baxuri de apă plată sau minerală şi kilograme de mâncare. Este şi ăsta un reflex al mutaţiei sociale vizavi de credinţă şi de călătorul modern. Dar dacă pe Dumnezeu nu îl simţi cu sufletul atunci de ce pelerinajul, doar ca să bifăm obiective pe o lungă listă a istoriei?!

Cam acesta era starea mea când ne-am aşezat la masa de dimineaţă. Cum sunt în vizită la prietena mea Mariana care pentru mine este chintesenţa ospitalităţii feteştene, mai ales că de Feteşti sunt legată, mai mult decât afectiv, o perioadă a tinereţii mele am locuit la Bărăganul, soţul meu fiind ofiţer de aviaţie. Suntem trei dame şi un valet, adică Mariana, Dana, fiica Mariane, eu şi Radu, fiul Danei. Sau dacă vreţi trei generaţii şi eu, dar oricum le-aş spune tot noi suntem. <V-ati decis unde mergem>întreb cercetând din ochi cerul.< La Hagieni>, o aud pe Mariana, <da’ este de mers de la pod cam un km pe jos.> < Hai la Libertatea>, intervine Dana. <Hai la Libertatea>, este de acord Mariana.< Eu nu vin> spune Radu hotărât. <De ce?> <Nu-mi place.> <Atunci stai acasă!> Daca acceptă calmă micul acces de rebeliune căreia eu îi spun mai în glumă, mai în serios, răsfăţ. <Stau!>băţoşenia lui Radu mi se pare ciudată.< Da’unde ai vrea să mergem?>, uneori mă uimesc şi eu ce talent diplomatic am. <La Sf.Andrei.> Rămân câteva clipe gânditoare. În fond nu am mai fost la Peşteră de la 16 ani, poate copilul are dreptate. < OK, fetelor mergem la Peştere Sf.Andrei.>

Un traseu numit dorinţă

Până la Cernavodă sunt 20 km. Drmul super, autostrada aproape pustie mi-a permis să mă joc puţin cu maşina şi într-un minut aveam 150 km la oră. Plăcerea de a conduce, dar şi desfăşurarea de forţe ale naturii din jurul meu a făcut să greşim drumul. Cu ochii la Podul Saligny am trecut de intersecţia unde indicatorul arăta spre Cârlogeni. Pe stânga noul oraş Cernavodă îşi etala trupul terasat cu blocuri arcuite, colorate alb şi cărămiziu. Am văzut şi noul pod peste Dunăre. Acum vreo 10 ani încă se trecea cu bacul de la gară în oraş. Şi mai observ că a dispărut praful care îţi intra peste tot, chiar şi în nas şi în gură de ne scârţâiu dinţii mai abitir decât după o şedinţă de pilire a bonturilor la dentist. Ceva mai departe se profilau reactoarele de la Centrala Nucleară. Pe drepta, te scăldai în verdeaţă. Promiţătoare zi de duminică, mă pomenesc murmurând şi trag pe dreapta.

Cum Dana şi Mariana se ciondăneau pe tema drumului, în apropierea ecluzei de la Centrala Atomică am oprit la un mic local, proprietarul tocmai descărca câteva baxuri cu sucuri şi am întrebat cum ajung la Ion Corvin, localitatea de la care se trece spre peşteră. Şi aflu că am greşit direcţia. Aşa că întoarcem şi după nici 2 km, facem micul sens giratoriu şi ne încadrăm pe drumul nostru.

O bună bucată de drum nu spune nimeni nimic. Peisajul dobrogean curge în jurul nostru cu moliciunea dansului unei cadâne, ondulat, sus – jos, legatto... dincolo de perdeaua de salcâmi nu pot să nu remarc cât de harnici sunt gospodarii locului, tarlaua parcelată de verdele culturii ori de brunul cernoziomului, perlată cu floră spontană – lavandă, floarea pustiului, maci, coada şoricelului, arnică şi armurariu , care se întinde până hăt peste dealul din zare. Drumul este bun.

Mi-amintesc că este ziua alegerilor, turul doi la primari. Mă gândesc câţi oameni politici au străbătut drumul pe care îl străbat eu acum. Ne amuzăm teribil când familia Gânsat cu cei 20 – 30 de membri ai ei traversează şoseaua, impasibilă. Onorabilul şef de familie chiar şontâcăia. Radu râde cu poftă. Dar se simte un soi de împăcare cu sine şi cu condiţia de om al pământului răvăşit de timp şi de uscăciune, colcăind în casele, multe din chirpici, zugrăvite majoritatea în albastru, în ochii copiilor car cără apa cu bidoanele sau pasc câteva oi pe malul apei.

Regina Maria era îndrăgostită de Dobrogea

Mariana a copilărit la Rasova, comuna în care tocmai intrăm. Dunărea curge paralel cu noi şi nu pot să nu remarc digul nou. Acum doi ani Rasova a fost inundată. Lunca se întinde şi ea braţ la braţ cu fluviu şi mă gândesc cum trebuie să fi arătat locul acum o sută – două de ani. Sălbatic dar minunat. Lotci amarate în buza luncii se leagănă amăgitor prevestind schimabrea de ritm a vremii. În vocea Marianei, gâtuită de lacrimi, reînvie amintirile unei copilării ireversibil trecute.

Mă gândesc oare de ce atunci când avem momentele noastre de reverie, amintirea copilăriei este cea care ne ostoieşte sufletele obosite de zbucium, căutări, neîmpliniri.Am şi eu un asemenea loc, ştiu că acolo într-o anumită dimensiune a rămas prizonieră copilăria mea. Mă reîntorc în acel loc ori de câte ori revin la Arad, dar ca un făcut poarta către dimeniunea copilăriei continuă să rămână ascunsă.

Rasova este despărţită în două de un ceair, adică de o vale. Casele ciucite printre arbuşti încă păstrează amprenta Trecutului în care Reginei Maria, îi plăcea să se oprească aici, să stea de vorbă cu localnicii, să privească horele care se încingeau pe malurile Dunării, dar mai ales să admire altiţa iilor şi catrinţelor, având o adevărată pasiune pentru tot ce însemna folclorul românesc.

Rasova rănâne în urmă, trecem prin Vlahi şi prin Alimanu. Uite, Alimanu, o aud pe Dana. Mamaia mă pune să îi citesc pe hartă traseul până la Rasova şi îmi spunea la poveşti...iubea tare mult curăţenia şi dacă ne opream undeva şi eram servite cu o cană cu apă, pipăia cu degetul partea de sus a toartei, dacă simţea murdărie refuza să bea spunând că e prea caldă.

Intrăm într-o localitate cu nume interesant, destul de rar folosit: Florii. Probabil vatra satului s-a durat iar biserica s-a sfiinţit într-o zi de Florii. Decorul mirific mă duce cu gândul la scopul acestui drum. Pentru că mergem în fapt, spre Bethleemul românesc...

Acasă la Sf. Apostol Andrei

După tradiţia creştină în aceste locuri a predicat Evanghelia Sf . Apostol Andrei cel dintâi chemat la apostolie. Frate al Apostolului Petru, atunci când Apostolii au pornit să ducă Evanghelia în lume, şi-a ales Hellespontul şi a venit să propovăduiască în cetăţile Tomisului, Callatisului, Histriei, Dionisiopolisului ş.a. Primul popas pe care la făcut Apostolul Andrei pe pământul Scythia Minor a fost în satul Cuzgun, astăzi Ioan Corvin.

Sentimentele care mă încearcă sunt contradictorii. Nu este senzaţia încălcării vreunei interdicţii ci sentimentul că mă întorc cumva ACASĂ. Drumul urcă pădişul dobrogean apoi coboară printr-o pădure bătrână dar mult mai tânără pentru evenimentele sângeroase care s-au petrecut pe aici.

Ca un făcut Soarele s-a ascuns în spatele unor nori cenuşii dar nu într-atât de cenuşii care să asundă Lumina. Complexul este amenajat şi plăcut privirii. Chiliile au aerul modern al prezetului în care inflorescenţa clemasisului, a petuniilor şi a zorelelor fac legătura între Poveste şi Prezent. Ritul monahal este acelaşi ca pretutindeni în mânăstirile ortodoxe. Cântul corului bărbătesc răsună hăt, în depărtări, iar psaltica accentuată face să te străbată un fior nelămurit.

Haide, în biserică, mă îndeamnă Mariana. Clatin capul: nu, întâi intru în peşteră. Sunt două peşteri care se deschid una din cealaltă, în cea din spate o icoană imensă a Sf. Apostol Andrei, sprijint de un piedestal închipuind o cruce în ics. Simbolul este firesc pentru că încheindu-şi călătoria misionară, Apostolul s-a reîntors în Grecia iar în Peloponez, în oraşul Patras (astăzi Patra) a fost martirizat, spânzurat cu capul în jos pe o cruce în ics care de atunci poartă numele Său. Am văzut resturi ale acestei cruci în urmă cu câteva săptămâni dar despre aceasta am să vă povestesc la momentul potrivit în reportajul despre Grecia.

Pereţii cândva gri sunt negri la la fumul feştilelor. Băncuţe din lemn acoperite cu velinţe, sunt sprijinite de pereţi în caz că cineva ar dori sa-şi odihnească picioarele în peşteră. Umbrele vizitatorilor desenează figuri hieratice şi efemere şi am crezut că lumina vine de la lumânări, dar nu, este lumina de zi care pătrunde prin turla ridicată deasupra locului de închinăciune.

Nu poţi să nu remarci miile de mesaje, iconiţe, cruciuliţe, bani, rozarii, candele aninate peste tot pe pereţi. Speranţa omului că mâine va fi mai bine, dar un bine mediat de ierarhii divine greu accesibile înţelegerii multora astăzi.

Deşi aerul este înăbuşitor se simte o adiere venind dinspre icoană. Zâmbesc în sinea mea. Cât de aproape este minunea. Turla era deschisă pentru ca aerul să circule, dar cine nu ştia acest lucru era convins că este respirarea Apostolului.

Începe să plouă, dar nu plec pănă nu fac o fotografie. Este pasiunea mea într-ale imortaliza Trecutul.

Pe drumul de întoarcere am fost tăcuţi. Ploua şi voiam să ajungem acasă. Sau poate întâlnirea cu Apostolul a fost covârşitoare sau poate energia locului ne-a istovit cheful. Cu toate acestea simţeam că toată lumea era mulţumită. Eu, că ajunsesem la Sf Apostol după ce anul trecut am fost să-l văd pe fratele lui tocmai la Vatican, Radu că venise într-un loc unde se simţea bine, Dana, că venise la biserică şi Mariana că în drumul credinţei, retrăise şi momente dintr-o copilărie cu care nu se va mai întâlnici niciodată. Dar, ştiu foarte bine că orice întâlnire cu Credinţa este sovârşitoare.

Mulţumesc, Radu!