La Tismana intr-o gradină a prins dorul rădăcină

          

Căldura toropeşte totul, şi casele care par abandonate în coloritul viu al inflorescenţelor din glastre. Soarele ne-a potopit cu lumină iar fierbinţeala cuptorului de iulie ne pregăteşte să clocotim în foc propriu.

Drumul, presărat cu uşurările dobitoacelor ieşite la păscut, se strecoară anevoie printre valurile de pământ – o clipă chiar îmi spun că Brâncuşi nu întâmplător şi-a ales sculptura, crescute pe marginea lui, pământul galben bogat în caolin, care încolo, spre Vâlcea, a nemurit olăria de Hurezi, şi îmi spun că la noi toate iau forma neverosimilului. Păi, da, unde aţi mai văzut dvs munţi de pământ adunat pe marginea şoselei, asta în condiţiile în care, Doamne fereşte, nu s-o fi produs vreun cataclism. Pe alocuri cauciucurile autoturismelor de teren au lăsat amprente indiferente, se pare că nici satul nu scapă de orgoliile şoferilor înnebuniţi după viteză şi maşini performante. Arătaţi-mi dvs o ţară în care autoturismele de lux să le întreacă pe cele de ingerinţă. Ce Peugeot, ce Citroen sau Fiat, uite colo Lexus de ultimă generaţie, Audi Q 5, Ferrari. Nu-mi vine să cred. Eu măcar îmi hărtănesc maşina în dorinţa de a vedea şi de a cunoaşte, dar de asemenea frumuseţi mi se rupe sufletul când dau în câte o groapă anonimă.

Gorjul intră în rândul lumii, am auzit replica cuiva în cerdacul casei lui Brâncuşi şi îmi stătea pe limbă să replic că am intrat în lume demult, de peste 2000 de ani, doar că am făcut-o altfel decât alţii. De fapt acest intrat în rândul lumii se referea la faptul că în satele gorjene se introduce gazul metan şi că banala şi anacronica butelie ameninţă să rămână piesă de muzeu.

În intersecţia din Peştiana opresc o clipă, apoi urmând săgeata – oamenii locului, aşa cum au putut, pun în valoare freumuseţile locale, fac stânga – scrie Mânăstirea Tismana 18 km şi purcedem mai departe.

Să respiri istoria cu toţi porii

Mă încântă drumul foarte bun, alunecăm pe şosea ca într-un dans şi torsul motorului pleoşteşte pe toată lumea. Haideţi că imediat ajungem şi o să fiţi încântate, dar maică-mea şi Roxana moţăie deja. Chiar mă întreb dacă au auzit ce am spus.
Remarc în urma noastră, prin retrovizoare, cerul ca de sticlă, albastru, albastru, clar şi indiferent în măreţia lui, o apostazie a Cosmosului într-o zi de vară românească. Ei, haide, că mi-a luat-o mintea razna. De câtva timp mă las copleşită de frumuseţile mărunte care în orice clipă pot proiecta măreţia cunoaşterii dincolo de obişnuit şi nu mă mai surprinde că apele minerale îşi fac publicitate căutându-şi rădăcinile în Trecutul băsmuit de Timp: împăratul de Foc, împăratul de Ghiaţă, împărăţii închipuite, proiecţii ale sensibilităţii noastre neaoşe şi greu de imitat. Poate nu întâmplător cuvântul Dor este atât de greu de tradus şi de înţeles de multe ori de către străinii fascinaţi de ceva pierdut în arhitectura Prezentului acolo la ei dar care încă viază la noi.

Comuna Tismana a rămas suspendată undeva între Ieri şi Azi. Trăsăturile Trecutului s-au metamorfozat în dinamica Prezentului, asemeni unei opere de artă pe care doar trecerea vremii o valorizează la dimensiuni universale. Porţile păstrează solarul bobului de grâu înspicat în stâlpii din lemn, ferestrele au împrumutat unduirile firului de iarbă iar casele elementele poveştilor de altă dată.

Abia când intrăm în drum drept către mânăstire, respir aerul Istoriei prin toţi porii. Drumul este mărginit de mesteceni seculari care fac pe deasupora noastră un soi de boltă răcoroasă. Este semnalul că am intrat pe Valea Pisătorilor, acolo unde Sf. Nicodim a fost trimis de Maica Domnului să îi ridice mînăstirea, şi care astăzi face parte din arealul Parcul Naţional Cioclovina.

Pe Valea Pisătorilor, în inima codrilor

Întemeiată în acest loc ascuns pe la sfârşitul secolului al XIV-lea de călugărul Nicodim, după cum susţine tradiţia, biserica Tismana s-a ruinat la sfârşitul secolului al XV-lea. În locul ei Radu cel Mare a ridicat unul din monumentele de seamă ale arhitecturii munteneşti de la începutul secolului al XVI-lea. Pe vremea domniei lui Neagoe Basarab lăcaşul se bucură de atenţie deosebită din partea voievodului care o acoperă cu plumb, iar în 1564, meşterul zugrav Dobromir din Târgovişte îi dăruia una din cele mai de preţ podoabe ale sale – fresca de interior din care s-au mai păstrat doar câteva scene şi un panou cu portretele a patru domniţe din neamul Basarabilor.

De-a lungul timpului, lăcaşul a suferit numeroase atacuri şi prădăciuni. Zidurile înconjurătoare au fost refăcute în timpul domniei lui Matei Basarab, care a avut mare grijă de a răsplăti Tismana, ce cu ani în urmă îl apărase de atacuri vrăjmaşe. Conflictele dintre turci şi austrieci, din secolul al XVIII-lea au fost prilej de noi primejdi şi pustiiri. Uşile ferecate ale Tismanei au fost duse de turci la cetatea Vidinului, de unde s-au reîntors acasă abia în 1877.

În 1821, mânăstirea Tismanaa fost locul de strângere pandurilor. Deşi a avut un rol important desfăşurarea războiului condus de Tudor Vladimirescu, mânăstirea cade destul de repede în mâna turcilor, datorită lipsei de muniţie şi a trădării.
Cu toate acestea, alături de Mânăstirea Govora, Tismana devine unul din primele centre de cultură din Ţara Românească. Din bogatul tezaur al acestui lăcaş, desele jefuiri au lăsat puţine lucruri. Printre ele se află şi cea mai veche piesă de orfevrerie cunoscută în Ţara Românească - Cădelniţa de la Tismana, datată la sfârşitul secolului al XIV-lea - începutul secolului al XV-lea (astăzi la Muzeul de Artă din Bucureşti) şi "Tetravanghelul lui Nicodim", cel mai vechi manuscris de pe aceste meleaguri (1405-1406).

Am ajuns în Rai?

Poarta largă – cred că aşa mi-am închipuit dintotdeauna Poarta Raiului - pare să crească din betonul platoului unde este făcută parcarea, o trecere într-o altă dimensiune. Pantele muntelui, împădurite închipuie o platoşă verde împrejurul mânăstirii şi în spatele căreia sunt sigură că se ascund multe taine. Şi tot o pantă duce spre lăcaşul sfântului Nicodim.

Cum treci portalul, în curtea mănăstirii, te potopeşte iar culoarea - leandrii înfloriţi, dalii şi trandafiri şi miresme care fac să simţi că ai intrat pe un teritoriu nepământean. Iar lumea curge şuvoi către Liturghia care tocmai începuse.
Am ajuns în Rai? Intrebarea Roxanei mă descumpăneşte. Pentru cei şapte ani ai ei, ceea ce-mi spune de multe ori mă face să mă întreb de ce există saltul mental dintre generaţii, eu la vârsta ei eram preocupată de poveşti şi basme, de desen şi creioane colorate, ea îmi vorbeşte despre softuri, despre decompunerea numerelor şi despre dimensiunea apotropaică a Istoriei. Nu că o iau razna, copiii din ziua de azi parcă nu mai sunt copii, seamănă cu nişte mici piese automatizate, programate pentru un viitor destul de incert chiar dacă Internetul este palpabil.

Ce este Raiul? Locul unde trăieşte Dumnezeu. Şi cine este Dumnezeu? Cel care ne-a creat. Cum adică m-a creat, eu ştiu că m-am născut! Ştii prost, Dumnezeu a creat Tot şi pământul şi universul şi florile...abandonez resemnată, nu de alta dar mă va taxa cu inocenţa vârstei şi cu sentenţiosul adevărurilor pe care le spune. Este la vârsta când încă nu ştie să mintă.

Uite zodiacul, vocea Roaxanei ţâşneşte pe deasupra noastră. Încremenesc. Lumea ridică ochii. Într-adevăr, în tinda bisericii de o parte şi de alta, este zugrăvit zodiacul. Nu este singura mănăstire în care găsiţi zodiacul, aud pe cineva în stânga mea. Zâmbesc, confirmând printr-o înclinare a capului.

Loc de reculegere care sfinţeşte 

Multă lume se roagă afară, într-o izolare proprie credinciosului. Trebuie să dai dovadă de multă concentrare şi de credinţă ca să te poţi ruga în mulţime.
Se face din ce în ce mai cald. Uite, Roxana întinde mâna şi îmi arată undeva deasupra culelor mânăstireşti, o cruce. Este peştera în care Sf. Nicodim a poposit atunci când a găsit locul unde să construiască lăcaşul. Se spune că într-una din peşterile dimprejur, în perioadele de răstrişte ale Istoriei, era ascuns tezaurul Ţării Româneşti.

Toaca începe să se audă şi glasul ei sacadat face înconjurul bisericii cu repeziciune. La loc de cinste găsim însemnul mânăstiresc, original, chiar la intrarea în biserică, iar mormântul care se spune că Sf. Nicodim şi l-ar fi săpat cu mâinile goale, este acoperit de o lespede din marmură peste care este aşezată o velinţă. Flori, crini albi care parcă marchează pentru eternitate credinţa sfântului, veghează cu pioşenie somnul acestuia.

Ca să ajungi la peşteră urci câteva trepte apoi cobori. Câţiva bănuţi şi iconiţe sunt aşezate acolo unde probabil sf. Nicodim se ruga. Locul este strâmt şi miroase a umezeală şi a mucegai. Pământul musteşte de apa care se mai ridică uneori la suprafaţă. Mai sus nu se poate urca. Grilajul de metal - interdicţie administrativă deoarece printre zăbrele se poate vedea conducta de canalizare.

Revenim în biserică pentru mirungere. Cineva a adus o colivă cu un desen impresionant - Sf. Pantelimon a cărui slujbă se desfăşoară, şi Maica Domnului.
Înăuntru este înăbuşitor. Biserica este în plin proces de renovare dar parte din pictura originală încă se regăseşte pe pereţii scorojiţi. 

Echipa de fotbal Pandurii din Târgu Jiu, apare în grup compact mânată de la spate de antrenori. Copiii roiesc în jurul lor, cu gura căscată. Fotbaliştii râd, le ciufulesc unora moţul, pe alţii îi iau în braţe. După-amiază au meci. Deci nu doar Gigi Becalli îşi duce echipa la biserică, uite că mai sunt şi alţii. 

Ne urnim greu pentru dumul spre casă. Liniştea şi reculegerea de aici este cotropitoare, ai sta aşa la nesfârşit întru aşteptare, ca timpul să se oprească o clipă din curgerea-i infinită, să ai timp de o respirare cosmică şi Universul să se recreeze sub privirile blânde dar în acelaşi timp sentenţioase ale Creatorului.