.... Porni Luceafarul.../ Creşteau a lui aripe / Si tot atâţia ani / Treceau in tot atâtea clipe /

Un Cer de stelele dedesubt / Deasupra Cer de stele / Parea un fulger-nentrerupt / Rătăcitor prin ele...

marți, 16 noiembrie 2010

Umbra Nibelungilor la Esztergom

- 2- 
            Timpul își desăvârșește trecerea  în dimensiunea prezentului, rece, secantă, irevocabilă, cu un vânt tăios ce pare că vrea să treacă prin noi, așa cum îi este data.  Între zidurile cetății de la Esztergom și Vișegrad, măreția de altă dată tânjește după recunoaștere, dar privitorul nu îi poate oferi mai mult decât un .                                                                                             
            Primăvara timpurie a coborât peste pusta ungară încă de pe la mijlocul lui februarie. Cred că Soarele, cumva revoltat de mirarea noastră,  vrea să ne dovedească ce poate. De altfel, aici nu se poate vorbi despre temperaturi mai scăzute de – 5 grade. La Budapesta este -1 gr și lumea spune că este frig. Mă întreb ce ar face dacă ar fi în România, la Întorsura Buzăului sau la Miercurea Ciuc unde frecvent se ating - 30 - 34 de grade și unde vara este o plăcere să stai la 18 – 20 grade.
            Este duminică și avem chef de plimbat. Urcăm în mașină și pornim la drum. Astăzi eu conduc. Ștefan fotografiază  și este co-pilot. Cultul ieșirii din oraș la sfârșit de săptămână este foarte bine înpământenit așa că ne încadrăm cuminți în coloana de autoturisme. Știu că primul lucru care m-a suprins aici a fost civilizație circulației. Nu mă forțează nmeni să eliberez banda, nu mă clipăie nimeni să merg mai repede, am număr străin și sunt oarecum protejată de cei din trafic.
            Ne îndreptăm către DN 11 ca să o luăm spre Vișegrad. Traversăm cam jumătate de Budapesta. Soarele ne-a adus nu doar poftă de viață dar și dorința de a trăi ceva formidabil, ceva ce nu am mai trăit de multă vreme. 
            Reacția mea când am fost invitată la casting-ul pentru EzoTv, a fost destul de ciudată. Ce am să mă fac singură printre străini. Era de fapt, reflexul temerilor devoalate de poveștile bătrânilor din Ardealul în care rădăcinile mele sunt înă destul de firave, vis-a-vis de relația dintre români și unguri. Nu am înțeles niciodată de ce istoria a trebuit să fie partajată între ce este al meu și ce este al tău?! Pământul este al tuturor iar trecutul este demonstrația cea mai la îndemână că totul este trecător, totul se schimbă nimic nu este definitiv și insurmontabil.
            Am venit, mi-a plăcut ce am găsit aici și am rămas. Temporar.
            Nu cred că poate fi ceva mai minunat în Budapesta decât să faci o plimbare pe podurile care leagă cele două orașe istorice. Dacă te impresionează ceva atunci sigur este pioșenia față de Trecut. A pune în valoare istoria nu are nici o legătură cu tentativa unora de a ne învrăjbi sau de a ne imputa neputința lor. Este un lucru firesc pe care l-am găsit peste tot în lume pe unde am umblat și mai puțin – o spun cu durere în suflet, la noi. Grecii se laudă cu pietrele lor și au făcut o adevărată artă din practicarea turismului, Italia construiește poduri suspendate peste siturile istorice pe care le dorește să rămână acolo unde au fost, Franța conservă atent umbrele Trecutului în muzee și castele, la fel Anglia, Germania și Elveția, Rusia, Lituania sau Danemarca, Spania, Maroc, Tailanda ori China care a înțeles că Istoria este un excelent ambasador spre universalitate, atenția cu care ești primit, explicațiile care ți se dau, serviciile ireproșabile, lacune din ce în ce mai vizibile însă Acasă. Și nu vă pot spune, repet, cât de mult doare asta. Nu invidie, ci amărăciunea de a știi că încet, încet se pierd valori inestimabile.
            Sunt pe Podul Elisabeta și cu coada ochiului pot admira măreția austeră a celui mai vechi pod al Budapestei, Podul cu Lanțuri pe fundalul cu alură gotică pe care îl lasă să transpară clădirea Parlamentului. Arcadele hieratice, elegante, se continuă șerpuitor, unele cu altele.
            Să privești Dunărea seara, din Citadelă, promontoriu dedicat libertărții după cel de-al doilea răboi mondial, este o adevărată feerie. Luminate a giorno, par o cascadă de trepte de la pământ la cer. Unul dintre ele a fost construit de nimeni altul decât de Eiffel.
            Șocul Budapesta s-a produs în urmă cu un an, când am venit într-o mică excursie. Nu mai recunoșteam nimic decât eventual clădirile vechi. Budapesta devenise cosmopolită și se deschisese Europei cu sobrietatea și orgoliul lucrului teminic învățat. Pe când așa și la noi?         
            Am ieșit din Budapesta și primul lucru care m-a surpins au fost...bicicliștii. Iată un tandem excelent pentru viața sedentară – omul și bicicleta. Ștefan prinde momentul să se laude cu bicicleta lui pe care a dat un salariu. Îl înțeleg, doar este foarte mândru de achiziția sa.
            În orășelele prin care trecem sunt piste special amenajate pentru aceștia, dar pe șosea, se pedalează pe margine, cuminte și fără teribilisme, dar și feriți de către șoferi. Câmpurile arate deja, au uniformitatea cazonă a spiritului austriac, mai precis prusac, care se regăsește nu doar în educație cât și în construcții, în cultul pentru curățenie și pentru promisiunea onorată.
            Casele, zugrăvite în culori vii sunt pata de culoare de care primăvara timpurie are nevoie. Verdele se simte germinând pe aproape, după cum se simt curenții Dunării mânându-ne, cu putere, de la spate.
            Vișegradul ne primește cu vechea intrare a cetății de care este legat numele lui Sigimund și a regelui Bela. Loc strategic, în coasta dealului, sus cetatea, jos Dunărea. Un punct e observație excelent. Denumirea de etimologie slavă tocmai asta înseamnă: castelul din vârful muntelui.
            Prima mențiune a acestui oraș este de pe la 1009, când se amintea aici de existența unei arhidiaconii.  După marea invazie mongolă din 1242 care a distrus cetatea, Carol I din dinastia Angevină, a făcut din Vișegrad casa sa, reconstruind cetatea din temelii la 1325. Zece ani mai târziu aici se va încheia alianța dintre Ungaria – Luxembourg -Polonia, la inițiativa regelui Carol, unde au fost prezenți Ioan de Luxembourg  și Cazimir al III-lea al Poloniei. Deși regele Sigismud va muta capitala Ungariei la Buda, Matei Corvin va folosi cetatea de la Vișegrad ca reședință de vară.
            În epoca modernă, aici a ființat grupul de la Vișegrad, un pact tripartit între Ungaria, Cehoslovacia și Polonia, imediat după căderea Cortinei de Fier, în 1991, dar care s-a dizolvat odată cu scindarea Cehoslovaciei.
            Acum, Vișegrad este un orășel mic, azvârlit între dealuri , asupra căruia noua arhitectură își lasă amprenta. Izvoarele termale de aici au dus la apariția vilelor cochete și  a unor hoteluri în ideea de a exploata calitățile tămăduitoare ale acestora.
            Pentru mine, Vișegrad rămâne locul în care Dunărea face un celebru cot și care văzut de pe meterezele cetății îți dă, pentru câteva clipe, senzația de măreție.
            Am furnicuțe la stomac. Ne apropiem de orașul despre care am aflat pentru prima oară citind Cântecul Nibelungilor. Aici ar fi trăit Atilla cu care se căsătorise Crimhilda fără însă a renunța la planul ei de a răzbuna moartea lui Siegfried. Probabil vă amintiți despre povesea de dragoste încheiată atât de tragic, epopee germanică din evul mediu timpuriu.
            Siegfried, fiul regelui Siegmund și al reginei Siegelinde din Xanten, îndrăgostit de Crimhilda, fiica regelui Burgundiei. În drumul către Worms, Siegrfied îl prinde pe elful Alberich iar acesta ca să scape îi dezvăluie locul comorii Nibelungilor și îi mai spune că îmbăindu-se în sângele balaurului care păzește comoara devine invulnerabil numai că, îmbăindu-se, o frunză se lipește pe unul din omoplați. Este singurul punct vulnerabil a lui Siegfied. Teribil cum mai seamănă această legendă cu cea a lui Ahile pe care mama sa îl scaldă în Styx ca să-l facă invulnerabil, ținându-l de un călcâi ca să nu îl scape, călcâiul fiind singurul punct vulnerabil ale eorului.
            Siegrifried îi dă drumul lui Alberich nu înainte de a-i lua mantia care îl face nevăzut. Prințul din Xanten se aliază cu casa burgundă în lupta împotriva saxonilor și danezilor. Câștigând războiul Siegrifried primește mâna Crimhildei. Gunther, fratele mai mare al prințesei burgunde era îndrăgostit de Brunhilda, regina Islandei. Dar pentru a putea să se căsătorească cu ea trebuia să treacă trei probe. Cu ajutorul lui Siegfried reușește să cucerească mâna islandezei și au loc două nunți. După un timp, între Crimhilda și Brunhilda izbucnește o ceartă iar Crimhilda îi aruncă în față faptul că soțul ei l-a ajutat pe Gunther să o cucerească. De aici până la a pune la cale un complot este mai puțin de un pas. Gunther află locul vulnerabil de pe corpul lui Siegfried și acesta este omorât. Prințesa Crimhilda, soția lui Siegfried îi va urmări pe ucigași cu o furie de nedescris...
            Ia uite, o moară de vânt. Ștefan se repede să o fotografieze.

            Bazilica se vede cu mult înainte de a intra în oraș. Este greu să descri ce simți văzând o asemenea monumentalitate. Mai ales când știi că acest loc are o istorie bogată – mari regi au trecut pe aici, s-au petrecut evenimente cruciale pentru Europa, a cunoscut vicisitudinile devastatoare a hoardelor coropitoare, turce și tătare. Esztergom este unul din cele mai vechi orașe din Ungaria. Construit sub forma catedralei cetate, capabile să adune între zidurile sale peste 10000 de oameni în cazuri de răstriște, de răboi, de foamete ori de molime, urma acestei măreții este prezentă încă aici.
            Interesant este că cetatea a fost construită de către celții veniți din nord vestul Europei, care s-au așezat în această regiune pe la 350 a.Ch. Romanii au trecut peste ei ca un tăvălug și au asimilat elementele de bază, cum au făcut cam peste tot pe unde au trecut, dar urme tot au rămas.
            Ceea ce a fost odată incinta catedralei cetate este acum loc de parcare. Plătim la automat și pornim spre bazilica din piatră care se spune că este unică în lume. Seamănă cu San Pietro de la Vaican, doar că lipsește încărcătura barocă a primei și dimensiunea.          Esztergom este profund legat însă de ideea de entitate națională și de cea mai mare personalitate ungară intrată în legendă sub numele de Ștefan cel Sfânt. Din câte îmi amintesc de la lecțiile de istorie, aici s-a născut Vajk, fiul princepelui Geza, cel care avea să intre în istoria Ungariei sub numele de Sfântul Ștefan. Ne aflăm în fața bazilicii Sf. Adalbert, cel care după legendă l-ar fi fost botezat pe Ștefan și locul în care acesta, în anul 1000, a fost încoronat rege al Ungariei.  
            Nu suntem singurii vizitatori. Și acest lucru face să ne simțim altfel. Pe măsură ce ne apropiem, urmele iernii se regăsesc pe treptele impunătoare sub forma grămezilor de zăpadă care au prin tenta gri a trecerii. Statui ale personalităților care au trecut pe la Esztergom, străjuie intrarea uriașă - Bella al IV-lea, Sigismund, Matei Corvin, stemele casei regale ungare. Șirul de coloane este mărginit, de o parte și de alta de statuile în mărime naturală ale cardinalului Denes Szechy dar ce-a de-a doua nu știu cine este. Mi se pare însă cunscută figura așa capână să spună Ștefan stai, eram deja în celălalt capăt.     Ja-no-s Hu-ny-a-di...Hei, Ștefane ăsta este Iancu de Hunedoara, strig cât mă țin bojocii. Da, mă aprobă cu un aer obosit. Guvernator al Ungariei  și tatăl lui Matei Corvin. Un român pe care străinii îl respectă cu pioșenie. Să fiu mândră sau tristă? Nu ai timp de reacții sentimentale. Apropierea Dunării face să simțim extrem de puternic curentul. Pur și simplu ne mătură, iar urechile ne vâjâie. Zgribuliți ne grăbim să intrăm în biserică, nu înainte să admir, câteva clipe, ceasurile planetare care străjuie, de câteva sute de ani, turlele bazilicii.
            Sobrietatea interiorului - un puternic sentiment de catedrală cetate,  este îndulcită de puținele reprezentări iconoclaste. Altarul este dominat de Bunavestire a lui Grigoretti.
            Ceea ce în biserica ortodoxă este pantocratorul, reprezentarea lui Iisus, aici este Triumful Sfintei Treimi a lui Moralt.  Jur împrejurul cupolei înscris cu inconfundabilul font renascetist – Assumpta est Maria în coelum gaudent angeli (Așezarea Fecioarei în Rai bucurându-se împreună cu îngerii).
            În dreapta, altarul Sf. Adalbert și Altarul Tuturor Sfinților. Micul osuar la vedere amintește de martiriul din perioadele când aceste locuri au fst trecute prin foc și sabie de invazia mongolă și de tătari.
            Vorbim în șoaptă dar acustica impecabilă face ca ecoul acestora să se spargă undeva deasupr noastră. Ștefan fotografiază, eu fotografiez și pot spune că sunt chiar fascinată de detaliile unor obiecte ritualice, cum o scenă a Înălțării Domnului, modelată cu deosebit realism sub forma unui suport de lumânare.
            Vreți să intrăm la tezaur, îl aud pe Ștefan undeva în dreapta mea. Întorc capul: de ce nu, și uit instantaneu de el. Fracțiuni de secundă fragmente de amintiri, de fotografii, de cărți, de manuscrise, de film, într-o succesiune de flash-backuri sui generis decupează din memoria afectivă o mantie albă cu o cruce roșie pe piept...descendenta acestei mantii este cea a Ordinului Mihai Viteazul instituit de regele Ferdinand în 1916...o întreagă panoplie trece prin fața ochilor minții ...Eremia Grgorescu...Corneliu Dragalina...Constantin Prezan...Mihai al României...Fum, flăcări până la cer, gemete și blesteme...Jaques de Mollay, ultimul mare Maestru...Ne vom întâlni peste un an, sinistrul rămas bun al acestuia din urmă...chipurile strepezite de spaimă ale lui Clement al V-lea și ale lui Filip cel Frumos...Maurice Druon...Regii blestemați...
             Ce e, Ștefan pare speriat. Ii fac semn spre aplicele lumânărilor. Crucea Cavalerilor Templieri, spun desprinzându-mă greu de amalgamul de informație care vine de-a valma. Convoiul militar a celei de-a doua cruciade a trecut prin Țara Românească, prin pasul Rucăr – Bran în drum către Ierusalim, ne strecurăm printr-un coridor strâmt ca să mergem la tezaur. Am timp să admir și să fotografiez cârjele sacerdotale expuse într-o panoplie, iar peste ele se decupează, ca de foc, crucea templieră.
            Da, trebuie să mărturisesc că m-a suprins deși poate nu ar trebui, gândesc trecând mai departe.
            Urcăm o scară în spirală, intrarea se face printr-unul din turnurile pe care le admiram de afară. Nu avem voie să fotografiem. Abia când ajugem sus, înțeleg de ce. Atâta aur adunat într-un spațiu de 100 mp te amețește. Am înțeles că Tezaurul bazilicii de la Esztergom este cea mai bogată colecție eclziastă din Ungaria.
            Găsiți aici însemne episcopale și cardinale, obiecte liturgice care erau folosite la încoronarea regilor unguri, este vorba despre așa numitul tezaur al încoronării, obiecte de cult dintre cele mai diverse.
            , Ștefan pare să jubileze că tac. Ne oprim în fața unui exponat superb. Un potir filigranat cu intarzii cloisonette, email  și aur. < Punem pariu că este făcut în Ardeal>, întorc o clipă privirea la el. , pare mirat. , repet netulburată. Punem...Fac stânga împrejur și merg la ghidul muzeului care discuta, la câțiva metri în urma noastră, cu doi tineri, rugându-l să ne explice unde este făcut potirul. Încântat de interesul nostru, ne spune că ne aflăm în fața Potirului cardinalului Benedek Suki, cel mai frumos din câte sunt expuse și unic în lume prin lucrătura sa. întreb cu un aer impasibil. <În atelierele de la Sighișoara, nu?> nu îl las să termine. < Da>, ochii îi strălucesc de plăcere pentru că am recunoscut școala. < Dacă nu mă înșel pe la mijlocul secolului al XV-lea, 1440> continui pe același ton. < Exact, de unde știți, vă ocupați de artă?> < Oarecum, sunt ziarist de formație, dar pot spune că mă ocup și de artă.>
            Ștefan râde. Eu nu mi spun nimic ci trecem mai departe.
            Cele mai vechi obiecte din muzeu sunt un cristal de stâncă, oval, provenit de pe la mijlocul secolului al 9-lea; apoi o icoană bizantină (Staurotheca) din secolul al 13-lea, una din rarele icoane lucrate în tehnica cloissonette și în sfârșit, cele 3 cornuri de băut, unice prin frumusețea și mărimea lor. Cel al lui Sigismund însă le întrece pe toate. Dar cel mai prețios obiect al tezaurului expus îl reprezintă Patimile regelui Matei Corvin, obiect religios care reiterează, în miniatură, patimile cristice. Interesant la acest crucifix din aur cu o înălțime impresionantă pentru un biect de orfevrerie manuală, 72,5 cm și împodobit din plin cu pietre prețioase, este că partea superioară a acestuia a fost lucrată în atelierele pariziene de la începutul secolului al 15-lea (1402), iar partea de jos, 80 de ani mai târziu, în atelierul meșterului florentin Andrea Pollaiuolo. Tehnica de lucru este ronde bosse în email .
            Panorama Dunării văzută din spatele bazilicii de la Esztergom este impresionantă. Fluviul chiar seamănă cu un șarpe de argint. Aici, curentul este și mai puternic. În apropierea noastră, un grup din Grecia ascultă atent explicațiile ghidei vis-a-vis de podul din apropiere. Acesta leagă Ungaria de Slovacia. Zona liberă Komarom cum mai este cunoscută. Acum 34 de ani am trecut pe aici, cu mama, în celebra excursie care se făcea pe atunci, prin țările socialiste.
            Nu putem pleca până nu vizităm și micul muzeu cu figuri de ceară. Recunosc, este altfel decât Muzeul Madame Toussande de la Londra sau Gervais de la Paris. Întreaga istorie a Ungariei se regăsește aici prin reprezentările celor mai importanți regi. Nu în marime naturală. Mulajul chipurilor doar.
            Ca un făcut, vântul se întețește, ai senzația că te ia cu totul, așa că ne grăbim spre mașină. Pot spune că sunt mulțumită, am avut o zi plină, o zi în care Istoria și Prezentul și-au făcut datoria din plin iar eu am mai învățat câte ceva.
            Cerul începe să se aglomereze, nori gri și alburii prevestesc ploaie. Sau poate ninsoare. Dar ce mai contează, poate să vină și furtuna, după ce am văzut ceea ce am văzut. Sper să revin cât de curând. Și demarez în trombă.

luni, 15 noiembrie 2010

Preambul: Hoinar prin Budapesta

- 1 -
Am rămas suprinsă cu câtă uşurinţă se poate ajunge turist pentru o zi. Dar şi numai atât am avut bucuria să descopăr o altă lume, trecută dar nu uitată, încremenită în piatră, o istorie care se rescrie sub ochii noştri dincolo de credinţă, intoleranţă şi iredentism.
Ideea de a da o fugă până la Budapesta mi-a venit peste noapte. După  o ploaie torenţială care măturase Oradea îmi cam pierise cheful de plimbare, dar nici să dau înapoi nu îmi convenea. Şi am început pregătirile: harta oraşului, obiective de văzut, schimbul valutar, bateriile aparatului de fotografiat la încărcat şi motorină. În rest Candy, aşa mi-am botezat maşinuţa, ne va duce la destinaţie. Zis şi făcut.
Cum aveam de străbătut aproape 600 de km, trebuia să plec de vreme. M-am înţeles cu amica mea să ne vedem la ora 07.00, la podul 6 Martie, pe unde treceam spre Vama Borş. Cum ploaia se oprise de cu seară, parbrizul şi luneta au îngheţat. Aşa că mai întâi a trebuit să le dezgheţ. În cele câteva minute am făcut puţin pe astronomul şi mi-am clătit privirea în bolta de cerneală în care stelele clipeau jucăuş, puse parcă pe glume. Nu va mai ploua, gândesc pornid.
Toate au fost bune şi frumoase, dar agitată cum sunt, am uitat la care pod trebuia să mă întâlnesc cu Gina. Ca sa fie totul cum trebuie am constata că nu mai aveam unităţi pe cartele telefonică aşa că am luat-o prin benzinării căutând o cartelă. Nici o şansă. Din şase benzinării în câte am intrat, în niciuna nu am găsit. Eram aproape de panică, Gina nu dădea semne de viaţă, telefon nu aveam, singura soluţie era să iau toate podurile la rând. Şi cum în Oradea sunt nu mai puţin de 7  poduri peste Crişul Alb vă daţi seama cam cât timp mi-a luat să trec pe la fiecare şi pentru a pune şi cireaşa pe tort, Gina mă aştepta la...ultimul. Scuză-mă dar am încurcat borcanele şi n-am mai ştiut la ce pod să vin aşa că le-am luat la rând. Gina începe să râdă: Păi, nu ne-am înţeles la Podul 6 Martie? Ba da, dar am uitat!!
În fine, cu echipajul iar în formulă completă, am purces la drum. Pe măsură ce ne apropiam de Budapesta, creştea şi temperatura, încât la intrarea în oraş am făcut ochii mari: 21 de grade. De efect curăţenia şi starea drumurilor. Deşi E 60 seamănă foarte bine cu E 81 sau E 68, pe care le străbat frecvent, plombele de bitum nu te lasă să simţi că treci peste ele şi nici să intri în panică pentru starea amortizoarelor.
Budapesta, asemeni multor oraşe româneşti, dar ca şi Roma, este aşezată pe 7 coline. Cei 52 500 ha sunt traversate de Dunăre care împarte oraşul în două: 2/3 E este Buda, 1/3 V este Pesta. Cele două oraşe sunt legate de 7 poduri, numărul 7 fiind nu doar o emblemă sau o amintire a celor 7 coline ci simbolizează şi cele 7 triburi ungare care s-au unit în anul 896 formând Regatul Ungar. În prezent orşaul este împărţit în 28 de sectoare, un multiplu de 7.
Cel mai celebru pod rămâne însă Podul cu Lanţuri sau Podul Imperial, o bijuterie arhitectonică cu o lungime de 380 m durat în 1839. Aici, anual se desfăşoară celebrul Festival Budapesta. Podul este închis pentru că se renovează. Apucăm să admir cei doi lei din piatră care au încremenit pentru eternitate în chip de paznici.
Pe cine am întrebat mi-a spus că nu voi putea intra în oraş cu maşina pentru că nu voi avea unde parca. Contrar aşteptărilor am ajuns motorizată până în buricul târgului şi m-a parcat peste...Dunăre de Palatul Parlamentului, în Pesta, zona istorică a capitalei ungare.

Primul popas a fost Biserica Sf. Ana din piaţeta Battyany Ter. Din păcate slujba se terminase şi accesul înăuntru s-a limitat la holul în care statuile patroanei spirituale a bisericii, Sf. Anna şi Sf. Anton sunt gazde seculare, biserica fiind construită între 1740 şi 1762. Barocul este aici, la el acasă. Altarul impunător, luminat de undeva de jos încât senzaţia de măreţ să fie extraordinară, atât cât se vedea, era imprsionant. Ceva asemănător trăisem în Biserica Naţiunilor de pe Muntele Măslinilor. Şi o extraordinară stare interioară de bine.
Am putut constata cum noul şi vechiul se îmbină la Magyar Villamos Muvek atât de armonios încât te doare sufletul. Totul construit sau renovat cu bani de la Uniunea Europeană. Mă aflu în cea mai veche zonă a Budapestei. Străzi line care brusc urcă în pantă, dar oricum am merge, nu ne vom rătăci pentru că toate străzile dau... pe malul Dunării, cum spune Gina.
Străzile vechi, înguste, cu clădiri în stil baroc sau art noveau par să spună că ştiu mai multe decât lasă să se vadă. Zâmbesc în mine. List, Bartok sau Mahler au locuit şi au creat aici, dar lipseşte boema, aerul decadent al Vienei, cum spunea un coleg ziarist. Gina mă trage de mânecă: Nu avem decât câteva ore la dispoziţie, trezeşte-te!
În Piaţeta Batyany, clădirile vechi, în stil neogotic, neoromantic sau neoprotestant stau alături cu un soi de cochetărie care a învins Timpul. Copacii desfrunziţi  par să-şi dezvelească sufletul iar mulţimea de porumbei se simte în largul ei printre trecători, altfel decât în Piaţa San Marco. Soarele văratec dă viaţă, oameni de toate vârstele, de la copiii purtaţi în port-bebe la bătrâni, au ieşit să se înbăieze în noianul senin ca într-un cazan uriaş în care s-a concentrat parcă tot Universul.
Mă opresc în faţa unei vitrine, este o agenţie imobiliară. Mă suprind plăcut anunţurile însoţite cu fotografii şi detalii ale imobilelor care se vând. Mi se pare o modalitate exemplară de a face afaceri în domeniu. Privirea îmi este atrasă de o clădire din cărămidă roşie, o clipă am crezut că este în stil anglican, dar pe măsură ce mă apropii realizez ă este în stil protestant. Ai impresia unei advărate cetăţi inespugnabile, intrarea făcându-se printr-un labirint de 3 – 4 curţi interioare. Pe gard este o plăcuţă care ne avertizează: câine rău. De fapt, este o şcoală – Toldy Gimnasium. Din dreptul acesteia coborâm pe Van Utca, stradă care marchează trecerea dintre sectorul 9 în 11.
În colţ un butuc al calfelor, în care de sute de ani se bat piroane care să amintească cum o nouă generaţie de ucenici îşi ia zborul în viaţă.
800 m mai la vale, ajungem în faţa Palatului Regal, în Piaţa Sf. Gheorghe. Palatul are trei porţiuni clare: aripa de sud-est, construită în stil baroc ce poartă numele unei celebre imperatrese austro-ungare, Maria Tereza; centrul este reprezentat de aripa Hausmann iar aripa de vest este aripa Szechenyi, după celebra bibliotecă pe care o adăposteşte şi în care se afla codicele medievale care formează cea mai bogată colecţie a corvinelor lui Matei Corvin. Aici, timp de 700 de ani au locuit regii maghiari.
Palatul regal a început să fie construit în secolul al 13-lea, de către regele Bella al 4-lea care a realizat importanţa strategică a platoului de circa 1500 m lungime şi înalt de peste 70 m, după invazia mongolă din 1241. Mai târziu, un urmaş al dinastiei Angevine, Sigismund de Luxembourg a extins palatul în jurul primelor fortificaţii medievale. Din păcate Poarta de intrare a fost zidită după 1956, iar exteriorul este neîngrijit pentru simplul motiv că până mai acum două decenii nimeni nu s-a mai ocupat de aceste clădiri şi grădini. Din câte am înţeles, se va organiza o licitaţie pentru restaurarea acestora.
Mă, da documentată mai eşti, o aud pe Gina peste umăr. Îmi dau seama că eu vorbeam într-una. Dacă vrei nu mai spun nimic, întorc o clipă privirea la ea. Scutură capul: Nu,nu, te rog să continui, îmi place, remarcam doar că ştii foarte multe lucruri. Mă opresc: Istoria şi literatura au fost pasiunea mea.
Ne-am învârtit ceva timp până am descoperit cum se poate ajunge pe platou. Parcăm aproape de Pţa Adam Clarck şi luăm...funicularul, prilej de râsete, de onopatopee şi de distracţie.
Dacă ajung cu bine sus beau un pahar cu vin, şopteşte Gina crispată. Am ajuns sus cu bine, iar Gina chiar a băut un pahar cu vin în bistroul unde am intrat să mâncăm şi vreau să vă spun că sunt preţuri pentru toate buzunarele.
De pe platou, avem panorama Budapestei în toată splendoarea ei.  Lângă noi, Catedrala Matei Corvin, ridicată pe locul unei biserici din secolul al 13-lea. Dăm ocolul curioase. Tot ce ştiu este că din punct de vedere arhitectural este de inspiraţie franceză şi cea mai valoroasă catedrală din Budapesta. Combinaţia dintre gotic, vitralii superbe şi o acustică de excepţie, l-a făcut pe împăratul Franz Josef să o aleagă ca loc de încoronare pentru el şi împărăteasa Sissy, în 1867. 
Între mine şi ceilalţi turişti se ridică neverosimil de repede o perdea de amintiri şi de informaţii. Dintre paginile cărţilor de istorie se decupează figuri celebre: dragostea dintre Franz Josef şi Sissy, o împărăteasă dominatoare, mama celui dintâi şi apoi dragostea care se diluează stingându-se într-un protocol rece şi ingrat de curte; prinţul moştenitor Rudolf, prins în convulsiile dintre secole, între a accepta şi a recuza noile clase sociale şi preferinţa sa pentru clasa muncitoare iar alături de el baroneasa Maria Vetsera, o dragoste fulgurantă prizonieră pentru eternitate între pereţii castelui de la Mayerling şi înlănţuită de gloanţele pornite din pistolul ucigaş, apoi, riviera franceză, asasinarea împărătesei devenită de ani buni, Elisabeta, uitat fiindu-i numele de alint, Sissy. Încă odată argumente pentru ideea că a fi împărat sau rege nu este o fericire. Şi parcă această constatare mă indispune aşa că-mi îndrept paşii spre Bastionul Pescarilor, format din 7 turnuleţe de unde Budapesta se etalează voluptoasă şi carnală.
Ştii, mi-amintesc ce spunea Iorga sau Titulescu, nu mi ştiu, că în timp ce se construia Versailles-ul şi paletele apusene, noi românii a trebuit să ţinem piept ba turcilor, ba tătarilor, ba ruşilor, de parcă am fi fost ariergarda Europei. Gina doar aprobă ce spun. Are o energie care mă scoate din minţi. Nu pot ţine pasul cu ea, fizic, mă bucur că măcar intelectual reuşesc să o aliniez.
Alături este Mânăstirea dominicană Sf.Niculae. În apropierea sa, Pivniţa Casei Vinurilor Maghiare unde se pot degusta toate soiurile autohtone de vinuri. Te tentează, fac pasul să intru. Un Tokay parcă da, dar nu avem timp.
Platoul este o adevărată cetate, marcată de două porţi, şi de asemenea, monument istoric. Trag cu urechea ce spune ghidul unui grup de japonezi sau chinezi, nu ştiu, şi aflu că sub noi este o adevărată reţea de peşteri dintre care cea mai importantă este Peştera Cetăţii cu ai săi 12 km suprafaţă. I-auzi Gina, peşteri în...oraş, reacţia mea este una copilăroasă. Data viitoare, strigă peste umăr îndreptându-se spre funicular.
Înainte să cobor, m-am oprit câteva clipe în faţa statuii lui Matei Corvin întrebându-mă dacă a fost conştient vreodată că prin venele sale curgea şi sânge de român atunci când a uneltit cu verii săi, Radu cel Frumos şi Ştefan, domnul Moldovei,  contra unei importante sume de bani, bineînţeles, să-l întemniţeze pe cel care a fost unicul, irepetabilul şi neînduplecatul Vlad Ţepeş, domn al Ţării Româneşti. Mă gândesc câţi cunosc aceste istorii nescrise.
Am plecat repede, fără să privesc în urmă şi am trecut Dunărea, pe Podul Elisabeta, ca să văd şi de aproape clădirea Parlamentului. Poaspăt renovată străluceşte impunătoare. Cu o suprafaţă de 22 kmp, o înălţime de 96 m, 10 curţi interioare, 29 de scări şi 27 de porţi nici nu putea să se găsească un loc mai bun pentru expunerea Coroanei Sf. Ştefan sau Sfânta Coroană cum i se mai spune, coroană confecţionată pe la mijlocul anului 1000 pentru încoronarea regelui Ştefan cel Sfânt.
Alături este Biserica Parohială 15 martie, prima biserică ridicată în oraş, şi ceva mai încolo, Memorialul Gellert, în amintirea călugărului benedectin Gellert, considerat unul din stâlpii creştinizării maghiarilor dar şi tutore al fiului regelui Ştefan cel Sfânt, după moartea prematură a acestuia din urmă.
Traversăm Andrassy Utca şi ajungem în Piaţa Eroilor. Ceea ce vedem este copleşitor prin monumental. Flancat de cele două Muzee de Artă – cel de Arte Frumoase în stânga şi Marea Expoziţie Naţională în dreapta, veghează Arpad şi ceilalţi 6 conducători de triburi, dispuşi în jurul unei coloane de 36 m înălţime, din vârful căreia Sf. Arhanghel Gavriil veghează asupra Budapestei, purtând Sf. Coroană şi Crucea Lorraine. În faţa acestui grup statuar masiv se află monumentul dedicat eroilor martiri de la 1956. Nu ştiu, dar mie îmi provoacă nelinişte, Gina adulmecă tot ce ne iese în cale. Poate asta a şi fost intenţia sculptorului  Gyorgy Zalla.  Şi pe ăsta îl ştii? Nu, scrie pe plăcuţă!
În spate, într-un sector de cerc larg, cu o lungime de 86 m, se poate vedea întregul Panteon naţional maghiar, de la Ştefan cel Sfânt la Ludovic Kossuth.
Mai în spate se deschide Parcul Varosligety unde am aflat că sunt grădina zoologică, grădina botanică, circul şi lacul artificial care iarna se transformă în patinoar, Băile Szechenyi, locul protipendadei elitiste de altă dată.
Din 1987, centrul istoric Buda şi Pesta au intrat în patrimoniul UNESCO.
Ne-am fi dorit o croazieră pe Dunăre, de fapt, noi cu acest gând plecasem la drum, dar acestea nu se fac decât seara, atunci când se aprin luminile şi trăieşti o adevărată feerie. Traseul este clasic deja, din insula Margit până la Podul Lagymaniosy. Din păcate pentru noi timpul nu ne-a permis să o facem, trebuia să ne întoarcem acasă pentru că a doua ziua îcepea o nouă săptămână de lucru.
Tot ce am putut face a fost o scurtă vizită, pe jos, pe insula Margit nu se poate pătrunde cu autoturismul, şi ne-am odihnit preţ de jumătate de oră în parcul cu copaci seculari parc căre se află în habitatul său natural. Lacul este un izvor de apă termală, iar în colţul japonez se află o superbă cascadă miniaturală. Tot în Parcul margit este amenajată o piscină olimpică, Piscina Hajos, în care se desfăşoară importante competiţii de gen.
Bombardamentul informaţional a fost pe măsură, deoarece am plecat spre casă epuizată, dar mulţumită că măcar în parte, mica excursie îşi atinsese scopul. Ce să vă mai spun? Că faţă de acum 15 ani, atitudinea vecinilor noştri faţă de tot ce înseamnă exterior şi străin s-a schimbat, politeţea şi ospitalitatea au devenit principiul de bază al turismului, ca să nu mai spun că am parcat în locul proprietate al cuiva, omul a aşteptat să mă întorc la maşină, mi-am cerut scuze iar el, într-o engleză aproximativă mi-a spus că nu este nici o problemă şi dacă mi-a plăcut Budapesta este fericit că mi-a fost gazdă şi numai cu locul de parcare.
Ne-am aşternut pe drum când ziua începuse să se îngâne cu înserarea, mulţumite de ce văzusem şi petrecusem şi ne-am propus că într-un viitor week end să repetăm povestea cu Bulgaria. Oare tot aceeaşi mulţumire o vom simţi?....