În împărăția Apelor
Pe cărările nebănuite ale Deltei
De
câteva zile, cu nedumerirea copilului care nu cunoaște parfumul unui fruct sau
al unei prăjituri până nu le gustă, mă întreb de ce nu am venit în Deltă
niciodată până acum. Conform teoriei proprii – probabil pentru că nu era
timpul!
Privesc
mănunchiurile de stuf care mângâie văzduhul și jalea trestiilor care își
leagănă frunzele în ritmul impus de vântul ușor și gândesc că mă voi pierde în
vegetația luxuriantă, îmbătrânită pe alocuri, arsă de soare și neatinsă de mâna
omului, de un verde crud care se diluează într-un verde care pare să anunțe
apropierea toamne. Greutatea unor arbori a făcut ca senectutea să îi culce la
pământ întru odihnă, unii și-au pierdut brațele cine știe când, dar majoritatea
stau încă drept, martori muți a unei istorii care va rămâne mereu nescrisă...
Plecasem din
București ieri dimineață, pe la 8.30 în ideea că vom ajunge la prânz. Drumul
destul de aglomerat pentru o zi de duminică, mai ales că nu am luat-o pe Autostrada
Soarelui. La Lehliu am dat chiar peste un târg și uitându-mă pe hartă mai
atent, mi-am dat seama că era mai bine dacă plecam prin Urziceni. Nicio
problemă, o iau pe o scurtătură și după 23 de km am ieșit pe E 60 către
Slobozia. Roxana cu căștile în urechi habar nu are ce se întâmplă, este
bosumflată că mașina mea nu are USB ca să-mi zdrăngăne în cap tot felul de
muzici din astea moderne.
Drumul este
foarte bun. Chiar plictisitor pentru că, destul de rar trec pe lângă noi alte
autoturisme. Alergăm printre culturi de porumb și de floarea soarelui arse de
călădura nimicitoare din ultimele luni dar sunt și pe lângă copaci tineri,
viguroși, care rezistă eroic în pâlcuri de câte doi sau trei. Cerul se
sticlește spre noi zdrențuit de câțiva norișori amenințați cu nimicirea. Și
printre toate acestea, undeva după Țăndărei, apar eolienele, cu statura lor
impunătoare, greoaie și neliniștitoare prin lenea cu care își rotesc alene
elicele.
Îîîî, se scutură înfiorată
Roxana, nu-mi plac, nu știu, îmi inspiră
teamă. Mă surprinde: De ce? Ridică
din umeri:Nu știu mi se par ca niște
monștri! Cred că vezi prea multe filme SF...uite, trag pe dreapta. O vezi? Cele care se învărt înseamnă că
stochează energia...
Când am
trecut de Vadu Oii am avut inspirația să o sun pe Anamaria la pensiune să o
intreb pe unde să o iau, pe la Agighiol sau prin Tulcea? Imi spune să vin prin
Tulcea că drumul este foarte bun. Așa am și făcut...eu care mă lăudam că mă
descurc foarte bine dacă am indicații la vedere, am reușit să mă învârt într-un
sens giratoriu de vreo 4 – 5 ori pînă m-am dumirit care este drumul spre
Murighiol. Credeam eu, dar naiva de mine am relizat că urcam ceea ce nu era
deloc drumul căutat și opresc la o intersecție unde două doamne stăteau la o
mică șuetă și le întreb care este ieșirea spre Murighiol. Răspunsul? Mă înșel sau vă știu de la televizor? Mă
ia cu călduri...aaa, doamna cu astrele!
Zâmbesc, realizez că nu e ușor să fii persoană publică, mai ales că eram și
foarte obosită. Drăguță, cea care m-a recunoscut arată spre un Corsa verde: vedeți, este mașina mea, țineți-vă după
mine. Și am pornit-o în urma ei...Da, greșisem direcția, în acel sens
giratoriu se deschideau nu mai puțin de 5 străzi. La un moment dat semnalizeză
drepta. Vezi că oprește, o aud pe
Roxana. Văd, las geamul...mulțumesc!! Când ajungeți la intersecția cu Mahmudia faceți ușor dreapta spre
Murighiol și de acolo spre Dunavățu, în linie dreaptă!!
La Mahmudia,
fac dreapta, așa cum mi s-a spus și din spate, un BMW alb, ultimul model, ne clipăie
să îi facem loc. Trece pe lângă noi întrombă și Roxana mustăcește: Punem pariu că pe ăsta îl mai întâlnim!? Bineînțeles
că l-am reîntâlnit parcat în curtea pensiunii unde aveam cazarea și am tras și
noi alături. La câteva clipe după ce am completat fișele de turist, o doamnă
vine și mă întreabă surprisă: sunteți din
Brad? Răspund și mai surprinsă: Da.
Noi suntem de la Băcia! Zîmbesc: Cred că Țara Moților s-a mutat în Deltă.
Si nu am fost prea departe de adevăr, a doua zi, aveau să vină alte patru
familii, două din Simeria și două din Orăștie. Roprietarul pensiunii este și el
de lângă Simeria.
Suntem
încântați de tot ce vedem în jur. Închipuiți-vă un tablou pitoresc semnat
Sirato, dar viu. Culorile verii îngemănate, pe ici pe colo cu ale toamnei care
se apropie, căsuțe în culori pastelate printre care se ridică și pensiuni mici,
asemenea unor case ale păpușilor. Locuitorii au învățat singuri să-și pună în
valoare potențialul. Dacă până în 1989 artiștii erau turiștii cei mai în vogă,
astăzi heterogenia vizitatorilor pune în valoare într-un fel aparte turismul
local. Elementul ciilizator – electricitatea, canalizarea și drumul excelent.
Suntem
într-o pensiune cochetă, Călifar, cu 8 camere și 16 locuri și care are o
bucătărie variată, în care însă, domină preparatele ardelenești – slănină,
brânză maturată de oaie, gemuri și marmelade din prune, caise și corcodușe,
ciorbe drese cu smântână și acompaniate de aredei iuți verzi, saramuri și
borșuri de pește, toate de proveninență proprie, inclusiv peștele și cu o
servire desăvârșită. Face ca la fiecare îmbucătură să spui, suntem în rai, și să înfulecăm cu o
poftă pantagruelică.
Aflu că
pentru a fi ridicată, Anamaria și Claudiu au trebuit să cadă la pace cu Delta
și la ceas de seara s-au târguit să îi lase să sece mlaștina care era
proprietatea lor. Au băgat peste 800 de camioane cu piatră ca să consolideze
pământul și care i-a costat credite la care plătesc și în prezent, dar sunt
mulțimiți de ceea ce au făcut. Apoi zece pontoane, ridicate pe butoaie goale la
care trag bărcile cu turiști. O terasă largă unde servim masa, e păcat să
mănânci în sala de mese din interior când la aer este atât de plăcut. Piscina
bolborosește filtrând apa, apoi peluza pe care se poate lâncezii la soare fără
probleme. Un foișor superb și, bineînțeles, locuri de pescuit spre încântarea
lui Marian pe care nu-l mai putem desprinde de undițe.
Odată cu
venirea frigului, Delta intră în amorțire. Este fascinant să vezi ritualurile
de plecare ale păsărilor, cum se formează cârdul, cum cel care îl conduce
verifică să fie totul în ordine apoi revine în față plutonului și dă tonul
plecării; păsările se ridică una câte una și încep un adevărat vals al
rămasului bun pe deasupra locurilor pe unde trăit timp de o vară, cu țipete ascuțite - unele vor
revenii, altele nu...
Cei care
rămân, ziua ies pe canale să curățe și să taie vegetația care amenință să
colmateze canalele...apoi, odată cu înserarea, se retrag în case și ascultă
vântul cum șuieră spulberâd zăpada sau cum se rotește pe deasupra apelor
amenințând să le absoarbă. Cum e să stai
singur aici, Claudiu? Râde. Greu.
Dacă te macină ceva atunci aceea se numește singurătate, soția și fetele sunt
la Tulcea...a am uitat să vă spun că Dunavățu de Joseste ultima localitate
din sudul județului Tulcea, dincolo de ea începe Parcul Național Delta
Dunării...
Dimineță
însă, după micul dejun, am pornit în aventura de vacanță, nu înainte de a primi
autorizațiile care să ne permită intrarea în Impărăția Apelor. Cât vezi cu
ochii drumuri de ape, bărci cu turiști, stufărișuri și sălcii argintii sau de
cele plângătoare, plante de apă dar și izmă sălbatică, si rochița rândunicii că
mă tot întreb cum a ajuns acolo, singură și diafană în albul corolei ce se
deschide spre Cer.
Privind
panorama care se desfășoară în jurul meu îmi dau seama de ce se spune despre
Deltă că este un areal exotic, cu peste 1200 de specii de plante, cu cea mai
bogată faună ornitologică de pe continent (mai mult de 300 de specii, printre
care colonii unice de pelicani) și ihtiologica (aproape 100 de specii de pești).
Delta Dunarii este cea mai mare rezervație de ținuturi umede din Europa (2681
kmp), face parte patrimoniul UNESCO, are o suprafaţă desfășurată 580.000 ha
adică 2,5% din suprafaţa României, este unica deltă din lume declarată în
întregime rezervaţie a biosferei și este
cea mai întinsă zonă de stufărişuri compacte din lume, are 14 000 locuitori care
trăiesc grupați în 25 de sate și grinduri și un oraş - Sulina iar ca
biodiversitate se găsesc aici nu mai puțin de 30 tipuri de ecosisteme și peste
5 700 specii de floră şi faună.
Din când în când, Dani oprește barca și dă scurt înapoi ca să curețe elicea de vegetația care abundă. Îl întreb de ce se întâmplă asta. Din cauza căldurii, apa a scăzut foarte mult, bărcle care trec o răscolesc și le ridică la suprafață. Aici, de exemplu, apa are un metru, un metru și un pic.
Privesc apa în care se oglindește Cerul și-mi spun că trăiesc într-o lume răsturnată în propria-i frumusețe, că Lacul Solomon de fapt, redă sufletul nostru hoinar câte odată dar care se întoarce de fiecare dată acasă, la rădăcini. Liniștea ireală este acompaniată de țipetele pescărușilor și spartă de orăcăitul broaștelor prinse în lupta de supraviețuire cu șerpii de apă, cu lișițele, cu cormoranii, cu egretele sau cu pelicanii. Interesant este că vocile lor se aud pe rând ca și cum o mână nevăzută înșiră mărgăritare pe un fir. Foșnetul stufului pare un cântec de leagăn și în același timp de măreție, pare să spună povești demult uitate dar despre puterea vieții, despre moarte și renaștere, iar și iar și iar...cu o seară în urmă am asistat la ritualul plecării; primele berze se pregăteau de zbor către țările calde. Barza care conducea cârdul le-a verificat atent, pe fiecare, apoi cu un țipăt strident au început să se ridice una după alta până au ajuns să fie toate în aer, într-un V perfect, apoi au făcut un tur larg pe deasupra locului unde au trăit o vară, știam că unele berze fac acest drum pentru prima oară, ca și cum și-ar fi luat rămas bun, apoi într-un cor intens de țipete și-au luat zborul. A fost impresionant, efectiv am avut impresia că odată cu ele,a plecat ceva și din mine.
Privesc apa în care se oglindește Cerul și-mi spun că trăiesc într-o lume răsturnată în propria-i frumusețe, că Lacul Solomon de fapt, redă sufletul nostru hoinar câte odată dar care se întoarce de fiecare dată acasă, la rădăcini. Liniștea ireală este acompaniată de țipetele pescărușilor și spartă de orăcăitul broaștelor prinse în lupta de supraviețuire cu șerpii de apă, cu lișițele, cu cormoranii, cu egretele sau cu pelicanii. Interesant este că vocile lor se aud pe rând ca și cum o mână nevăzută înșiră mărgăritare pe un fir. Foșnetul stufului pare un cântec de leagăn și în același timp de măreție, pare să spună povești demult uitate dar despre puterea vieții, despre moarte și renaștere, iar și iar și iar...cu o seară în urmă am asistat la ritualul plecării; primele berze se pregăteau de zbor către țările calde. Barza care conducea cârdul le-a verificat atent, pe fiecare, apoi cu un țipăt strident au început să se ridice una după alta până au ajuns să fie toate în aer, într-un V perfect, apoi au făcut un tur larg pe deasupra locului unde au trăit o vară, știam că unele berze fac acest drum pentru prima oară, ca și cum și-ar fi luat rămas bun, apoi într-un cor intens de țipete și-au luat zborul. A fost impresionant, efectiv am avut impresia că odată cu ele,a plecat ceva și din mine.
Cârmaciul
nostru, Dani, este un foarte bun povestitor și te lămurește rapid atunci când
vrei săștii ceva. M-a surprins modul elevat, chiar științific, în care ne dădea
explicații vis-a-vis de fauna cinegetică și de vegetație a Deltei. Și poate fi
considerat un autodidact deoarece viața grea în stufărișuri a făcut să-și
încheie educația după ce a terminat clasa a 8-a, în schimb cu voința tipică
autodidactului s-a format singur, s-a autoeducat. Este o plăcere să discuți cu
el și să-i asculți poveștile, așa că la sfârșitul lunii, fug iar în Deltă, sunt
convinsă că va ieși un material extra. Barca de 6 locuri se face la comandă, cu
banchete tapițate, cu copertina care să ferească razele uneori, ucigătoare, ale
soarelui și costă vreo 3000 de euro. Adăugați motorul, alți 7000. Dar, de regulă îl luăm la a doua mână și
prețul scade la jumătate, spune Dani. Totul pentru confortul celor care doresc
o vacanță de vis.
Cine crede
că Delta este pustie se înșeală. Vara este un trafic mai rău ca la București,
trec bărci unele pe lângă celelale, din sens opus sau pe același sens și atunci
când depășesc reduc simțitor viteza. Dealtfel, pe Canalul Lipoveni și pe
Dunavăț există limitatoare de viteză, km
la oră ceea ce mi-a adusaminte de drumul meu spre Murano, unde văzusem aceste
limitatoare și mă întrebam oarecum ironic, dacă bonjuriștii noștri cu mașini
ultimul răcnet în dotare încă de la 18 ani ar avea și o super barcă, ar limita
viteza, pentru că pe stradă nu o fac, dimpotrivă, accelerează, mai omoară pe
câte cineva dar portofelul lui tăticu și relațiile aranjează o condamnare de
câteva luni cu suspendare. Și mai spunem că nimeni nu este deasupra legii!
Trecem pe
lângă Holdina si 3 Bibani, domeniul lui Puiu Popoviciu, așa la vreo 4,5 kmp și
aflu că este resort cu circuit închis, adică numai pentru cei cu bani. Este
dotat cu helioport, bărci de viteză, dar mai ales are propriul lac, un adevărat
rai al pescarilor amatori.
Încep să
devin sarcastică și nu îmi place, uit că sunt într-o zonă de vis așa că mă
cufund în peisaj...mi-amintesc cum la venire, la ieșirea din Tulcea spre
Murighiol am văzut o inscripție Sat
tradițional de pescari, un proiect realizat pe fonduri europene care
vorbește despre cum se trăiește într-un asemenea loc...
Claudiu îmi
spunea că vântul care se aude iarna este sinistriu de parcă ar plânge întru eternitate,
dramele Deltei...Una dintre ele este și povestea Aneimaria care într-o
dimineață și-a găsit soțul mort, înecat și înjunghiat, alături de vărul său iar
criminalii nu au fost găsiți nici în ziua de azi...Ioana, fata cea mare avea 4
ani jumate iar Miruna urma să se nască. Tipic femeilor din stepă, Anamaria a
găsit forța și puterea să se ridice și să meargă mai departe. Claudiu a venit după
mai bine de 2 ani tocmai din Apuseni, de la Băcia, parcă, și nu a mai
plecat...au muncit împreună să construiască minunăția în care noi ne-am lăfăit
un sejur. Și o fac și astăzi la fel.
Dacă treci dincolo de clipocitul
apei, de torsul motorului și de țipetele vietățile, începe să vorbească lemnul:
geme, trosnește și scârție într-o armonică tipică naturii. Vorbește în limbajul
vâslei care pritocește, din timp în timp, apa. Se răstește în suflul
stufărișului care își tânguie singurătatea și mormăie în ritmul țipetelor
pescărușilor care au făcut convoi după noi. Limbajul lemnului nu face altceva decât să ne ațâțe mirosul, să aducă miresmele locului înspre noi.
Am încă o dovadă că natura vorbește, că fiecare oraș și sătuc are mirosul și
sunetul său, specific, numai a lor, o liniște strepezită de zumzăitul atomilor în goana lor de a
fuziona pentru ca în momentul următor să declanșeze iar valsul contopirii
cosmice. Vorbim despre o chimie a naturii în care reacțiile se induc una pe
cealaltă, înlănțuindu-se în șoapta Trecutului care prin Prezent se oglindește
în faptul Viitorului.