.... Porni Luceafarul.../ Creşteau a lui aripe / Si tot atâţia ani / Treceau in tot atâtea clipe /

Un Cer de stelele dedesubt / Deasupra Cer de stele / Parea un fulger-nentrerupt / Rătăcitor prin ele...

joi, 20 mai 2010

Săptămâna luminată pe tărâmul zeilor:



Preambul: Elada, agapi – mou
            Am intrat în Grecia, prin Promochonas, dimineaţa la 5,00. Ca un făcut, dormisem mai tot timpul de cînd am plecat din Bucureşti şi nu am apucat să văd mare lucru din drum. Oricum, nu aveam de ce să-mi pară rău, tranzitasem Bulgaria pe timp de noapte. Deşi mi-am propus să fiu atentă la ce este în jur, am aţipit din nou. Pe cînd prima geană de lumină bătea în geamurile autocarului, ieşind din Seres, îl aud pe eruditul nostru ghid, Grig Săndulescu, care, în treacăt fie spus, este inginer construcţii căi ferate: „În stînga noastră, sînt ruinele cetăţii Sidirocastro, construită de francezi pe ruinele anticului Acropolis al oraşului“. Mă trezesc de-a binelea. Realizez că de mai bine de 20 de kilometri sînt în Grecia. Elada. Kalimera, coritza! Brusc, mă încearcă sentimentul fiului rătăcitor. Veneam acasă. Este greu să explic de ce acasă, doar casa mea este aici, unde este şi a dvs., şi totuşi acesta era sentimentul care mă încerca. Iar aceste stări le trăiesc ori de cîte ori vin în Grecia. Mai mult, urmele rudimentarei limbi greceşti, pe care tata încerca să mi-o transmită, ies şi ele la lumină, asemeni unui torent.
              Plouase. Autostrada, cu planeitatea colii de hîrtie, era umedă. Ceaţa poleia coamele dealurilor, dar în acelaşi timp se risipea. Nuanţele de verde ale chiparoşilor se armonizează cu verdele argintiu al măslinilor... staţi puţin, ce să caute măslini în Macedonia?! Păi, caută, pentru că, de cîţiva ani, aceştia au fost aclimatizaţi şi în nordul Greciei şi au apărut livezi ca ciupercile după ploaie. Ştiaţi că în Grecia sînt plantaţi peste 129 de milioane de măslini? Nici eu. Şi nu m-ar mira ca, peste vreo 20 de ani, măslinul să fie aclimatizat şi în România! Şi m-a mai surprins forma pe care o ia măslinul la maturitate, prima roadă o dă pe la 17 - 20 de ani de la plantare şi, de aceea, grecii, cînd plantează un măslin, spun că o fac pentru copiii lor, asemeni unei coroane. Din tulpina firavă se desprind patru braţe, aproape simetric aş spune, şi frunzişul apoi dă impresia unei coroane. Chiparoşii străjuie uniform şi egal şoseaua, cu vîrful împungînd rebel cerul. Nu mă surpinde că macedonenii iubesc chiparoşii. Au ceva din mîndria lor nestăpînită. Se spune că, odată demult, un prinţ a găsit un pui de cerb rănit.
                L-a îngrijit zile în şir, pînă l-a văzut pe picioare, şi i-a dat drumul înapoi în pădure. Mai tîrziu, cînd a ajuns rege, între două războaie, îi plăcea să vîneze. Aşa se face că puiul de cerb a devenit victima propriei pasiuni. Întristat, regele s-a căinat zile în şir, pentru că şi-a omorît prietenul. Impresionaţi, zeii l-au transfomat pe rege într-un chiparos. De aceea, chiparosul are forma unui cap de săgeată.
               Uit repede de chiparoşi, intrigată de numeroasele troiţe - biserici în miniatură şi în care ard candele mereu, pe marginea drumului. Grecia este considerată inima ortodoxiei. 93 % din populaţie este de rit ortodox, adică un adevărat monolit al credinţei. Cred că cineva, dintr-o trecută epocă, ar invidia această sintagmă, dar asta e. Bisericuţele - troiţă sînt ridicate în cinstea unui sfînt originar de prin locurile respective sau comemorează dispariţia tragică a cuiva sau semnalează apropierea localităţii. Lăcaşul figurat pe troiţă este simulacrul bisericii din localitatea respectivă sau configureză întru veşnicie locul în care dispărutul a fost botezat. Interesant mod de a lega moartea şi viaţa...
              Tessalonik, capitala Greciei de Nord, este unul din acele oraşe vechi care ştie să-şi conserve istoria, fără a diminua nimic din monumentalitatea şi modernitatea prezentului. Kasandros, ginerele lui Filip al II-lea de Macedonia şi cumnatul lui Alexandru cel Mare, a construit cetatea de pe malul Egeii, în cinstea iubitei sale soţii Tessaloniki, în anul 351 a.Ch. Nu degeaba, în 1977, Tessalonikul, sărbătorind 25 de secole de existenţă, a fost desemnat capitala mondială a culturii. Rareori mi-a fost dat să văd o asemenea convieţuire. Aproape 50 de biserici, ridicate în secolele IX - XI, se sprijină de zidurile vechii cetăţi, care s-au insinuat prin oraşul modern, ceea ce nu diminuează cu nimic farmecul de altădată.
              Totul se leagă. De sus, din cetate, pe axa nord-sud, cobori pe la Arcul de Trimf al lui Galeriu, îţi clăteşti ochii în uriaşa Rotondă, admiri mozaicurile care sînt scoase din nisip pentru viitorii vizitatori, ale palatului imperial, pînă la ţărm, unde Turnul Alb a rămas mărturia nostalgiei călătoriei pe ape, care îl însoţesc pe grec din clipa în care se naşte şi căruia statul elen i-a alocat, anul trecut, pentru reabilitare şi redare circuitului turistic, nu mai puţin de 3,7 milioane de euro. Noul şi Vechiul se îmbină organic şi nu ştirbesc nimic din măreţia trecutului, ca să pună în evidenţă realitatea prezentului. Ele există şi atît, nu au nevoie de mai mult.
               În drumul nostru spre Halkidiki, lăsăm pe stînga Vergina. La prima vedere, numele nu spune nimic. Şi totuşi, de aici, în 1977, o veste avea să facă înconjurul lumii. Descoperirea echivala întrucîtva cu cea a lui Schlliemann, care a trezit cetăţile Troia şi Micene din somnul legendei. Mormîntul lui Filip al II-lea de Macedonia, zis şi Unificatorul, cel care a unit cu sabia cetăţile greceşti. Nu m-aş mira ca într-o bună zi să aflăm că strategia lui Filip a fost cea care l-a inspirat şi pe Burebista, atunci cînd a pornit să unească triburile geto-dacice. E drept că ceea ce se voia o bănuială, la început, avea să se confirme abia peste un deceniu, dar ce mai conta această întîrziere, cînd lumea întreagă afla că Filip al II-lea, Olimpia, Alexandrul cel Mare nu mai erau doar personaje de legendă, ci trăiseră cu adevărat. În anii ‘90, o echipă de antropologi, istorici, medici, botanişti ş.a., finanţată de celebrul canal National Geographic, a purces la reconstituirea figurii lui Filip al II-lea. Marele meu regret este că nu a mai trăit Cantemir Rişcuţia, românul care a pus bazele antropologiei reconstructive, pentru că ar fi rămas surprins de evidenţele care devin cu uşurinţă legendă. Mă refer aici la ochiul stîng al lui Filip - legenda spune că rămăsese orb, în urma une răni căpătate într-o bătălie - într-adevăr, nervul ridicător al pleoapei fusese secţionat brutal de un corp tăietor. De asemenea, legenda spune că Filip era şchiop. Într-adevăr, piciorul stîng îi era mai scurt, ca urmare a unei fracturi deschise cu pierdere de os. Şi tot legenda ne mai spune că nu era un bărbat înalt. Nu era, avea doar 1,70 m înălţime.
                 Pe o suprafaţă de circa 30 kmp, eşti într-o altă lume... Piatra pare că s-a răzvrătit împotriva pămîntului şi a pornit să-şi zidească propria scară spre cer. A ţîşnit, cred că este termenul cel mai ilustrativ, din pămînt, circa 3 - 400 m, şi a încremenit aşa, contorsionată, în tentativa de a cuceri înălţimile. Omul, însă, a ştiut să-şi dureze şi pe aici trecerea: mănăstirile au crescut pe creştet de munte, fermecînd Timpul.
                 Cele 194 de trepte nu mi se par interminabile. Dimpotrivă am impresia ca am început să mă joc de-a Jack şi vrejul de fasole. Interesant cum se schimbă proporţiile, cum noine micşorăm în raport cu deschiderea din ce în ce mai amplă a Cerului, de parcă aripa unui Înger nevăzut priveghea curiozitatea noastră.
                  Agios Haralambos, adică Mănăstirea Sf. Haralamb, este pe sufletul românilor. Moaştele Sf. Haralamb au fost aduse din Valahia. Este motivul pentru care racla nu se deschide decît pentru români, la cererea acestora, în rest nimeni nu le vede. Apoi, Agios Stefanou, Agios Palaghia, Agios Nicolau, Agios Traida ş.a.
                 La Mănăstirea Schimbării la Faţă, există o icoană făcătoare de minuni, în ferecătură de argint. Ea a fost trimisă aici de Mihai Viteazul. De atunci, o dată pe an, este scoasă în procesiune şi arătată credincioşilor, spre a se bucura. Se spune că este făcătoare de minuni, deoarece mulţi care s-au rugat ei s-au vindecat ori au dobîndit lucrul pentru care se rugau.
                 Intrat în regiunea Halkidiki, rămîi mut. Nu ştii ce anume te farmecă: natura, care se conservă în toată splendoarea ei, sau arhitectura, faptul că se construieşte întruna. Încîntă cîmpurile de maci care alternează cu livezile de măslini sau cu podgoriile. Viile din Tzantali sînt renumite în toată lumea. Din strugurii de aici se fabrică celebrul Uzo, băutura naţională a grecilor. Dacă o priveşti pe hartă, regiunea are forma unui uger, sper să nu se simtă nimeni jignit. Cred că asocierea se potriveşte şi numai dacă mă gîndesc cît este de înfloritor ţinutul macedonean. Din acest uger, pornesc trei peninsule - Athos, unde sînt sfintele mănăstiri, Sithonia - care îmbină farmecul sudului italian cu frumuseţile Costei Dorada spaniole şi Kassandra -în care spaţiul este atît de vast, încît te surprinzi întrebîndu-te de ce Dumnezeu a vrut ca aici să se joace cu volumele de aer şi să-ţi dea acel sentiment de libertate, după care tînjeşti o viaţă. Surprinzător este că această ultimă peninsulă a fost civilizată cu ajutorul... deţinuţilor. Încă se mai vorbeşte şi astăzi despre prizonierii din Kassandra şi despre îmblînzirea naturii. Athos îşi păstrează intact misterul, nu te apropii mai mult de 300 m şi chiar şi atunci o faci, pentru că eşti pe mare. Dumnezeu Şi-a lăsat mîna să se odihnească pe acele locuri.
Golful Toroneos desparte peninsula Sithonia de Kassandra. Şi poate m-aş fi lăsat fermecată de culorile care se mulau parcă în jurul meu, dacă nu aş fi văzut statuia. „Hei, da’ ăsta e Aristotel!“ - exclamaţia mea îl face să zîmbească pe Demetrios Melikokus, unul din ghizii noştri. „Da“ - mi-a spus - „l-ai recunoscut“. Aristotel sau Stagyritul, cum i se mai spunea după locul de naştere, veghează, de acolo din locurile sale natale, cum evoluează lumea. Arătătorul lui este îndreptat spre continent, de parcă de atunci prevestea că leagănul culturii se va afla în Europa. Nu pot să nu-mi plec fruntea, încercînd, de fapt, să îi mulţumesc, că multe din cunoştinţele mele se datorează chatarsis-ului, teorie care îşi păstrează valabilitatea intactă şi după mai bine de două milenii.
               Este poate cea mai veche staţiune de lux din Sithonia. Numele vinului de Porto nu vine de la celebrele vii portugheze, acela este vinul de Xerxe, ci de la Porto Karas, aici unde Iannis Karas, armatorul numărul unu din Chios, a durat o podgorie şi o cramă care să-i ducă numele mai departe. Din păcate, fiii lui nu i-au înţeles mesajul, Costas şi Cristhos Karas fiind în puşcărie, pentru evaziune. Toată averea bătrînului Karas s-a dus pe apa Sîmbetei. Complexul a fost preluat de o firmă modernă, care a transformat Porto Karas într-un loc de vilegiatură pentru somităţile vremii: aici şi-a petrecut Silvio Berlusconi două săptămîni de vacanţă şi tot aici este aşteptat preşedintele Voronin.
Nu, nu este vorba despre celebrul sanctuar de pe Acropolele atenian, ci de un sat cu o vechime milenară, al cărui nume este doar o coincidenţă. Ce nu mai este coincidenţă este vechimea caselor, toate trecînd de o mie de ani, motiv pentru care statul grec l-a declarat monument istoric, l-a introdus în circuitul turistic şi îi finanţează activitatea. De altfel, trebuie să mai spun că Elada modernă a transformat turismul într-o adevărată industrie. Ştie să îşi exploateze trecutul, ca să-şi trăiască prezentul. Pe măsură ce ne apropiam de graniţa cu Bulgaria, vremea se schimba. Norii se îmbulzeau deasupra noastră, ameninţători. Timpul a sculptat în stîncile Starei Planina figuri bizare. Ceaţa se strecoară cu dibăcie printre versanţi şi curge în culoarele în care Struma clocoteşte. Cîte un pisc reuşeşte să evadeze din capcana lăptoasă şi pare un felinar împietrit întru veşnicie, agăţat de cer. Olimpul este deja departe, dar Zeus pare să ne ocrotească în continuare. Cred că, în acest moment, Dumnezeu şi zeitatea au încheiat un armistiţiu.
           A început să plouă. Rodopii şi Stara Planina s-au retras discret, preferînd anonimatul ceţii. Pleoapele îmi sînt din ce în ce mai grele. Curînd, Morfeu mă va face prizoniera lui, ştiu. Pînă să mă las fermecată de el, pot murmura satisfăcută: Et in Arcadia ego!...


Pornit în căutarea Credinţei
             Trei ani despart primul meu reportaj despre Grecia şi acesta. Trei ani în care viaţa m-a purtat prin multe alte colţuri ale lumii, trei ani în care am văzut şi am trăit multe. În ce priveşte prezentul, trebuie să recunosc că nu a fost prea uşor să pun de acord noţiunea de Credinţă cu canonul, cu modernismul şi transcendenţa, cu propria concepţie despre Dumnezeu şi dumnezeire. Ce a ieşit, vom vedea pe parcursul reportajului.
             Cristos anesti ek nekron, thanaton, thanaton patisas… / Cristos a Înviat din Morţi cu Moartea pre Moarte călcând…un leit motiv care ne-a însoţit pe tot traseul, pe un drum pe care puteai întâlni foarte uşor zeii greci păşind alături de Cristos sau de Apostoli. Nici prin cap nu-mi trecea că stăpânul meu astral, Uranus, mă va purta spre Olimpul religios al Eladei moderne. Am ales pelerinajul în Săptămâna Luminată prin Grecia, tărâmul zeilor, dintr-un raţionament simplu: nevoia de regăsire întru Credinţă.
               Ca orice pelerin care se respectă şi se pregăteşte să treacă pe la locurile sfinte din Grecia, primul lucru învăţat de la ghizii noştri – părintele Andrei, parohul Bisericii Sf.Mina din Bucureşti, părintele Veştemeanu, parohul Catedralei din Olteniţa şi părintele Popa, parohul Catedralei din Alexandria, a fost să cântăm Cristos a Înviat în limba greacă. Au urmat cuvintele uzuale – Kalimera/Bună ziua, Kalispera/Bună seara sau Kalinihta/Noapte bună, psami/pâine, nero/apă şi evaristo/mulţumesc.
             Ziua s-a anunţat caldă, deşi după ce am trecut de Vama Giurgiu, Cerul a avut grijă să ne şpriţuiască cu câţiva stropi de ploaie. De altfel acest lucru avea să se întâmple şi la popasul pentru masă pe care l-am făcut la vreo 200 km de Sofia.
               Sunt pentru prima oară într-un pelerinaj şi mi se pare ciudat când mi se spune că trebuie să ne pregătim pentru rugăciune, nu înainte ca părintele Andrei să ne atenţioneze că am trecut pe lângă complexul de la Ivanova, suspendat la vreo 20 m deasupra apei, cel mai vechi complex religios din Bulgaria, şi care numără şi în prezent, nu mai puţin de 300 de chilii şi de capele. Ivanovo, cel mai mare complex isihast din sud-estul Europei a fost fondat la 1337 dar nu mai este locuit din 1979.
În dreptul oraşului Plevna (Epopeea de la 1877, cum spune indicatorul) se lucra de zor la linia de centură care urmează să lege localitatea de autostradă. Montajul parapeţilor însă se face cu macarale Popeda din 1956. Totul este înecat în verdeaţă, atâta verdeaţă încât ni se apleacă unora şi numai ce îl aud pe părintele Andrei: Pană de tufiş! Şi autocarul se opreşte instantaneu.
             Ascultam informaţiile eruditului nostru ghid şi priveam cum linia orizontului se vălătucea asemenea acului unui seismograf. Creştetul nins al Starei Zagora îşi lovea tâmpla ninsă de un cer cenuşiu, vrâstat de nori, iar noi alergam cu km repezi spre Culata, punctul de ieşire spre Grecia. Mai întâi însă aveam să facemun popas pe Valea Rilei, la mânăstirea păstorită mai cum 700 de ani, de Sf.Ioan de Rila.
             Ploaia s-a oprit. Aşa am apucat să vedem o Sofie gri, mâncată de rugina vremii, supusă unui complex proces de cosmetizare – de la străzi şi şosele, la construcţii de locuinţe, show-room-uri, hale de producţie, de parcă abia acum au descoperit farmecul vilelor, a spaţiilor şi a volumelor.
Uite ce urât este şi la ei, o aud pe maică-mea dezamăgită. În zare, oraşul nu dezminte arhitectura monolită de tip rusesc. Hardughii imense se lăbărţează scorojite, neîngrijite şi inestetice. Printre ele macarale moderne de astă dată, şi clădiri avangardiste, un melanj de vechi şi nou care intrigă şi oboseşte în acelaşi timp.
              Centura veche a capitalei bulgare face ca maşinile să circule bară la bară. Apucăm să vedem într-un luminiş o…şatră. Cu tot tacâmul – case din carton, focul şi ceaunul, fustele largi şi mustăţile răsucite dar şi Mercedesurile din umbra lăstărişului.
               Totuşi Sofia, în afară de a fi capitala statului bulgar mai are o mare calitate. Ca oraş este situată la distanţă egală de capitalele Bucureşti, Belgrad, Atena şi Istambul, circa 360 km.
              Dacă impresionează ceva cu adevărat în Bulgaria atunci impresionează sălbăticia peisajului. Şi pentru ca această frumuseţe naturală să nu fie afectată de spiritul modernului, imenşi piloni din beton leagă munte de munte, pe umerii lor se sprijină noua autostradă, iar acolo unde nu o mai pot face, gurile negre ale tunelelor ne absorb în burta cenuşie, unde ventilatoarele imense asigură ventilaţia iar neoanele luminează ca ziua, ca să ne expulzeze rapid pe partea cealaltă a versantului. Dacă nu aş fi ştiut că sunt în Bulgaria aş fi spus că, prin nu ştiu ce falie temporală, traversez subteran Matterhornul sau Simplonul. Nu pot să nu obser cât este de bun drumul. Porţiunile cu hârtoape au fost destul de scurte şi de puţine, lucru care mă face să le dau o bilă albă bulgarilor. Poate se gândesc şi la autostrăzile de la noi care au cam început deja să se vălurească.
              Remarc din loc în loc, imense parcuri auto – maşini străine, mărci de renume, urmele timpului şi modelele deceniului 9, da, un metropolis al autoturismelor de mâna a doua. Ia uite, raiul maşinilor de mâna a doua, spune dl.Voinea, vecinul meu de scaun.
             Aceeaşi atitudine faţă de igienă ca şi la noi, gunoiul strâns grămadă la marginea drumului şi lăsat acolo, probabil în aşteptarea ploii, ştiţi că încă se poartă ideea las’ o ploua şi l-o duce.
Oraşele sunt triste, învechite, cenuşii. Foarte puţini oameni de parcă localităţile ar fi nepopulate sau părăsite. Vezi, ei nu au termopane, întoarce o clipă mama ochii la mine. Într-adevăr, clădirile noi nu au termopane ci ferestre obişnuite. Realizez că de fapt, în toată Bulgaria nu am văzut termopane.
În zare se profilează o statuie hieratică, albă. Sfântul Ion Rila, îl aud pe părintele Andrei şi autocarul face stânga, vedeţi ce statuie impunătoare! Ne îndreptăm spre munţii din zare, pe o şosea îngustă pe care cu greu îţi poţi închipui că pot trece două maşini în paralel.
                Mânăstirea Rila ca multe alte mânăstiri ortodoxe, dar mai ales ca cele de la noi, a cunoscut o istorie departe de a se fi terminat, este cea mai mare şi mai cunoscută mănăstire de rit ortodox din Bulgaria. A fost ridicată în secolul al 10-lea de călugărul eremit Ion de Rila sau Ivan Rilski pe numele său de botez, în timpul domniei Ţarului Petru I (927 – 968). Şi în prezent sunt călugări care locuiesc în peşteri, nu departe de mănăstire, deşi aici se găsesc peste 150 de chilii.
Încă de la începuturile sale, aşezământul a câştigat respectul oamenilor, nu doar datorită credinţei dar şi pentru că Mânăstirea Rila s-a dovedit un adevărat focar al culturii, aici funcţionând o şcoală şi un seminar. În perioada comunistă mânăstirea a fost muzeu, călugării s-au întors aici abia după 1989. Dar mânăstirea s-a bucurat şi de aprecierea ţarilor şi boierilor care au făcut donaţii serioase aşezământului. Fiecare ţar al celui de-al doilea Imperiu Bulgar, chiar şi sub ocupaţie otomană, a susţinut mânăstirea, astfel că între secolele al 12-lea şi al 14-lea aceasta a devenit centrul cultural şi spiritual al ţaratului bulgar.
                 Construcţia actuală a fost începută în secolul al 14-lea dar turcii au avut grijă să o dărâme până la temelii. La sfârşitul secolului al 15-lea, biserica ortodoxă rusă şi Mânăstirea Russanu de pe Sfântul Muntele Athos au adunat banii pentru refacerea lăcaşului. Devenit un adevărat complex monahal, Mânăstirea Rila a devenit depozitarul limbii şi culturii bulgare. Distrusă de un imens incendiu în 1833, unul dintre urmaşii sfântului Ion Rila, neofitul Rilschi, alături de arhitectul Alexi Rilets au refăcut complexul monahal şi au înfiinţat seminarul de aici.
Pârâul Rila se învolburează printre versanţi împăduriţi. Păstrăvii ţopăie în unda cristalină parcă să ne facă în necaz. Ne-am abătut din drum cam 30 de kilometri că să urcăm la 1410 m altitudine, pentru a admira bijuteria arhitectonică care este complexul monahal Rila. Trecem printr-o localitate numită Pastrava şi părintele Andrei ne spune că este posibil ca denumirea de păstrăv să vină de aici. Pârâul este talonat de bazine numeroase, în care păstrăvii se lăfăiesc la grămadă. Popasurile turistice par să fie legate unul de altul atât sunt de dese. Periodic toate acestea dispar în spatele pădurii de verdeaţă care coboară muntele.
               În culorile roşu, negru şi alb, Mânăstirea Rila ne primeşte cu un vânt rece care ne şfichiuia obrajii indiferent. Nu avem voie să face fotografii dar aflu acest lucru după ce le-am făcut. Frumuseţea robustă, cu iz rustic ne captează atenţia şi imaginaţia. Nu este de mirare că otomanii au poftit la ea. Stratetigic aşezată, Mânăstirea Rila are sub privirea sa întreaga vale a Rilei.
Mirosul de ceară amestecată cu propolis dar şi de feştilă arsă îmi provoaă greaţa. Îmi spun că este şi din cauza oboselii, suntem pe drum de mai bine de 10 ore, iar până la Culata mai avem 70 km. Mi-e frig. Şi somn. Şi stomacul făcut ghem undeva în gât mă alungă rapid în autocar nu fără a-mi mai arunca odată ochii în jur şi a mă bucura de ce văd. Urcând în maşină îmi spun că Mânăstirea Rila este o combinaţie dintre Palatul Mogoşoaia şi Mânăstirea Horezu, sub rezerva particularităţilor inspirate de rustic.
               Drumul în sens invers prin Valea Rilei mi se pare mai scurt. Întotdeauna drumul de întors este mai scurt, o aud pe doctoriţa Popov filosofic. Nu răspund doar clatin capul, starea de rău fiind groaznică.
               Pe gând observam că începe să intre în peisaj Struma, semn că ne apropiam din ce în ce mai mult de Kulata, părintele Andrei ne anunţă că tocmai intrăm în Blagoevgrad, renumit pentru soiurile foarte bune de tutun. Aici se află cea mai mare hală de fermentaţie din Europa. Celebrul tutun de Macedonia, renumit în lumea largă, este fabricat aici.
              De acord cu ce spune domnia sa, dar clădirile tot urâte, cenuşii, murdare şi abandonate îmi par. O succesiune de garduri ruginite întăresc ideea. Dar îmi mai vine sufletul la loc când părăsim oraşul. Nu ştiu cine a avut ideea unei sculpturi în metal pe post de poartă a oraşului, dar a fost o idee bună. Doi cai în galop, suspendaţi parcă unul de hăţurile ceiluilalt, în aer, par să-şi ia rămas bun de la noi.

Pe urmele Apostolului Pavel la Salonic
             Trebuie să recunosc că sculatul cu noaptea în cap nu mă mai atrage, dar pentru a putea străbate Salonicul cu piciorul trebuia să plecăm devreme. La cât am fost de obosită am adormit instantaneu şi aş putea spune că am dormit neîntoarsă. Aşa că, după micul dejun toată lumea era autocar. Deşi un nor răzleţ mă face să mă gândesc la ploaie, deja este cald.
              O bură argintie se ridică deasupra colinelor înverzite, spuzite de maci, floarea pustiului, păpădii şi bănuţi. Diferenţele de temperatură nasc asemenea fenomene climatice. Cerul nu este sticlos ca în dimineţile de vară, ci acoperit de o pâclă alburie asemenea chipului unei cadâne care încă mai lâncezeşte cuprinsă de plăcerea somnului matinal. Se simte că marea este aproape. Miresmele pământului se contopesc mirosul aspru şi înţepător al apei. Curând vom urca în autocar şi atunci ne va bântui mirosul motorinei arse, dar nu, mă înşel, în autocar avem climatizare, care face să nu se mai simtă mirosurile atât de puternic. Oricum pana de tufiş mai atenuează şi ea din mirosul transpiraţiei, a gunoaielor care se adună în pungile agăţate de scaune şi nevoile organice ale turiştilor.
               Astăzi vom vizita Salonicul sau Tessaloniki cum spun grecii. Numele oraşului vine de la soţia regelui Cassandros, întemeietorul cetăţii, Tessaloniki, fiica lui Filip al II-lea al Macedoniei şi bineînţeles, sora lui Alexandru cel Mare. Tessaloniki a fost numită aşa în urma victoriei lui Filip cu tessalienii. Fondat la 315 a.Ch. (înainte de Cristos – n.r.), Salonicul este un oraş cu o istorie bogată, bimilenară, care a fost atracţia antichităţii, alături de Atena şi a evului mediu când turcii, francezii şi veneţieni au încercat să îl îngenuncheze, dar oricât de zbuciumat a fost destinul său, Salonic a rămas, din antichitate şi până în prezent un important nod comercial şi maritim între Răsărit şi Apus, Via Egnatia fiind dovada vie a acestei intense circulaţii..
               Indiscutabil însă destinul Salonicului este legat de pătrunderea şi răspândirea creştinismului în Europa. Aici a predicat Apostolul Pavel, aici a scris cele două scrisori către tessalonikieni şi tot aici s-au jertfit primii mucenici neevrei – Dimitru sau Dimitrie, Varvara, Parasckevii, Stephanou, Haralambos ş.a.
               Istoria este prezentă aproape la fiecare colţ de stradă: părţi din vechiul zid, situri arheologice, forumul roman, amfiteatrul. Armonia dintre Trecut şi Prezent este atât de evidentă încât a devenit o obişnuinţă cotidiană să-ţi faci plimbarea de dimineaţă printre ruine, să-ţi bei cafeaua admirându-le, să le mângâi cu privirea şi să te facă să te simţi nemuritor.
Spre bucuria mea, primul loc spre care ne îndreptăm este Vlatadon, locul de unde a predicat Apostolul Pavel. Traseul ester greu, circulaţia infernală. În Salonic locuieşte cam un sfert din populaţia Greciei, jumătate în Atena şi celălalt sfert risipit în restul teritoriului aşa că vă daţi seama cum se circulă. Bară la bară este mult spus. În schimb, faţă de România, există respect pentru pieton dar şi o civilizaţie a circulaţiei.
               Am minţi dacă am spune că zidurile cetăţii pe lângă care trecem, urcând, spre Vlatadon, coincid cu ceea ce a fost cetatea pe vremea romanilor. Nu, urmele arhitecturii bizantine sunt evidente, linia amplă a zidăriei din piatră urmează un curs de câţiva zeci de kilometri şi formând aproximativ un pătrat imens, este proprie acestui stil. Pereţii au o înălţime considerabilă, între 9 şi 12 m, şi se unesc în nord formând pereţii Acropolei. Fiecare oraş grec vechi avea o acropolă, nu doar Atena.
Fortificaţiile crenelate sunt prevăzute cu turnuri de veghe şi cu podeţe. Acestea din urmă nu existau pe vremea lui Constantin cel Mare când acesta a hotărât să construiască portul Salonic. Urmele acelui zid se pierd undeva în zare îngemănate cu apa Mării Ionice.
               Raidurile triburilor barbare şi mai târziu, a sarazinilor, a bulgarilor şi a veneţienilor sau a genovezilor, au făcut ca aceste ziduri să fie construite iar şi iar…un soi de Meşteri Manole autohtoni. În secolele 13 – 14 însă, sub Paleologi, zidurile vor cunoaşte reamenajări majore, se vor face noi porţi cum este Poarta Ana Paleologul. Indiferenţa veneţienilor a făcut ca cetatea să fie capturată de turci care au dat o mare atenţie zidurilor de apărare.
              Mânăstirea Vlatadon a fost cobstruită în 1360 de către fraţii Vlatades, Doroteos şi Marcos, care făceau parte din cercul de învăţaţi din preajma Mitropolitului Thessalonikului, Grigore Palamas, unul din cei mai inverşunaţi apărători a iconoclastiei, principalul motiv pentru care va fi sanctificat mai târziu.
               Ansamblul arhitectonic are clădiri atât în stil catolic cât şi ortodox. În interior simţi mirosul Timpului care parcă a stat pe loc de la ultimul atac al turcilor. Icoanele sunt martelate de sute de lovituri cu iataganul, pereţii afumaţi de flăcările care nu au putu să mistuie nu doar credinţa, dar nici zidurile, nava mică, strâmtă şi cu toate acestea nu pare înghesuită.Pe unul din pereţi este zugrăvit chipul lui Grigorie Palamas. Pictura este oarecum naivă, se pare că este făcută de unul din elevii de la seminarul teologic de la Vlatadon.
                Privirea mi-e atrasă de o încăpere mică ce se deschide în răsăritul clădiri. Trei oameni nu încăpem împreună. Este locul de unde Apostolul Pavel a predicat Thessalonikienilor. Nu ni se dă voie să fotografii, ni se explică calm şi cu zâmbetul pe buze că blitzurile aparatelor de fotografiat pot distruge şi ceea ce a mai rămas din pictura originală făcută între 1360 – 1380. În schimb pot să o fac de…afară. N-am înţeles ce vrea să spună călugărul până nu am dat ocol bisericii, atrasă nu de vreun simbol arhitectonic anume şi de…gălăgia păunilor. În spatele bisericii într-un ţarc, sunt nu mai puţin de 10 păuni. Majoritatea îşi etalează cozile superbe – gri argintiu, verde, albastru şi negru, în faţa noastră, semn că sunt pregătiţi să îşi apere teritoriul. La vreo 2 m, se deschide o fereastră înaltă care expune generos locul de unde a predicat Apostolul Pavel. A ştiut părinţelul ce mi-a spus, gândesc potrivind timpul de expunere al aparatului de fotografiat. Panorama asupra Salonicului este uluitoare. Maică-mea amuţit iar eu zâmbesc amuzată. Aceeaşi reacţie o avusesem şi eu acum18 ani.
Ca orice oraş cu deschidere la mare, toate străzile din Salonic duc spre faleză, aşa că dacă te pierzi, ajungi destul de uşor la Turnul Alb, locul de întâlnire a grupurilor de turişti. Odată încunoştinţaţi, aventura se continuă, coborând treptele spre Aghios Demetrios, una din cele mai vechi biserici din oraş, construită pe ruinele fostei temniţe romane. La subsol se află celula în care a fost încarcerat tânărul Dimitrie şi câţiva metri mai încolo locul în care a fost martirizat. Sentimentul este puternic. Ruinele temniţei mi-amintesc de Nazareth, de Biserica Buneivestiri şi de locul unde s-a născut Fecioara Maria.
             Pictura acestei biserici este impresionantă. Parte din mozaic, parte frescă nu a scăpat de furia musulmanilor atunci când turcii au ocupat oraşul. Acustica este pe măsură, orice şoaptă se amplifică încât schimbul de replici dintre noi încetează brusc. Rând pe rând trecem pe la moaştele sfântului. Sub un clopot de sticlă este mitra mitropolitană prin care se recunoaşte sfinţirea.
Deasupra intrării în fosta temniţă se află moaştele Sf. Anisia, cea care a fost înjunghiată de soţul său pentru credinţa ei.
              Că tot am pomenit de aventură să ştiţi că nu a fost vorba în vânt pentru că la ieşire, vreo 15 persoane ne-am pierdut de grup. Unii au intrat în panică dar le-am spus să nu se agite pentru că la Agia Sophia ne vom întâlni. Intrigaţi m-au întrebat de unde ştiu. Ce să vă fac dacă nu aţi citiţi programul?! Deschişi şi săritori, grecii ne-au îndrumat spre Agia Sophia unde, bineînţeles Părintele Andrei cred că se ruga să se petreacă o minune. Când a dat cu ochii de noi a respirat uşurat: intraţi repede, apoi veniţi la Catedrala mitropolitană. Şi iată-mă şi leader de grup!
             Inspirată din Sf.Sofia de la Constantinopol, construită din dorinţa împăratului Iustinian, Agia Sophia din Thessalonic este poate punctual turistic cel mai căutat şi admirat. Impresionant sunt domul central - copie miniaturală a cupolei Sf. Sofia, mozaicul Înălţării Domnului dar şi pictura murală. Înnegriţi de vreme, chipurile martirilor şi a sfinţilor străpung Timpul ca să ajungă până la noi. O perioadă biserica a fost transformată în moschee, dar la începutul secolului 20, a redevenit ortodoxă. Mă surprinde că icoanele nu sunt distruse. Miroase a lumânare arsă şi a stătut. Chiar la intrare citesc, mai mult prin asociere, numele locului unde se află moaştele Sf. Vasile cel Nou şi ca un leader care se respectă îndrept grupul într-acolo.
            Grigore Palamas s-a născut la 1296 într-o familie aristocrată din Asia Mică. A studiat la Constantinopol dar atras de ortodoxie a devenit rapid aspirant pe Mt.Athos unde se pare că a avut primul contact cu isihasmul, ca mai târziu să îl găsim eremit pe Mt Papikion şi la Beroia.
A luat parte activ la toate dezbaterile şi schismele teologice ale vremii, concentrându-şi discuţiile pe corectitudinea dogmei isihaste şi chiar scriind despre asta, pentru care şi-a atras mânia împăratului Ioan IV Cantacuzinul care l-a obligat să fugă. Abia la moartea acestuia Palamas s-a reîntors şi a fost uns arhiepiscop de Thessalonik, fiind un apărător înfocat al icoanelor. La 9 ani de la moartea sa, 1368 a fost canonizat de biserica ortodoxă. Moaştele sale se află în Biserica Mitropolitană din Salonic…spre care ne îndreptăm acum, închei îndreptând grupul spre bulevard. Fără să fiu ireverenţioasă eu mă distrez copios cum se mai miră doamnele din preajma mea câte ştiu. Iar mama vine cu bomboana: ea a citit tot timpul!
              Căldura ameninţă să dea pe din afară. Am senzaţia ca aerul îmi explodează în plămâni de fiecare dată când respir. Doamnele mele privesc curioase Rotonda lui Galeriu şi dau din umeri imediat, cu blazare, da’ e numai piatră. Ce aţi vrea să fie dacă sunt ruine, coda este doctoriţa Popov.
Uriaşul monument circular cunoscut sub numele de Rotondă, a fost ridicat în prima parte a secolului al 4-lea p.Ch. de către împăratul Galeriu. De fapt, este vorba despre un complex arhitectural, menit să celebreze triumful creştinismului, început de Galeriu iar alături găsim şi Arcul de Triumf al aceluiaşi împărat. Tot aici a fost una din primele biserici creştine ridicate câţiva ani mai târziu de împăratul Teodosiu I. Monumentul are o mare semnificaţie prin respectul faţă de începuturile artei creştine, mozaicul din interior este unic în sud-estul Europei şi denotă o înaltă cunoaştere a preceptelor picturii eleniste tradiţionale. Friză înfăţişează martirii creştini plutind spre Lumea Universală a Binelui. Sfinţii şi preoţii zugrăviţi par să vorbească despre cât de efemeră este viaţa pământească în comparaţie cu viaţa de Dincolo. Pare că lucrurile materiale, rezultat al acţiunii vremelnice a Omului, se topesc sub efectul etern al divinului.
               Briza mării a făcut ca micile localuri de pe faleză să fie pline. Turnul Alb, astăzi emblema Thessalonicului, mărturie a unor vremuri zbuciumate, se oglindeşte în zare. Turnul are o poveste interesantă. Nimeni nu ştie cu certitudine cine l-a construit, dar în documentele care se găsesc în arhive britanice, se vorbeşte despre el din perioada bizantină când se numea Turnul Alb, ca mai târziu, sub ocupaţie otomană să fie numit Turnul Roşu, iasub Eterie este Tunul Însângerat, ca în 1883 să redevină la denumirea de Turnul Alb. Declarat Monument UNESCO din 1987, astăzi este în plin proces de restaurare. Cine ştie ce drame ascunde? Zidul mâncat de vreme pare poros. La atingere, suprafaţa se transformă în praf. Ce, mama nu înţelege ce spun. Zic, cine ştie câte ne-ar povesti dacă ar avea grai!
             Adierea uşoară a vântului face să mp refugiez la umbra unor castani. Câteva zeci de metri mai încolo ştiu că este statuia lui Alexandru cel Mare, iar peste drum cea a lui Cassandros. Mi-ar place să arunc o privire şi prin Muzeul de Istorie, să trec pe la mormintele lui Filip al II-lea al Macedoniei şi a ambiţioasei mame a lui Alexandru, Olimpia, dar nu este timp. Trebuie să ajungem la Kalambaka şi avem de parcurs aproape 400 km. Îmi iau rămas bun de la Salonic, promiţându-mi că voi reveni.

3. Prin Valea Dafinilor spre Meteore
Un soare torid, ca de vacanţă, însoţeşte periplul nostru prin relieful deloc blând al zonei Pindului spre Kalambaka. Este foarte cald, dar Valea Tembi sau Valea Dafinilor, pe care o străbatem, este atât de sălbatică şi atât de frumoasă încât pier urmele oboselii câştigate la Salonic.
Peisajul mirific, cu nuanţe de verde gradual ale frunzelor şi a ierbii la maro roşcatul stâncilor care, asemenea unor mânji greu de strunit în buiestru, brusc se aburcă spre înalt. Îţi dai seama ce e aici şi încă nu am ajuns la Meteore, mă pomenesc vorbind. Mama mă aprobă muţeşte şi revine la peisaj. Sunt convinsă că nu peste mult acesta va deveni monoton dar vreau să mă bucur de ceea ce văd.
Vom face un popas, aici în Valea Tembi, la Mânăstirea Agia Parascheevi, difuzorul de deasupra mea sforăie, păcăne, ţăcăne, dar am înţeles mesajul. Este vorba despre Sf. Paraschiva pe care o ştim noi, doctoriţa Popov are străfulgerarea aceea de moment, să întrebe despre care Agia Parascheevi este vorba. Nu, nu…este vorba despre Sf. Vineri, dacă este să facem o traducere la obiect.
Precizarea este binevenită. Agia Parasceevi sau Sf. Vineri are un ecou aproape mistic în sufletul grecului, obişnuit să cutreiere lumea ghidându-se după instinct şi mai cred că nu întâmplător mitul hoinarului şi înţeleptului Ulise s-a născut tocmai aici. La ei zilele nu se numesc luni, marţi, miercuri, ş.a. ci ziua a doua, a treia, a patra, Parascheevi, Savatho (posibilă etimologie ebraică de la sabat) şi Kiriaki (Ziua Domnului).
Vorbeam mai acum câteva clipe despre de ecoul mistic pentru că povestea care stă în spatele Agiei Parascheevi este cutremurătoare. De o frumueţe ieşită din comun, încă din adolescenţă, Parascheevi s-a nevoit într-o mănăstire creştină. Într-o bună zi este zărită de un paşă care se îndrăgosteşte de ea numai că Parascheevi nici nu se gândea să renunţe la credinţa şi legământul de celibat. Paşa trimite un sol la stăreţie cu mesajul că dacă Parascheevi nu îi va ceda, va omorî toate călugăriţele şi va trece mânăstirea prin foc şi sabie. Stareţa îi spune solului că ea nu poate decide în locul tinerei şi mai bine este să audă ce are aceasta de spus. Parascheevi a ascultat atentă, apoi l-a rugat pe sol să se întoarcă şi să-l întrebe de paşă, ce anume l-a atras mai întâi şi întâi la ea. Soldatul s-a reîntors şi i-a spus că: Ochii, stăpână. Da? Aşteaptă un moment! Parascheevi s-a întors în chilia sa şi după câteva minute a revenit, cu faţa însângerată şi cu ochii puşi pe o tavă de aur. Se spune că la vederea acestora, paşa a făcut un şoc şi convins că doar credinţa a îndemnat-o pe Parascheevi să recurgă la un asemenea gest s-ar fi creştinat.
Sinceră să fiu, pe mine una, cel puţin m-a luat cu frisoane când am auzit povestea.
În schimb mânăstirea este superbă. O să mă întrebaţi cum? Nu atât prin ceea ce reprezintă cât prin locul ales pentru a o construi, într-o peşteră , şi parcul cu locantele şi părculeţele de pe malul râului Tembi, ca să nu mai vorbesc despre podul suspendat care leagă cei şoseaua de munte. Peisajul mirific se îmbină perfect cu ideea de credinţă şi de turism. Fiecare copac, fiecare piatră a fost transformată în atracţie turistică. Domină, cum este normal, tarabele cu obiecte bisericeşti, iar printre ele obiecte cât se poate de laice – becuri, brichete, umeraşe, eşarfe, bluze, sandale, pixuri, mini-veioze pentru citit, gablonţuri, căpşuni şi măsline.
Soarele fierbinte îşi cerne trupul printre frunzele foşnitoare de parcă s-ar juca cu noi de-a v-aţi ascunselea. Aerul de munte în schimb, nu-l lasă să-şi facă mendrele ci doar să mângâie.
Am trecut podeţul, iar de pe marginea şoselei, mânăstirea din burta muntelui pare o frescă veche, pictată de mâna unui meşter zugrav hoinar, un ecran imens pe care Istoria se derulează cu ochii minţii.
Pornim mai departe, alunecând pe şarpele de beton, de parcă ne-am strecura prin iarba supradimensionată, paiul ajungând să semene cu copacul, firul de iarbă cu arbustul, inflorescenţa naturii clocotind în cupele macilor – oare de ce mi se par atât de roşii aici sau în miresmele odorante ale florii pustiului. Şi printre ele, seninul de sticlă al înaltului, scămoşat pe alocuri de pete alburii care ar vrea să semene cu norii.
Vom străbate unul din cele mai grele trasee, prin munţii Pindului spre Igumenitza, tăind Grecia practic în două. La jumătatea drumului vom face popas la Kalampaka şi la minunile sale – Meteorele.
Cetatea cruciată de la Platamonas, a zidit de secole un observator semeţ pe dealul unde este ridicată şi dovedeşte că ori fi fost ei cruciaţi constructorii, dar aveau şi ceva cunoştinţe de arhitectură, şi de construcţie, ca să nu mai spun că războiul era meseria lor. Stă acolo în vârful dealului şi străjuie ieşirea în Valea Tembi.
Monotonia drumului face ca unii să moţăim, alţii să privim indiferenţi cum sub soarele neiertător, grecii muncesc, construiesc pe rupte sau văd de culturi, răsadurile au sunt viguroase ferite de plasticul foliilor închipuind serele. Şi în toată prelevarea de câmpii arate, semănate, păstorite de mici turme de capre şi oi, în zare se decupează, o sculptură abstractă perfectă ieşită din mâinile Timpului şi a Creatorului, Meteorele, acei munţi din inima Câmpiei, care leagă şesul şi dealul de munţii Pindului. Unice prin coloritul gri murdar şi prin prezenţă, spasme contorsionate, răsărite din măruntaiele pământului, aici pe aceste stânci sterpe care au devenit palate pentru mii de asceţi, au învăţat monahii ortodocşi să fie înţelepţi în gândire şi umili în purtare.
În nici un oraş mediteranean nu am văzut atâta culoare, atâtea magazine legate unele de altele, atâtea hoteluri şi atâţia oameni într-un spaţiu atât de mic cum este la Kalampaka, orăşelul construit la poalele Meteorelor. Mie mi se pare fantastic. Întorc capul la dreapta, dau de munte, întorc privirea la stânga, dau de câmpia molcomă şi unduioasă a Tessaliei.
Sentimentul este unul de trăire în armonie, oraşul îngemănând sobrietatea muntelui cu calmitatea şi seninătatea şesului, cu zâmbetul oamenilor şi cu atmosfera relaxată – terasele sunt arhipline şi unde se discută de la politică la probleme personale cu un soi de detaşare înnăscută. Doar sclipirile jucăuşe din ochii localnicilor sunt mărturia nostalgiei orizonturilor îndepărtate, a dorului de ducă al hoinarului Ulisse în cătarea unei dorite Ithaca, devenite moştenirea genetică a grecului din zilele noastre.
Venind dinspre Trikala, la vreo 20 de km de Kalampaka, brusc, în faţa noastră, ţâşneşte spre cer muntele ca şi cum măruntaiele pământului ar fi fost spintecate de bisturiul nevăzut al Timpului. Sus, pe vârful stâncilor, abia distingându-se, este Agia Stefanou: Acolo vom urca mâine dimineaţa, îl aud pe părintele Veştemeanu şi maică-mea încremeneşte: Acolo sus?Încep să râd: Vorbiţi serios? Da!
Suntem cazaţi la un hotel cu nume prozaic Edelweiss şi mintea mea fuge la Sunetul muzicii, la Julie Andrews şi Cristopher Plummer, la o temă care este cât se poate de actuală - câţi nu sunt oare şi acum obligaţi să-şi părăsească gospodăriile şi casele din pricina unor conflicte mai mult sau mai puţin belicoase ale războiului cel dintre noi.
Zorile s-au prăvălit peste noi liniştite, cu franjuri ceţoase peste creştetul Pindului. Aerul aparent răcoros s-a dovedit a fi o capcană pentru că în scurt timp am abandonat jacheta. Părintele Andrei era foarte mulţumit: O să avem vreme bună!
Drumul prin Kastraki, este îngust şi permanent am impresia că nu pot trece maşinile care vin din sens invers. Ne îndreptăm spre Aghios Stefanou cea mai accesibilă ca drum. Ajungem repede în vârf, cu un sfert de oră înainte de deschiderea porţilor. Dincolo de balustradă, până hăt departe, în vale, asemenea unor cutii de chibrituri, aşezările localnicilor. Mă simţeam de parcă mă jucam cu un glob de sticlă pe care urma să-l rostogolesc dincolo de orizont. Mi-amintesc ce reacţie avusesem cu o zi în urmă când am auzit că vom urca acolo, iar acum că sunt aici…e ca şi cum jocul cu proporţiile este o condiţie sine qua non pentru cunoaşterea realităţii.
Agia Stefanou, deşi ridicată pe vârf de munte are o suprafaţă de 7500 mp. Piatra a fost adusă aici cu acei scripeţi originali pe care i-am văzut în filme, plase gigantice din cânepă vârtos toarsă. Inscripţia de deasupra uşii de la intrare menţionează că viază acolo din anul 1192. La începutul secolului al 14-a mânăstirea era chinovie după cum atestă documentele vremii. Andronikos Paleologos a fost găzduit în mănăstire la 1333. Dăruind lăcaşul cu bunuri de preţ, acesta a început să fie numit bazilică. Vornicul Dragoman, nepotul regelui ungro-vlah Ioan Vladislav, a dăruit mânăstirii capul mumificat al Sf.Haralambie sau Agios Haralambos, biserica din interiorul aşezământului fiindu-i dedicată. Interesant este că deşi la 1888 aici se nevoiau 31 de călugări, în 1960 era aproape pustie ca în 1961 să fie preluată de femei şi astăzi este în floritoare, curată, administrată şi gospodărită cu grijă.
Primesc o fusta din stambă pe care o trag peste pantaloni. Vezi că nu ai voie în pantaloni, îmi dă peste nas maică-mea. Doar nu plecam cu dulapul după mine, replic prea puţin convinsă. Bănuiam că în mânăstiri femeile nu au voie în pantaloni şi iată cum s-a confirmat. Frescele vechi poartă urmele istoriei zbuciumate, loviturile turcilor neputând anula frumuseţea, dar mai ales credinţa întru Cristos.
Biserica în stil bizantin este mică, moaştele Sf. Haralambie fiind imediat în stânga altarului, lângă scaunul arhieresc. Nu avem voie să facem fotografii dar după ce spun o rugăciune, nu rezist tentaţiei.
La ieşire, m-am distrat copios cu grupul de japonezi, mici şi filiformi care se chinuiau să adapteze fustele de stambă înfăşurându-le în jurul lor de câteva ori. Chiar şi bărbaţii. Da’ pentru că nu-şi dau seama care este bărbat care este femeie, îl aud în spatele meu, mucalit pe părintele Marcel Veşteman. Izbucnesc în râs şi o tulesc afară. Nu de alta dar trebuie să mă înarmez cu răbdare pentru că aveam să urcăm la Marea Meteoră sau M-rea Schimbării de la Faţă, unde aveam de urcat nu mai puţin de 215 trepte.
Autocarul urcă o pantă atât de abruptă încât ai impresia că urmeze să decoleze. Motorul este turat la maxim şi numai ce îl auzim pe părintele Andrei: Staţi că vom mai urca drumuri din acestea, la Megaspileo şi la Kathoxenia. Şi până unde urcăm aşa, constat nemulţumită că am limbariţă. Până în poartă la Marea Meteoră. Este foarte cald dar acum parcă este caniculă. Transpiraţia curge din abundenţă. Surpriza este că în faţa mânăstirii găsim un adevărat talcioc şi iar am reacţia aia ciudată cum de pot unii să facă bani din orice numai la noi se bulibăşeşte totul. Stânca pe care este construită Marea Meteoră este situată în extremitatea vestică a pădurii de pietre de la Meteora.
Lăcaşul este situat la 415 m înălţime de la albia râului Pinios şi are o suprafaţă de aproximativ 50.000 mp. Urcuşul se face în zigzag, se coboară circa 80 de trepte, se trece culoarul care leagă intrarea de stânca propriu zisă – şi aici apuc să văd cum pe o suprafaţă de aproximativ 5 mp, în terase, este o mică livadă cu viţă de vie, apoi se începe urcuşul celorlalte 135 de treptate. Se urcă chiar prin câteva mini-tuneluri. Imediat în faţă, cum urci, este turnul vechi cu scripetele şi o plasă se leagănă uşor. Cu ea se duceau proviziile, iar astăzi este folosită pentru a aduce în mănăstire pelerinii vârstnici. La M-rea Roussanu şi Sf. Varlaam ne-am dus pe jos. La prima aveam să urcăm 115 trepte iar la cea de-a doua 195. Dar merită efortul. Pur si simplu ai senzaţia că domini uriaşii de piatră adormiţi, pe umerii cărora mâna omului şi-a zidit Credinţa. Abia în autocar realizez ce traseu s-a parcurs.
La Roussanu am ascultat atentă povestea Sf. Varvara priveghindu-i moaştele. Prima asociere care mi-a venit în minte a fost că este patroana minerilor şi m-am şi văzut în mijlocul mulţimii din Valea Jiului atunci când Miron Cozma reuşise să aducă la Petroşani, la negocieri aproape toţi minerii din Vale.
Povestea Sf. Varavara este însă una tragică. Fiica unui general roman, era atât de frumoasă, încât tatăl ei de teamă să nu fie răpită a poruncit să se construiască un turn cu două fereste, în care să o închidă. Varvara însă la rugat pe constructor să facă trei ferestre. Mirat tătal ei a întrebat de ce i-a călcat porunca, iar Varvara i-a replicat că dacă tot era închisă să îi intre lumina prin cele 3 ferestre să o lumineze aşa cum lumina Sf. Treime şi în acest fel s-a desconspirat că era adepta creştinismului. Târând-o de păr, generalul a adus-o în faţa împăratului. Acesta a încercat cu vorbă bună să o înduplece dar replica Varvarei care a traversat şi Timpul a fost: mai de grabă înmoi diamantul decât să clinteşti credinţa mea. A fost torturată, plimbată goală prin oraş, violată, i s-au tăiat sânii şi pentru a-i curmat chinul, tatăl iei i-a tăiat gâtul. Se spune că pe drumul de întorcere, generalul a fost trăsnit. Cutremurător. Dumnezezule, cu cât sânge şi cu cât martiriu s-a impus creştinismul.
Sentimentul pe care îl încerci intrând în aceste mânăstiri este unul amestecat, de credinţă şi de evlavie. Înăuntru toate sunt limpezi şi pioase. Icoane, iconostase, fresce inspirate din cilul dogmatic, istoric şi liturgic al Bisericii noastre. Chipurile ascetice, hieratice se oglindesc pe pereţii alăturaţi, în jocul luminii tremurânde a lumânărilor încât parcă aştepţi să spună ceva. Dumnezeu este lângă tine, înlăuntrul tău şi comunici cu El tainic. Te regăseşti pe tine însuţi.

4. Drumurile de ape ale Kerkyrei
Pornim către Igumenitza, dar sufletul meu nu se poate desprinde de decorul mirific şi de imaginea care se desfăşoară sub ochii mei: suspendată între Cer şi Pământ, asemeni unei lacrimi, străluceşte la propriu Mânăstirea Maica Domnului Ocrotitoarea. Puzderia de maşini şi de autocare face să pălească orice şansă de a o vizita, nu de alta dar în 5 ore trebuie să ajungem ferry-boat şi avem de străbătut cea mai dificilă porţiune de drum. Vom traversa, mai bine de 400 km prin Munţii Pindului.
Şi numai ce îl aud pe părintele Gheorghe Popa: pelerinajul se face fără bagaje, fără provizii de mâncare şi dacă se poate desculţi...cuvintele dau ocol autocarului, o clipă se face linişte apoi zumzăitul vorbelor se amplifică iar. Rapid mă refugiez în mine, convinsă ca vă urma o bună bucată de drum, acel autodafe care să mă rupă de realitate ca să mă arunce în braţele celei mai negre filosofii. Adevărul este că aş fi vrut să fiu convinsă de utilitatea acestui pelerinaj dacă nu m-aş fi lovit de micile răutăţi inerente uni asemenea drum şi de nevoia de superioritate ale unora. În urma unui asemenea drum ar trebui să rămânem cu câte ceva. Din păcate însă nu se realizează exact obiectivul principal: întărirea credinţei şi deşi bunăvoinţă din partea preoţilor există nu există din partea oamenilor.
Se spune nu judeca ca să nu fi judecat, dar nu pot să nu mă întreb de ce se cântă atât de pios Cristhos a Înviat şi imediat să se cadă în derizoriu iar limbuţia şi pizma să-şi facă loc. Părintele Andrei vorbeşte despre ispită şi credinţa falsă. Eu cred, după cum spunea şi părintele Popa, că este vorba despre smerenia prost înţeleasă.
Curbele se accentuează din ce în ce mai mult, pantele devin din ce în ce mai abrupte, autocarul gâfâie, urcăm într-una iar celor din spate li se face rău.
Cineva spune că nu ştim să ne rugăm. Remarca sparge monotonia motorului ambalat la maxim. Dar cum, nu mai ştiu cine întreabă. Replica vine nu dinspre cel care declanşează discuţia, ci de părintele Andrei care a ajuns undeva în dreapta mea: se face cu Sufletul. Dar pentru a face acest lucru avem de străbătut drum lunnnggg...Ce-mi place cum vorbeşte omul ăsta. Cu o seară înainte mi-a spus că fiul cel mare a făcut Teologia în Grecia. Supărarea domniei sale este generată însă de faptul că deşi a terminat teologia, are un loc de muncă foarte bine plătit şi nu se gândeşte deocamdată să se preoţească.
Am oprit. Motorul este prea încins ca să mergem mai departe. Deşi este Soare, se simte muntele. Este un frig electric, nu am găsit altă metaforă mai sugestivă. Te fulgeră rapid. Pete de zăpadă murdară încă se regăsesc printre copacii pădurilor de conifere care asemeni unei perdele acoperă totul. Acum este verde, peste o lună dacă veniţi deja va fi totul pârjolit, explică părintele Veştemean.
Stăm pe plomba din beton care se numeşte refugiu şi privim în jos. Pantele sunt abrupte şi periculoase. Ce n-am simţit niciodată simt acum: vertij. Am senzaţia că se învârte totul cu mine şi îmi vine să vomit. Mă refugiez urgent în maşină. Mama îşi dă seama ce se întâmplă: respiră adânc!! Mă chinui să stăpânesc revolta organismului dar uneori parcă totul se întoarce împotriva mea. Linişteşte-te şi închide ochii....
Până la Ioannina cel puţin pentru mine, drumul a fost un calvar. Noroc cu poveştile părintelui Andrei, aşa am mai uitat de rău.
Părinte, cum judecă Dumnezeu, mă pomenesc întrebând. He he, bună întrebare. Eu nu ştiu cum judecă, dar vă spun o povestioară…
Un călugăr pelerin, cu traista în băţ străbate drumurile prăfuite ale Levantului însoţit de un Înger al Domnului. Prima seară trag la casa unui diacon. Dimineaţa, la plecare acesta a văzut cum Îngerul ia un vas de argint şi îl strecoară în traistă. Bătrânul se miră dar nu întreabă nimic însă devine suspicios când, în timp ce treceau un podeţ, Îngerul aruncă vasul în apă. Călugărul se închină convins că s-a înşelat în ce îl priveşte pe tovarăşul său de drum dar tot nu spune nimic.
A doua seară au poposit în coliba a doi fraţi orfani care aveau grijă unul de celălalt. Nu mai aveau decât doi bani şi curând vor trebui să găsească mijloace de subzidenţă. Cei doi au purces la drum cu noaptea în cap şi pe când ieşeau din sat, pelerinul a văzut că acoperişul colibei a luat foc dar Îngerului nici că-i păsa. De astă dată şi-a scuipat în sân temător. Doamne, cu cine m-ai întovărăşit.
La un moment dat trec printr-un sat şi se opresc la un han. În aşteptarea mâncării vede cum, cel ce-şi spunea Îngerul Domnului, binecuvântează urciorul cu vin de pe masa alăturată unde se cinsteau doi bărbaţi. Contrariat de-a binelea, călugărul tot nu îndrăznea să întrebe nimic.
După amiaza au trecut pe lângă o biserică părăsită dar în loc să se închine, Îngerul ia o piatră şi o aruncă în altar. Călugărul nu mai suportă şi răbufneşte: cel fel de Înger al Domnului eşti tu că până acum nu ai făcut decât rele?! Îngerul zâmbeşte şi înclină capul: vasul de argint din casa diaconului fusese furat de bunicul lui dintr-o biserică şi ca să nu tragă ponoasele nepotul, l-am luat şi l-am aruncat pe ape. Casa celor doi fraţi a fost mistuită de flăcări, dar la temelia ei se găsea un vas cu galbeni. Cei doi bărbaţi care se cinsteau la han din urciorul cu vin erau primarul şi dascălul din sat şi plănuiau să clădească o biserică. În urcior însă era un şarpe veninos, prin binecuvântare veninul lui a devenit inofensiv, iar cu piatra am dat în altar pentru că acolo îşi făcea veacul o ceată de diavoli…cam aşa este şi cu judecata lui Dumnezeu, încheie părintele Andrei povestioara.
Ferry-boatul este o experienţă interesantă…seamănă cu un fel de navă de agrement pe care însă urcă şi maşinile. Până în Kerkyra sau Corfu cum mai este cunoscută, facem aproape 2 ore. Toată lumea s-a refugiat pe puntea superioară, la aer. Briza mării ionice ne mângâie atât de liniştitor încât seamănă cu blândeţea mamei. Stau la prora, printre odgoane şi urmăresc pescăruşii care vine şi-mi mănâncă din palmă. Apa seamănă cu un cazan de argint în care petele de verdeaţa ale micilor insule sunt clocotul pământului. Dâra pe care o lasă ferry-boatul în urma sa este un efemer cordon ombilical care ne leagă de Igumenitza pe care o vedem din ce în ce mai mică, în zare. Curând Soarele va apune. Poleiala lui cu argintul apei îl va face prizonierul adâncurilor pentru câteva ore pentru ca apoi, în zori, să evadeze şi să ia în primire bolta răsăritului.
Luminile din Kerkyra sunt ca nişte stele supra dimensionate. Se reflectă în apele mării legănat şi vasele de croazieră şi de agrement ancorate, par nişte jucării sofisticate. Cetatea Kerkyrei are misterul castelelor părăsite, uitate de timp şi de oameni. Căldarea Cerului a vărsat peste noi cerneala nopţii şi ai senzaţia că eşti singur în bătaia sorţi, te face nesigur şi temător. Soarele a fost înghiţit brusc de mare şi doar luminile portului ne ghidează de-acum drumul.
Străzile din Kerkyra sunt lungi şi înguste, aflu că doar cea care străbate insula are două sensuri, restul sunt cu sens unic. La lumina neoanelor şi a becurilor de stradă mă dezumflu. Din filme şi din reclame mi se părea o insulă de vis dar străzile strâmte, casele cu obloanele trase, mulţimea de scuaruri verzi prea puţin îngrijite arată dizgraţios faţă de ceea ce ar fi trebuit să semene cu Kerkyra din inima mea.
Lumina zilei pare să scoată la iveală o altă Kerkyra ceea ce mai atenuează din starea interioară lamentabilă. Temperatura creşte brusc şi în acelaşi timp vântul ne zburătăceşte. Plecăm spre Bis. Sf. Spiridon.
Oraşul Kerkyra arată altfel decât celelalte oraşe ale Greciei, adică este unic. Poate pentru că amprenta celor 400 de ani de dominaţie veneţiană este o moştenire de care nu se pot dezice. Leul veneţian apare din te miri ce colţ al oraşului. Din 1386 şi până în 1797, Kerkyra a fost guvernată de nobilii veneţieni şi multe locuri din oraş reflectă simbioza italo-elenă. Adevărul este că odată coborâtă din autocar senzaţia că te află în Veneţia este atât de pregnantă încât comprimarea spaţiului şi locurilor nu este decât o problemă de imaginaţie.
Muntele Pantocrator pe care s-a clădit Noua Veneţie are forma unui galion ce a împietrit parcă sub ochii legendarei Meduse. Că Veneţia a fost o putere comercială şi politică în evul mediu se poate vedea după fortificaţiile masive, de tip bizantin de la Angelokastro, Kassiopi, Gardiki ceea ce demonstrează că Kerkyra a fost ultimul bastion medieval care a căzut în mâna otomanilor în 1431.
Impresia că te mişti în alt spaţiu este amplificată de arhitectura oraşului tipic veneţiană, străzi înguste, clădirile baroce, stucatura gri albă, ferestrele oblonite, porţi uriaşe cu arcade şi boltă, duc cu gândul la un academism târziu. Aş spune că aştept ca la primul colţ să dau nas în nas cu Istoria în haina amplă, viu colorată a Renaşterii, dar dau peste o puzderie de mici localuri şi mici magazine încărcate de povara suvenirurilor care aşteaptă să fie oferite. Palmieri şi flori exotice într-un parc cu aer de secol 19, cu mici chioşcuri de odihnă şi umbrare talonează strâns faleza. Iar pe deasupra noastră un vultur planează cu aripile larg desfăcute.
Biserica Sf. Spiridon nu are nimic din tipicul bisericii ortodoxe, arhitectural vorbind. Este construită în stil neo-renaşcentist, cu tavane bogat ornamentate, cu structuri de medalioane pictate încastrate între grinzi aparente şi poleite cu foiţă de aur, cu draperii grele din brocart vişiniu, cu scaune meşteşugit sculptate care scârţâie ori de câte ori de aşezi sau te ridici aşa încât prefer să stau în picioare.
Slujba de Izvorul Tămăduirii însă ne este proprie nouă ortodocşilor şi se face după ritualul de cuviinţă. Cristhos anesti ke nekron…are o intonaţie şi un legatto atât de puternic cum numai în bisericile din Grecia auzi cântându-se încât ţi se face pielea de găină.
La terminarea slujbei, părintele Andrei îi spune preotului grec că suntem din România şi am vrea să ne închinăm la sfintele moaşte. Cripta este deschisă dar este foarte greu să spun ce a urmat pentru că lumea efectiv a năvălit înăuntru, şi greci şi români, era foarte cald, aproape sufocant, ne călcam în picioare doar ca să atingem racla din argint.
Şi afară era din ce în ce mai cald, oraşul se trezise la viaţă, liniştea şi indolenţa unei citadele a fost invadată de curiozitate, nelinişte, indiferenţă, un alt metabolism cotidian decât cel cu care eram noi obişnuiţi. Toate terasele erau pline, scuterele se pierdeau printre maşinile care nu mai aveau loc de parcare, sensuri interzise, poliţişti obosiţi, un amalgam colorat, stresant, obositor. A urmat apoi, un marş forţat până la autocar pentru că altfel riscăm să nu mai prindem ferry-boatul de întoarcere.
V-aţi tămăduit sufletul, îl aud pe părintele Andrei lângă mine. Depinde de ce anume ar trebui să mă tămăduiesc, eu oricum cred în judecata Celui de Sus. Foarte bine dar haideţi să vă mai spun o istorioară.
Domnul trimite un Înger să ia sufletul unei femei pe patul de moarte. Când ajunge acolo Îngerul este impresionat de lacrimile celor trei copilaşi ai acesteia şi nu poate să îi ia sufletul aşa că se întoarce în Rai. E, mi-ai adus sufletul femeii, a întrebat Dumnezeu. Îngerul a plecat ochii în pământ: Nu, Doamne. De ce? Nu am putut, copii plângeau, nu mai aveau pe nimeni…Aha, Dumnezeu pare a înţelege ezitarea Îngerului. Ia ia piatra aia şi sparge-o! Îngerul o sparge şi din ea iese un vierme. Cine se va îngriji de viermele acesta? Tu Doamne, spune Îngerul spăşit. Vezi, aşa aş fi avut grijă şi de cei trei copii. Într-adevăr…Dumnezeu are grijă de toate.
Pe ferry-boat ne-am tras sufletul şi am început să facem bilanţul zilei. Una peste alta fusese frumos. Şi vremea ţinea cu noi, un atuu extrem de important pentru un pelerinaj. Vom vedea cum va fi mai departe, nu de alta, dar ne îndreptă spre Patra, oraşul unde Sf. Andrei încreştinătorul românilor, a fost crucificat.

5. Către Patra pe sub mare
Soarele începuse să-şi facă de cap. Ardea şi săgeţile sale fierbinţi mi se înfigeau parcă în creştetul capului.
Cum am de pe ferry-boat am urcat în grabă în autocar şi am purces la drum. Trebuia ca seara să fim în Patra. Aveam încă în suflet Kerkyra cu multitudinea ei de bărcuţe ancorate jur împrejurul insulei şi parcă vedeam cum Zeus în mânia-i proverbială le aduna într-o mână ca apoi să le dea pradă valurilor înspumate de tridentul lui Poseidon. Jucării în mâna destinului. Normal este o imagine imprimată de nu mai ştiu ce film văzut în copilărie, pe vremea când încă credeam că zeii au existat după cum credeam că exista şi viaţa fără de sfârşit.
Am început iar să urcăm. Observ că şoseaua este flancată din 2 în 2 m de nişte ţevi vopsite negru, cu catadipotrii roşii şi albi. Ce sunt beţele astea, mă intriga felul cum trasau drumul, parcă ar fi nişte indicatoare. Părintele Andrei începe să râdă, păi asta şi sunt. Când zăpezile sunt foarte mari ele îi ghidează pe cei de la deszăpeziri.
Mă dumiresc, mamă ce buni ar fi ăştia şi la noi pe autostradă, mai ales când porneşte viscolul din senin ş într-o jumătate de oră nu mai vezi nimic, doar simţi cum maşina dansează la propriu de pe o bandă pe cealaltă în caz că încerci să pui frână brusc.
Aerul nu mai are izul sărat al mării ci a devenit tare, îţi desfundă nasul. Începe rugăciunea de dimineaţă şi mintea mea zburdă printre amintiri. Un slalom la întâmplare. Că tot vorbim de rugăciune, mi-am amintit că o minute a Sf. Spiridon, la moaştele căruia ne-am închinat în Kerkyra, a fost însuşi argumentul întru demonstrarea veridicităţii dogmelor creştinismului. Arie respingea ideea că Isus este o ipostază ale unuia şi aceluiaşi Dumnezeu şi face parte din Trinitate. Argumentul pe care îşi construia Arie teozofia era că Isus fusese născut, adică muritor ca oricare altul dintre noi, şi nu avea cum să aibă o natură divină. Şi atunci Sf. Spiridon drept răspuns a luat o cărămidă pe care a strâns-o în mâini. A curs apă şi a ieşit foc şi în palmă a rămas doar pământul. Tot aşa este şi cu Tatăl, cu Fiul şi cu Sf. Duh. Apa a legat Pământul dar a trebuit şi Foc ca să fie o cărămidă bună de construcţie, a explicat Sf. Spiridon.
Este atât de cald încât ai impresia că ai ieşit din cuptorul de cărămizi despre care vorbea Sf. Spiridon.
Atenţie, că urmează să trecem pe sub mare, ne avertizează Părintele Andrei, este un tunel de 2 km care leagă peninsula de continent. Repede mă uit să văd unde suntem dar nu apuc să văd decât un indicator Lefkada 24 km.
Trecem pe sub mare. Subit s-a făcut. Se aude doar motorul autocarului, toarce egal şi burzuluit, turat la maxim. Abia când se zăreşte lumina şi ieşim la suprafaţă, atmosfera se însufleţeşte brusc, vocile se unesc la unison pe deasupra capetelor noastre şi poveştile încep iar să curgă. Căldura m-a toropit, se simte că mergem spre sud. Cerul a devenit de un albastru sticlos şi cu greu găseşti vreo scamă de nor dacă nu cumva este fumul resturilor vegetale care se ard pe câmp.
La un moment dat mă trezesc din moţăială. Preoţii noştri vorbesc despre ispită şi necredinţă. Mă gândesc însă că este vorba despre ceea ce spunea părintele Popa, smerenia prost înţeleasă. Pe mine cel puţin, acest pelerinaj m-a edificat asupra propriilor limite în ce priveşte acceptarea şi toleranţa. Ispite au fost la tot pasul, iar clipele de smerenie destul de rare. Partea omenească a primat în mai toate situaţiile deşi vorbele frumoase şi atingerea moaştelor au reverberat în sufletul meu mult timp.
Credeam că ştiu să mă rog cu sufletul, dar poveştile despre sfinţii pe care îi trecem în revistă, mai ales povestea Sf. Varvara m-au făcut să realizez că fac prea puţin, că undeva înlăuntrul meu este ceva care respinge sau nu acceptă întru totul credinţa aşa cum ar vrea preoţii noştri să ne facă să o acceptăm. Şi sunt sigură că sunt mulţi în situaţia aceasta, chiar şi preoţii care ne însoţesc, şi care nu vor sau nu pot să o recunoască. Să fiu foarte bine înţeleasă, cred şi îl iubesc pe Dumnezeu, atât cât pot iar limitele mele se opresc la jertfă. Nu ştiu dacă aş fi capabilă de aşa ceva, în schimb mă deranjează când alţii lovesc în religia mea.
La Patra ne vom duce la moaştele Sf. Andrei. Primul chemat întru apostolat şi contemporan cu Isus. El a fost martorul euharistiei, pâinea şi vinul ca simbol cristic, a asistat la minunile pe care le-a făcut Isus ca apoi să vină şi să predice pe meleagurile noastre.
Atenţie, ajungem la Podul Rion – Antirion, deschid ochii brusc când difuzorul de deasupra mea pocneşte. Pe fundalul muntos, intre cer şi pamânt, desenat parcă cu creta, clelebrul pod suspendat, mândria grecilor. Traversând Golful Corint, podul a scurtat cu trei ore drumul între continent şi peninsula Peloponez. Şi a intrat şi în cartea recordurilor fiind singurul pod suspendat din lume executat dintr-un singur tablier, adică porţiunea suspendată nu are nici o îmbinare deşi are 6 benzi de circulaţie şi 2 benzi pentru biciclişti, este susţinută doar de pilonii turnaţi la 65 m adâncime, la o distanţă de 560 m unul de celălalt, şi cele 48 de frânghii ancore din oţel. Lungimea lui este de 2886 m, lăţimea de 27,2 m, iar ancorele sunt tensionate progresiv şi privit de pe ţărm pare uşor curbat.
Cu ochii la pod am greşit şi drumul aşa că mai mergem vreo 2 km până să putem întoarce. Podul care ţine de avangardistul secol 21 face notă discordantă cu peisajul sălbatic până pe la 3 m deasupra capului, pentru că revenind cu picioarele pe pământ vezi că peste tot se construieşte, şosele sunt în lucru, pilonii pentru linia de centură se toarnă la faţa locului.
Hula din larg se asmute asupra podului şi o simţim ca pe o uşoară legănare. Dar nu avem timp sa ne panicăm, faptul că mai avem doar 40 şi ceva de km până la Patra ne face să uităm instantaneu de emoţie.
Nimic nu se face mai uşor decât păcatul şi nimic nu se recunoaşte mai greu, mai de grabă vedem păcatul celuilalt decât să îl recunoaştem pe al nostru, părintele Vestemean vrea să ne încurajeze. Pe mulţi a reuşit, mie însă mi-a dat o temă de gândit.
Patra este un oraş răsfirat şi pe un mal şi pe celălalt al Corintului. Aglomerat, cu străzi înguste, arhitectura modernă învăluie cumva oraşul vechi, dar nu face să pălească istoria când trecem pe lângă câte o mică arcadă, un mic portic, pe lângă un templu.
Soarele asemeni unei portocale alunecă pe deasupra portului scânteietor, semn că a obosit şi vrea odihnă. Iar marea, cu cântecul eternei sirene cosmice îl ademeneşte în Adâncurile sale pentru împreunarea de când lumea. Un act sapienţial care ia naştere aici lângă catedrala Sf. Andrei, aflată foarte aproape de mare.
Nu mai are aerul bizantin ca a celora de pe continent, ci supleţea şi măreţia credinţei care, aici, în Grecia, cunoaşte desăvârşirea. Nici măcar Israelul nu are bogăţia de moaşte şi de sfinţi făcători de minuni pe care o are Grecia, poate de aceea se petrec atacuri din ce în ce mai frecvente şi mai maliţioase la adresa ortodoxiei. Nimic nu se face fără Dumnezeu şi au simţit acest lucru pe pielea lor oameni care credeau că au de toate şi nu mai au nevoie de EL.
Nava largă a bisericii este străjuită de un policandru sculptat în semn, de pe care emblema Paleologilor pare să contemple Prezentul. Moaştele Sf. Andrei sunt plecate în procesiune pe o insulă din apropiere. Mă dezumflu instantaneu. Dar Părintele Andrei îmi face semn să merg în dreapta unde se aprind lumânările. Repezită cum sunt e gata, gata să mă desfăşor în splendoarea kilogramelor mele în plus. Noroc cu şirul de bănci.
E greu să explici ce simţi când eşti faţă în faţă cu ceva care dovedeşte că ceea ce până mai ieri puneai pe seama tradiţiilor şi eresurilor, e de fapt realitate. Moaştele Sf. Andrei nu sunt dar sunt bucăţi crucea pe care a fost executat. Mă simt atât de mică încât valul Timpului mă striveşte instantaneu…
Dimineaţa a venit jilavă, aseară când am intrat în camere aveam senzaţia că umezeală ne va pătrunde în oase, eram primii turişti din 2008, totul era curat, spălat, călcat dar umed ca şi cum o pânză subţire de apă a trecut pe deasupra tuturor lucrurilor, cu un soare viguros, proaspăt şi mereu acelaşi în aparent eterna-i peregrinare cosmică. Egeea pare o velă gris-petrol întinsă pe suprafaţa apei şi o mână nevăzută o tot întinde în stânga şi în dreapta, vălurind-o uşor.
În timp ce puneam bagajele la cală am văzut că fusesem cazaţi într-un hotel cu nume prozaic: Niforeika Beach. În sfârşit aveam explicaţia pentru emblema cu ţestoasa care apărea pe toate obiectele, inclusiv pe brelocul cheii de la cameră, niforeika însemnând broască ţestoasă în greacă. Acum văd în ce locaţie pitorească suntem, undeva în mijlocul unei livezi de măslini, pe malul mării. Puzderie de măslini, portocali, viţă de vie şi smochini. Un vis…care se termină repede, alunecarea noastră pe banda de beton are ceva nefiresc. Trebuie să traversăm Canalul Corint înainte de prânz ca să ne putem opri să şi mâncăm. Dar brusc, autocarul face dreapta şi începem iar să urcăm. Nu, că mi se face rău, îi spun maică-mii albă ca varul. E de la căldură, mă linişteşte doctoriţa Popov dar la starea care o am e greu să mai ascult ce spun alţii.
Drumul este întortocheat, are atâtea curbe şi pante în vârf de ac încât ai spune că şoseaua se răzbună pe noi, răzvrătirea acesteia semănând cu un spasm teluric. Mă gândesc că poate fi folosit ca metaforă pentru credinţă.
Spectacolul care se desfăşoară în jur este dezolant – dealuri golaşe, copaci carbonizaţi, faună variată dar afumată, vii devastate, smulse din locul lor. Traversăm de fapt, regiunea Kalavryta care anul trecut a fost mistuită de o suită de incendii devastatoare, şi noi românii am avut un detaşament de pompieri dislocat aici. Deşi nu s-a găsit nici un vinovat, concluziile anchetei guvernamentale sunt clare - focul a fost pus de o mână criminală. Au ars pe lângă hectare imense de pădure şi viţă de vie, sate întregi şi chiar oameni au fost prinşi în ghearele focului ca într-o capcană. Ne îndreptăm de fapt spre Mega Spelaion sau Marea Peşteră, un complex monahal care s-a dezvoltat, ca mai peste tot în Grecia, în peşteră. Acum 20 de ani nici nu se punea problema vreunei şosele pe aici. Locul are pe lângă încărcătura istorică, aici a avut un soi de stat major Eteria dar tot aici luptele cu turcii au fost devastatoare, şi pe cea spirituală, mânăstirea datorându-şi fiinţa icoanei făcătoare de minuni a Maicii Domnului care a fost descoperită într-un din peşteri. Se pare că icoana este una din cele 4 pictate de Sf. Apostol Luca. Una dintre aceste icoane se află la Nămăieşti, lângă Câmpulung, una în Cipru iar celei de a patra i s-a pierdut urma.
În biserică energiile sunt foarte puternice. Absorb cu toţi porii. Mă simt excelent. Liniştea interioară s-a restabilit şi încep să trec în revistă relicvele. În micul muzeu se găsesc moaştele a peste 40 de sfinţi – Simion Kalavrytul, Sf, Eufrosina, Sf. Teodor ş.a. Tradiţia menţionează că pe aici se pare că au trecut Apostolii Pavel, Andrei şi Luca.
La intrarea pe domeniul mânăstirii, este un mic local unde am surpriza să aud vorbindu-se româneşte. Elena şi Mircea sunt din Galaţi, au venit acum 15 ani la Kalavryta şi de atunci nu au mai plecat. Mica afacere prosperă şi ori de câte ori vin grupuri de români simt că se întorc şi ei câte puţin acasă. Nostalgia s-a cuibărit în sufletele lor şi au reuşit să ne transmită şi nouă ceva altfel nu pot să-mi explic de unde dorul de casă, de patul meu, de laptopul meu, de fraţii mei, de prietenii mei…

6. Egina paradisul fisticului
La Loutraki ne-am oprit jumătatea de oră pentru masă. Soarele a cam început să se joace cu noi, ba iese, ba se ascunde în spatele unor nori cumulonimbus alburii care par a fi imense smocuri de vata de zahar. Suntem pe malul sudic al Canalului Corint care pe parcursul a peste 6,3 km desparte istmul cu acelaşi nume de peninsula Peloponez. Masa unde scriu este la vreo 15 m de podul care te trece pe continent. Nu ştiu de ce îmi aminteam acest canal ceva mai impozant, mai mare. Constat cu dezamăgire că supralicitasem ceva în arhiva amintirilor cuibărită în suflet. Ba mi se pare mai frumos canalul nostru.
Un cargo de tonaj mic tocmai trece pe sub pod, netractat, dinspre Corint spre Golful Saronic, în Marea Egee. Cum mai tot timpul anului nivelul apei este scăzut, cu o adâncimea de doar 8 m în loc de 21 cum are când este plin, nu permite trecerea şi a navelor de mare tonaj cum se întâmplă în cazul Canalului Panama sau Suez. Estuarul ieşirii spre Saronic (nu, Salonic!) aveam să îl văd o oră mai târziu, de la înălţimea celor 800 m a Muntelui Gherania. Spectacolul este într-adevăr de neuitat.
Loutraki are un aer cosmopolit şi senzaţia că te afli în Monaco bântuie câteva clipe, dar numai câteva clipe, culoarea locală este greu de confundat, vorbitul repezit, tare, indolent şi nonşalant te aduce repede cu picioarele pe pământ. Localitatea este renumită pentru apele sale milenare dar ca un făcut este foarte scumpă, 1 euro 20 jumătate de litru.
Suntem toropiţi de căldură, sătui de mâncare şi ne-ar prinde bine un pui de somn, dar…în 5 minute pornim iar la drum. Imediat ce traversăm podul, facem stânga să ieşim din Loutraki. Apuc să văd noul sistem de irigaţie…picătura. Kilometri de taluzuri din pământ, şi pozate, din 50 de cm în 50 de cm, în paralel, mici furtunuri prin care apa este dusă acolo unde e nevoie. Văzusem aplicaţii ale acestui sistem în Maroc, în Valea trandafirilor. Cantitatea de apă este estimată de calculator. O picătură la câteva zeci de minute. Sistemul face minuni.
La nici jumătate de km după ce am ieşit din Loutraki începem ascensiunea motorizată pe Muntele Gherania. Acelaşi traseu îngust ca peste tot pe unde se urcă, cu benzi dus-întors extrem de strâmte, cu aceleaşi viraje în vârf de ac şi cu aceleaşi flori galbene ale pustiului şi ale căror arome bulibăşeşte aerul şi aşa sufocant.
Ne îndreptăm de fapt, spre Mânăstirea Sf. Patapie. Patapie, am o reacţie de copil prost, cine este acesta? Mama mă trage de mână, un sfânt, taci din gură. De ce, vreau să ştiu cine este atâta tot, dacă nu ştiu ceva mai bine întreb, nu aşa m-ai învăţat?
Sf. Patapie s-a născut în Teba Egiptului cum spune teologul, din părinţi creştini într-o familie de vază, tatăl său era procurorul cetăţii, fiind crescut în bună credinţă şi în frica Domnului. La maturitate, a trecut cu vederea deşertăciunea lumii acesteia şi, lăsând casa, părinţii şi prietenii, s-a făcut monah. Ducându-se în pustiul Egiptului, a vieţuit după Dumnezeu, nevoindu-se cu postul, cu rugăciunea şi cu multe feluri de osteneli monahiceşti şi pustniceşti. Vestea despre osteneala sa a făcut ca în scurt timp să vină mulţi oameni la dânsul şi să-l laude pentru viaţa cea plină de fapte bune. Supărat că i se tulbura liniştea - căci era lăudat de gura oamenilor – a lăsat Egiptul şi a venit la Constantinopol. Aici, făcându-şi o colibă aproape de Vlaherna, lângă zidul cetăţii, s-a închis înăuntru şi se nevoia acolo, ca în pustie, neştiut de nimeni, afară numai de singurul Dumnezeu şi de oamenii care aveau nevoie de el.
183 de trepte am urcat din parcare la mica mănăstire care adăposteşte moaştele sfântului. În atmosfera încinsă pluteşte un soi de resemnare îngemănată cu credinţa neclintită în Creator. Poate şi pentru că suntem puţini vizitatori. Liniştea este deranjată de şoaptele noastre căutând locul de unde să cumpărăm lumânări, iconiţe, suveniruri care să ne amintească periodic locurile prin care am trecut.
Peştera în care a vieţuit acest sfânt atât de puţin cunoscut mie, este înnegrită de fumul lumânărilor. Mirosul de feştilă arsă se îmbină cu cel de ulei încins şi de miresmele mirului de pe micile tampoane de vată care ni se dau în dar.
Panorama care se desfăşoară sub ochii noştri este ameţitoare, oarecum fabuloasă, proporţiile par să-şi piardă sensul semantic căci volumele par montura Trecutului în bijuteria Prezentului iar alambicul lumii moderne bolboroseşte încă în căutarea spaţiilor neexploatate. Privirea se duce cu viteza luminii spre orizontul aburit de căldura după-amiezii. Nimic nu tulbură înălţimea Credinţei, poate doar norii care au cam început să se adune iar apa mării tremură apucată de frisoanele ploii care îşi făcea simţită prezenţa dinspre Apus.
Aerul nu mai este încins şi pala de vânt care mătură Egeea, ne zburătăceşte şi pe noi risipiţi pe pantele Muntelui Gherania. În timp ce ieşeam din Loutraki, pe drumul de întoarcere, ploaia ne-a încolţit cu furie. Rămurelele arbuştilor, ale laurilor şi ale măslinilor tineri se contorsionează într-o litanie mută, chinuitoare, cu răzvrătirea de a fi făcut parte dintr-o respirare a naturii până cu câteva minute în urmă calmă şi odihnitoare.
Haideţi să nu ne mai gândim că plouă, ci să vă spun o mică povestioară, să vedeţi cum sună Legenda Crucii într-o altă variantă, părintele Andrei după ce a constatat că suntem toţi, ne tentează atenţia.
Se spune că atunci când Adam era pe patul de moarte, l-a trimis pe fiul său la Dumnezeu ca să îl roage să nu uite promisiunea ca îi va da un Mântuitor. Dumnezeu i-a trimis prin fiul său un sâmbure pe care acesta i l-a pus sub limbă tatălui său când a murit. Din gura lui Adam a crescut un cedru şi a crescut mii de ani. În timpul lui Solomon pe când se ridica Marele Templu din Ierusalim, cedrul a fost tăiat ca să se facă din el grinda de susţinere a acoperişului. Când meşterii măsurau lemnul, lungimea lui corespundea proiectului, când însă lemnul urma să fie practic fixat se dovedea prea scurt. După câteva încercări nereuşite, meşterii au aruncat lemnul în Lacul Bethesda…Odată pe an un Înger al Domnului cobora să cureţe lemnul de mâl, atunci se tulburau apele şi primul bolnav care intra în apă se vindeca…Când să Îl răstignească pe Isus, se căuta un lemn din care să se facă crucea. Atunci grinda de cedru de pe fundul lacului Bethesda s-a ridicat la suprafaţă. Evreii au adus-o la mal şi au făcut din ea Crucea. Astfel profeţia că Dumnezeu va trimite un Mântuitor pentru Adam şi urmaşii săi s-a Adeverit.
Dimineaţă ne-am sculat cu noaptea în cap. Trebuie să spun că Atena pe care o ştiam eu s-a schimbat foarte mult. Nu am mai fost în Grecia de la atacul cu bombă din Piaţa Omonia. Ştiam că este un oraş aglomerat, dar faptul că tomberoanele cu gunoaie străjuiau fiecare colţ de stradă, un trafic infernal cu troleibuze, autoturisme, motorete şi oameni printre ele, o amestecătură cu iz oriental, nu face decât să mă irite. Hotelul în care am fost cazaţi era în buricul târgului, trebuie să recunosc, în spatele Muzeului de Istorie, numai că ieşită să iau o gură de aer am dat peste tineri şi adolescenţi care se drogau, cântau, dansau ori desenau în manieră grafitti pe pereţii imobilelor, alţii deosebit de agresivi, asta ar explica patrulele de poliţie numeroase. M-am întrebat ce se întâmplă, nu cunoşteam o asemenea Eladă, acum 18 ani când eram noi studenţi preferam parcul Atena, din capătul străzii sau ne refugiam la poalele Acropolei unde povesteam, visam, făceam planuri de viitor, admiram Atena sub dominaţia luminilor.
Şi am mai observat ceva, Atena nu mai este colorată, clădirile gri murdar, sunt sumbre, iar gratiile şi panourile menite să acopere vitrinele unor spaţii în care nu se mai face nimic, vin să accentueze starea de indispoziţie. Abia aştept să plecăm spre Egina, pe urmele ultimului mare ascet intrat în panteonul spiritual al ortodoxiei elene, Sf Nectarie Taumaturgul.
O oră mai târziu ne-am îmbarcat din portul Pireu. Nava noastră are un nume de mitologie, Artemis. Ferry-boat-ul este mult mai modern decât cel care ne dusese în Kerkyra şi ceva mai scump. Cald. Umezeală. Curent. Şi albastru Mării Ionice care pare să îmbrăţişeze uscatul cu o infinit atemporală iubire.
Comuniunea Apă – Pământ îmbracă pe ţărmurile elene conotaţii speciale care nu se regăsesc nici în Pitagora sau Platon, nici în fiziologişti şi nici în Scrierile Sfinte sau cele astrologice. Aici totul este Unic, univoc şi irepetabil în aparenta sa statornicie. Egina a fost prima insulă grecească ce şi-a bătut monedă proprie în secolul al 8-lea a.Ch. şi avea pe una din feţe o…broască ţestoasă.
De pe mare, casele şi ambarcaţiunile de vacanţă sticlesc asemenea unor mărgeluţe înşirate pe dâra înspumată lăsată de motoarele ferry-boat-ului iar de pe uscat, navele, indiferent de destinaţia lor par ochii vigilenţi ai unei mări incomensurabile, paznic de far a unei Istorii care de multă vreme s-a trecut în Legendă.
În comparaţie cu Egeea, Marea Ionică este supraaglomerată. Ne strecurăm printre nave comerciale, petroliere, schoonere pescăreşti, şalupe portuare şi poliţieneşti şi nave rapide de transport (36 euro biletul de persoana, deci dus-întors 72 de euro). Iar acest lucru nu deranjează pe nimeni, dimpotrivă întăreşte sentimentul că nu eşti singur.
Pe mare este ca pe o autostradă care are numeroase benzi de circulaţie şi într-un sens şi în celălalt, adică o aquastradă.
Ni se spune că am ajuns în Paradisul Fisticului când coborâm. Să nu îmi spuneţi că iar urcăm, simt că mi se înmoaie picioarele. Ba da, dar nu ca până acum. Bineînţeles că urmează circuitul cu serpentine şi curbele foarte strânse, flancat de livezile de fistic – fructele stau grămadă, în mănunchiuri şi se culeg asemenea, măslinelor, se întinde o plasă la baza copacului apoi se scutură, şi de soare. Casele din Egina sunt vechi, au un aer patriarhal iar portul cu o aparenţă de sfârşit de secol 19 face tot pitorescul amarării.
Sf. Nectarie s-a născut într-o familie săracă de pe malul mării Marmara. Părinţii săi, i-au dat numele de Anastasios. La vârsta de 14 ani a plecat la Constantinopol ca să lucreze şi să se şcolească. La 20 de ani, Sf. Nectarie pleacă în insula Chios ca să predea ca învăţător. Aici devine călugăr, în celebra mănăstire Nea Moni. Un an mai tîrziu a devenit diacon, apoi, prin generozitatea unui creştin bogat din insulă şi cu ajutorul Patriarhului Sofronie al Alexandriei, a putut să-şi completeze studiile la Atena. Pleacă apoi, la Alexandria (Egipt), unde a fost hirotonit preot la biserica Sfântul Nicolae din Cairo. Câţiva ani mai târziu, în 1889, a fost hirotonit episcop de Pentapolis (episcopie corespunzând în acea vreme Libiei superioare) de către Patriarhul Sofronie, care l-a numit şi predicator, secretar patriarhal şi reprezentant al său la Cairo. Dar după numai un an a fost alungat din Egipt în urma calomniilor unor clerici invidioşi. A trebuit să se întoarcă la Atena, singur, nebăgat în seamă, dispreţuit, în mari lipsuri materiale. Numit director al şcolii teologice Rizarios a reformat învăţământul ecleziast elen.
În 1904, la cererea mai multor călugăriţe, fondează mânăstirea Sfânta Treime din Egina, devenită azi unul din marile locuri de pelerinaj din lumea ortodoxă. Moare în urma unui cancer de prostată care l-a chinuit un an şi jumătate. A fost înmormântat în mănăstirea sa de către ieromonahul iconar Sava, care mai târziu a pictat prima icoană a sfântului.
La 20 aprilie 1961, Patriarhia Ecumenică din Constantinopol a recunoscut cultul de care se bucura deja sfântul şi l-a proclamat sfânt al Bisericii, cu pomenirea pe 9 noiembrie.
Este uimitor ce poate face credinţa. Biserica veche Sf. Nectarie, are 2 altare, doar tot aici se află moaştele Sf. Ecaterina. Într-un spaţiu minim s-a clădit un templu al credinţei cu tot ce este nevoie. Alei mici, arcade, chilii sus pe deal, biserica nouă în vale care prin înălţimea ei, ajunge la acelaşi nivel cu cea veche. Mă gândesc că minunile s-au rărit astăzi pentru că ne-am grăbit să arătăm locurile sfinţite de simplitate şi curăţie. Pelerinajele masive, mulţimea celor care vin să se închine aici şi, în general, la moaşte duce şi ea la desacralizare pentru că transformă un loc retras într-unul de trafic intens cu consecinţele care se impun.
În vechiul loc de îngropăciune din vechea mănăstire, dacă pleci urechea pe piatra tombală poţi auzi cum Sf. Nectarie binecuvântează încă, deşi toiagul se odihneşte de câţiva zeci de ani, alături
Leandrii, Floarea Pustiului, ficuşi, azalee şi o paletă cromatică cum numai natura poate aduna. Dârele de nori de pe seninul care contrastează violent cu verdele crud al inflorescenţei locale, par scrijelite cu mâna, în tentativa de a da Cerul deoparte să vedem ce este Dincolo. Dar pentru a vedea ce este Acolo ai nevoie de alţi ochi, ai Sufletului…

7. Evvia - locul unde apele îşi schimbă zilnic cursul
Plecăm din Atena cu noaptea in cap. Lumina zilei apărea ca o respirare roşietică pe deasupra blocurilor iar umbra soarelui se estompa în bura argintie a orizontului, semn că şi astăzi va fi o zi călduroasă. Am început să obosim, tot mai mulţi dintre noi vorbesc despre casă, au devenit apatici în ideea că timpul trece…Adevărul este că pentru un pelerinaj trebuie să ai suflu. Periplul nostru se apropie de final. Astăzi ne vom trece în Evvia şi înapoi, pe continent, la Kathoxenia, unde se află Brâul Maicii Domnului iar mâine dimineaţă, ne vom lua rămas bun de la Elada.
Haideţi, până ajungem la Chalkida să vă mai spun o povestioară care mie mi se pare extraordinară vis a vis de suferinţă, părintele Andrei, părintele Vesteman şi părintele Popa, fac totul ca să ne ridice moralul şi să uităm de oboseala.
Un părinte călugăr zăcea pe patul de suferinţă. O boală cumplită îi chinuia mădularele şi se cam săturase de suferinţă deşi era îngrijit atent de fraţii săi întru Credinţă. La un moment dat a început să se roage lui Dumnezeu, să facă ceva cu el, ori să îl ia ori să îl însănătoşească. Şi astfel într-o noapte, chilia sa s-a luminat şi un Înger al Domnului a apărut lângă patul său: M-a trimis Domnul Dumnezeu. Va trebui să te hotărăşti să mai suferi un an sau să stai 3 ore în iad. Dar să te gândeşti bine înainte de a alege. Călugărul şi-a spus decât să mai sufăr un an mai bine stau 3 ore în iad. Zis şi făcut. Îngerul l-a dus în iad. Numai că ce era acolo e greu de descris, dogoare, gemete, icneli, suferinţăăăă…Călugărul a început să se nevoiască şi el, doar singur alesese. Şi când a crezut el că a trecut, aşa, un mileniu de suferinţă, s-a pomenit cu Ingerul Domnului alături: Cum e? Ooo, ce bine că ai venit că nu mai pot de atâta suferinţă, mă doare sufletul. Deja, păru Îngerul mirat, păi abia a trecut o oră!
Relieful un pic mai domol, face să se mi aşeze puţin mâncarea în noi. Trecem printr-o zonă în care acum se spintecă muntele pentru a se construi noi şosele.
Şi pentru că am pomenit de mâncare cred că nu ar strica să spun câteva cuvinte despre tradiţiile culinare ale grecilor. Logic că pentru a gusta din tradiţionalele preparate greceşti trebuie să găseşti mai întâi o tavernă. Odată găsită, te aşezi la masă şi un ospătar care se respect, cu şorţul înfăşurat de câteva ori în jurul şalele sare să-ţi prezinte meniul zilei dacă nu cumva este meniul este scris pe tabla de la intrare. Dacă vrei să mergi la inima grecului nu trebuie să faci altceva decât să comanzi ceva de mâncare. Reflexul luxului şi excesului alimentar de altă dată se regăseşte la ei exact cum şi la noi se regăseşte reflexul foamei deşi nu a murit nimeni de foame, prin multitudinea de super şi hipermarketuri care a invadat piaţa românească.
Orice masă începe cu un mezedakia, mici gustări care să deschidă apetitul pentru ceea ce urmează – tzatziki, celebra salată de iarut cu usturoi şi cu castraveţi muraţi, taramosalata – amestec de icre roşii cu dovlecel sau ardei verzi la grătar, ori tyropitakia – crochete din brânză de capră cu dovlecei daţi prin făină şi puşi la grătar în foi de mentă, legume la grătar ş.a. Poate fi şi o salată cum este populara Horiatiki sau salata grecească cum o ştim noi.
Ca fel principal, cereţi musaca, souvlaki mai ales cel cu orez şi legume este foarte gustos, dolmades sau mâncare de varză aromată cu cimbru şi cu busuioc, ori optaţi pentru soutzoukakia - chifteluţe mărunte în sos de tomate, foarte picante.
Secialităţi foarte îndrăgite sunt kokoretsi ori gardoumpa, adică ficat şi rinichi de miel în sos picant, cu dafin, cimbru şi mentă, dar şi palidakia – costiţe de miel la tavă ori la grătar.
Foarte populare sunt micile taverne de pe malul mării unde turiştii pot mânca peşte – barbuni, guvizi, calcan, plătică roşie dar şi caracatiţă, raci, homari, creveţi şi fructe de mare.
O masă grecească nu este masă dacă nu se consumă măcar un pahar de vin, musai grecesc. La mare trecere este retzina, vin care îşi trage numele de la răşina care se pune în must atunci când acesta începe să fermenteze. Vreau să vă spun că acest vin este multimilenar, el se prepara în Elada încă din secolele 6 – 5 a.Ch.
Trecem în Evvia, a doua insulă ca mărime după Creta, din Grecia, pe podul de la Chalkida. Tradiţia spune că primul pod spre Evvia a fost construit încă din secolul al 6-lea a. Ch.
Aici se petrece unul dintre cele mai stranii fenomene fizice. De două ori pe zi, cursul apelor se schimbă: dimineaţa de la est la vest iar după amiaza de la vest la est. Explicaţia pare simplă, datorită fluxului şi refluxului. O legendă spune că Aristotel s-ar fi aruncat de pe pod pentru că nu a putut pricepe de ce apa îşi schimbă cursul peste zi.
Evvia mai este numită şi Ţara Răşinii, suprafaţa de circa 260 kmp este aproape în întregime împădurită. Am găsit o insulă în plină inflorescenţă de un verde crud care ne taie respiraţia. Coniferele par la ele acasă, mici poieniţe împestriţate cu floarea pustiului, maci, coada şoricelului, ochiul boului, sunătoare, o floră spontană atât de variată nu am văzut decât în Tibet, adăpostesc puzderie de stupi care de altfel sunt risipiţi peste tot în Evvia. Miresmele dulcege de floarea pustiei atrag roiurile de albine, în valuri.
Mirosul de brad şi de răşină este puternic. Sunt puţin uimită. Aproape fiecare copac are câte o pungă înfăşurată în jurul trunchiului. De ce sunt puse pungile acolo? Părintele Andrei vine spre noi. Adună răşina. Crestează scoarţa copacului, pun o pungă şi când aceasta se umple, se schimbă cu alta. Clatin capul: Şi ce fac cu atâta răşină? O parte este folosită la fabricarea tămâiei, iar alta se pune în must când se face retsina.
Drumul îngust şerpuieşte şerpeşte prin verdeaţa cotropitoare. Mergem spre Nea Prokopi, la moaştele Sf. Ioan Rusu.
Sf Ioan Rusul s-a născut în jurul anului 1690, în sudul Rusiei din părinţi săraci dar cufrica lui Dumnezeu. Destul de devreme a fost chemat să-şi facă serviciul militar în armata ţarului Petru I unde a început prin a fi simplu soldat. În timpul războiului ruso-turc, a fost luat prizonier şi s-a nimerit să fie dat tocmai paşei, comandantul cavaleriei turce care l-a dus în Prokopi, foarte aroape de Caesarea în Asia Mică.
Cum se întâmpla în cazul soldaţilor creştini capturaţi şi Ioan a fost ameninţat şi torturat doar, doar se va converti la islam. Numai că nu a fost aşa. Şi faptul că nu renunţa la credinţa sa a făcut să fie batjocorit şi suspus la tratamente inumane pe care le-a îndurat cu seninătate. Nimic nu l-a făcut pe Ioan să renunţe la credinţa lui. De fiecare dată se retrăgea în colţişorul pe care şi-l găsise în grajd, şi acolo se ruga şi postea, nevoindu-se în credinţă. Duminica se ducea la singura biserică creştină din Evvia care se afla la peste 20 km de Prokopi, iar sâmbăta şi duminica se împărtăşea.
Cum comandantul turc prospera pe zi ce trecea,a înţeles că toate acestea i se trag de la sluga sa Ioan, mai ales că oamenii locului începuseră să vorbească despre minunile pe care făcea.
Apropiindu-i-se sfârşitul, Ioan l-a înştiinţat pe duhovnicul său iar acesta i-a adus împărtăşania de pe urmă într-un măr pe care îl scobise. Şi a fost împărtăşit acolo, în grajd. Robia şi patimile sale au luat sfârşit. Preoţii şi creştinii mai de vază din Procopi au luat trupul sfântului cu învoirea turcilor. Cu emoţie şi cu lacrimi de adâncă cucernicie şi evlavie, cel până mai ieri rob şi sclav a fost îngropat de creştini, turci şi armeni asemeni unui stăpân.
Însă nici după moarte Sf. Ioan un a avut linişte. Moaştele sale au fost aruncate de turci în foc, dar trupul sfântului un a ars ci a întărit şi mai mult convingerea credincioşilor asupra sfinţeniei sale. Iar el face şi astăzi minuni.
Ajungem destul de uşor în Nea Prokopi. Puţine maşini şi mai puţini oameni. Cerul atât cât se vede, începe să adăpostească nori gri, grei şi parcă furioşi. Adie vântul printre brazi aducând asupra noastră miresmele tari ale înaltului dar şi un parfum care nu este al naturii, ceva dulceag, ameţitor. Mă uit la maică-mea şi ea la mine. Simţi? Confirm doar din cap. Sfântul ne primea în ospeţie.
În această atmosferă ce împrumutase ara divinului din fiecare, un cuplu de rromi bulgari îşi botezau copiii. Am rămas mult timp lîngă moaştele pe care mi le-am dorit cel mai mult să le ating atunci când am pornit în acest pelerinaj.
Mă uit la trupuşorul sfântului care îşi doarme somnul de veci într-o raclă de sticlă. Nu pare să aibă mai mult de 1,5 m şi mă cutremur la gândul câte a putut suporta dar nu a abdicat în faţa credinţei iar mulţi dintre noi cum dăm de prima problemă, abandonăm lupta şi fugim. Trebuie să fi fost slăbuţ şi firav şi totuşi de câtă tărie interioară a dat dovadă. Pe faţă are o mască de aur care reproduce trăsăturile din vremea când era în viaţă şi seamănă cu tânărul din icoana care străjuie racla.
M-am rupt greu de Biserica Sf. Ioan Rusu din Nea Prokopi ca să-mi reiau drumul.
Bună bucată din drum am fost urmărită de imagine sfântului. În mintea mea se amalgamau amintirile proprii dar şi mărturiile celor care au simţit miracolul pe pielea lor. Nu vedeam decât un om cu trup de copil care binecuvânta pe toată lumea. Abia la Agios Combos când am urcat pe ferry-boat m-am mai desprins de ceea ce mă impresionase atât de profund.
Mergeam la Mânăstirea Kathoxenia unde se află o părticică din Brâul Maicii Domnului, (Brâul se găseşte la Mânăstirea Vatopedou din Muntele Athos). Ni se spune că sunt ultimele serpentine pe care le vom mai parcurge, pentru că a doua zi plecam spre casă.
Se spune că cinstitul Brâu a fost ţesut de însăşi Maica Domnului, care apoi l-a şi dăruit Apostolului Toma. Până în secolul al IV-lea, acesta s-a păstrat la Ierusalim, apoi a fost dus în Capadocia. Împăratul Teodosie cel Mare l-a readus în Ierusalim, după ce Arcadie, fiul său a fost salvat de la înec în mod miraculos de Maica Domnului. Începând cu anul 458 a fost depus la biserica din Vlaherne, biserica vlahilor. Din biserica Vlaherne, brâul a fost dus la biserica Sfinta Sofia din Constantinopol. După ce împărăteasa Zoe, soţia lui Leon cel Înţelept, a fost vindecată prin puterea Brâului, l-a cusut cu fir de aur, formă în care se păstreaza şi astăzi. Timp de secole, Brâul a fost păstrat în Constantinopol, după care trimişii regelui bulgar Ioniţă Caloian, l-au luat pentru a fi dăruit Mânăstirii Vatopedou din Muntele Athos. Alte surse spun că Brâul a fost dăruit Mânăstirii Vatopedou de împăratul bizantin Ioan Cantacuzino care, mai târziu, s-a şi călugărit la această mânăstire. Din cele trei fragmente ale Brâului, o parte a rămas la Vatopedou, în timp ce celelalte doua au fost dăruite, în anul 1522, Mânăstirii Kathoxenia.
Biserica este mică, construită pe vârful unui deal mai înalt şi are majoritatea icoanelor executate în mozaic, ceea ce îmi aminteşte de Madaba, o localitate iordaniană unde există singura biserică creştină din regiune, de rit grec, ale cărei icoane sunt din mozaic şi unde se află şi cea mai veche hartă din lume, bineînţeles tot în mozaic.
Brâul, mărturie a existenţei nu doar a Maicii Domnului ci a însăşi naşterii creştinismului este într-o ferecătură de argint, darul lui Arcadie, împodobită cu toate giuvaerele lumii de la diamante, la rubine, agate, smaralde ş.a. Privindu-l ai sentimentul că timpul s-a oprit în loc iar atingându-l, într-o străfulgerare a memoriei, să revezi toată istoria însângerată a ceea ce a fost şi este creştinismul.
Aici se încheie pelerinajul nostru din săptămâna luminată. Niciodată nu m-am gândit că voi vedea pe parcursul a şase zile atâtea moaşte câte am văzut în Grecia. De altfel, Grecia este ţara în care se află mare parte a acestui tezaur creştin-ortodox. Nu ştiu de ce am senzaţia că am parcurs o viaţă de om, sau poate oboseala începe să îşi spună cuvântul. Pentru mine, pelerinajul îşi atinsese scopul în Nea Prokopi la moaştele Sf.Ioan Rusu, iar faptul că am atins Brâul Maicii Domnului a fost încununarea unor experienţe ale extazului vis-a-vis de mistic dar şi de propria-mi credinţă.
Drumul către casă nu mai era decât o chestiune de timp...