Locul unde şi Dumnezeu se odihneşte

V-am obişnuit cu lucruri obişnuite, care se pot transforma în inedite, în funcţie de perspectiva pe care o avem asupra evenimentului. Aşa s-a întîmplat că, într-o dimineaţă de duminică, am pornit să redescopăr România. Pe parcursul cîtorva săptămîni am să vă plimb prin ţară, fără o ţintă anume, încerînd să vă vorbesc despre frumuseţi mai puţin revelate sau, pur şi simplu, ignorate.                                  

Ziua se prelingea vioaie peste obloanele ferestrei din camera unde am dormit, aşa că am ridicat colţul de Cer să văd unde poposisem în timpul nopţii. Câteva sute de kilometri se învîrtoşiseră în drumurile mele hoinare şi m-au purtat spre borta României acolo unde o vorbă neaoşă spune că se agaţă harta în cui, undeva între Tisa şi Iza. Auzisem despre Bârsana de la prietenii mei. Citisem despre ea că se cuibărise pe locurile descălecatului Bogdăneştilor şi Drăgoşeştilor, sub boncăluitul bourului îmbătrânit de câtă Istorie i s-a adunat pe sub copite. Dar dincolo de zi, se simţea tumultul vieţii.

Dumnezeu a vrut să picteze tabloul Maramureşului în culorile începutului de vară, care fac trecerea de la tristeţea şi mohorâtul iernii la vivavitatea florală şi inflorecenţele copacilor încât, de asculţi cu atenţie, auzi mugurii pocnind în efortul de a da formă naturii.

Coamele Rodnei, a Ţibăului şi a Munţilor Maramureşului, care ştii că sunt acolo de când lumea, sunt voalate la orizontul aburit de răcoarea nopţii, vîrfurile lor par să brăzdeze cerul în dorinţa de a fi mereu acolo, mereu de neclintit.

Clocotul Izei îngână cântul vieţii înspumat şi săltăreţ , amalgamat cu foşnetul Timpului iar curgerea apei vorbeşte despte legende care par să se fi risipit prin acele locuri,  pe înălţimi, ca să legene somnul lui Pintea, eroul maramureşan care a preferat, împreună cu oamenii săi, zborul vulturului de pe stâncile aspre, dezgolite de vânturi şi ploi decât să cadă prizonieri asupritorilor. Valea Izei este ţinutul de legendă al sufletului moroşan. Dincolo de coline şi păduri, există, după cum spune părintele Gheorghe Urda, o altă geografie a spiritului - mai profundă -, aceea a sentimentelor. La temelia tuturor acestora se află credinţa, iubirea şi nădejdea. Aici, în aceste locuri, oamenii şi lucrurile sunt împăcaţi cu ei înşişi. Astfel, sfântul lăcaş al Mânăstirii Bârsana apropie, o dată mai mult, Valea Izei de Dumnezeu.

Pe tărâm de legendă

Mi-aşi fi dorit o companie pentru un loc atât de simplu şi totuşi atât de complex în dăinuirea Credinţei  pentru că frumuseţile care aveau să mi se arate aveau ceva din nepământeanul poveştilor dar şi din asprimea neodihnei şi a muncii şi totuşi am ajuns la Mânăstirea Bârsana singură, în miezul nopţii, purtând povara curiozităţii mele. Aici, oamenii au învăţat să-şi facă aliat lemnul pentru că din lemn reconstruieşti mai repede decât din piatră, pentru că lemnul dă alt chip sensibilităţii, pentru că lemnul în Maramureş este Biblia, Inceputul şi Sfîrşitul, Iubirea şi Ura, Bucuria şi Durerea, Trăinicia şi Continuitatea.

Poarta de intrare pe tărâmul binecuvântat de credinţă este Poarta Maramureşană care ilustrează nu atât mitul etnogenezei româneşti cât elementele cultului solar, cercul, rotundul şi spicul, pâinea noastră cea de toate zilele. Câteva zeci de metri se urcă spre complexul monahal şi ai senzaţia zborului neverosimil, razant la firul ierbii, mângâind pământul ca brusc, în faţă să răsară clopotniţa şi poarta propriu-zisă. Câteva clipe mi-au venit în minte, imagini cum trebuie să se fi produs în vremurile de bejenie, mulţi moroşeni au luat în picioare drumul pribegiei, dar niciodată nu au plecat singuri. Duceau şi biserica cu ei. La propriu. Într-un car tras de boi.

Panorama care se deschide în faţa ochilor mei este mirifică. Se spune că bisericile de lemn sunt lacrimile smereniei, curse la rădăcina codrului, din care s-a lucrat locaş Domnului, înfipt adânc în glie, dar ca o săgeată care străbate Timpul şi Cerul si ajunge la Dumnezeu, de unde, tot prin turla maramureşeana, îşi coboară harul asupra noastră.

Ceea ce s-a făurit în doar câţiva ani la Bârsana, în inima Maramureşului, echivalează cu o minune a credinţei răscumpărătoare. Cel puţin doua vetre duhovniceşti înnobilau tradiţia locului, însă vitregia vremurilor le risipise, iar pustia verde a muntelui se întinsese deasupra, din Valea Slatinei până-n Valea Hotarului,numită odinioară "Valea Manastirii".

Mânăstirea Bârsana este o punte între trecut şi viitor. Folosind ca sursă de inspiraţie tradiţia locală, toate clădirile din incinta mânăstirii sunt executate din lemn de stejar şi pietre de râu.

Am senzaţia că fac parte din cea mai perfectă operă de artă, comparabilă cu  a marilor maeştrilor pictori şi arhitecţi renascentişti. Dumnezeu a pictat apoi a adăstat să odihnească aici, în ospeţia românului , alintat de sufletul simplu al credincioşilor localnici.

Sub semnul Meşterului Manole

Ceea ce fascinează la Bârsana, dincolo de duhul locului şi de buna rânduială monahicească, este desăvârşita unitate stilistică şi simţul artistic fără greş care guvernează întregul aşezământ, pe linia unei tradiţii îmbogăţite prin evlavie creatoare, tocmai într-o vreme când prostul gust se întinde ca o pecingine. Puritatea liniilor de la arhitectonice este ca o pomadă pentru ochi şi pentru inimă: filocalie (iubire de frumuseţe) mlădiată în lemn! Impresia neobişnuită a vegetalului prefăcut în slavă stătătoare împărtăşeşte ochiul cu un fel de sfinţenie ca de început de leat, iar "gura de rai" a baladei capătă deodată consistenţă şi chip. Nici o notă discordantă în această armonie a sfinţeniei cu frumuseţea. Trăgând la Bârsana şi bucurându-te în tihnă de duhul primitor al locului, ca pelerin sau doar ca simplu turist, frumuseţea ţi se aşează de la sine în suflet.

Amplasată in partea estica a complexului monahal, biserica este in acelasi timp centrul spiritual si compozitional al intregului ansamblu. Cu ai săi 57 metri inaltime, se numără printre cele mai înalte construcţii de lemn din Europa. Acoperişul de şindrilă de brad lucrată în stilul numit coadă de rândunică are streaşină dublă si este adevărată dantelărie în lemn.
          În centrul complexului este altarul de vară. Aici se oficiază sfintele slujbe in duminici si sărbători din anotimpurile calde, precum si alte slujbe importante. De fapt, în jurul acestui element de arhitectură pivotează întregul ansamblu monahal. Este elementul de arhitectură relativ nou, care prelungeşte tematica arhitecturii populare specifică Maramureşului istoric. Continuând arta cioplirii lemnului prin meşteri locali prin limbajul modern, s-a obţinut un spaţiu de rugăciune, reculegere şi meditaţie, in care trecutul devine palpabil şi reprezintă legătura cu viitorul.
          Dacă surprinde ceva la Mânăstirea Bârsana cu siguranţă aceasta este fantezia şi simbioza arhitectonică rafinată, un soi de balans între spiritual şi pământean în care stilul maramureşean al bisericilor de lemn se completează perfect cu ambientalul şi cu conceptul arhitectural de bază. Clădirile stăreţiei şi ale arhondaricului, locul în care pelerinii pot să-şi găsească liniştea şi odihna, sunt construite pe patru nivele: demisol, parter, etaj şi mansardă, iar aghiasmatarul vine să completeze ansamblul mânăstiresc.

Acum înţeleg de ce Maica Stareţă Filofteia pare încercată discret de ispita nevinovată a Meşterului Manole - Afla ca noi ştim/Oricând să zidim/Altă monastire/Pentru pomenire/Mult mai luminoasă/şi mult mai frumoasăa…, de ce spun asta, deoarece domnia sa spunea că, la un semn sau la o poruncă, ar fi gata să o ia de la capăt, sub alt petec de cer, punând temeiul altei vetre mânăstireşti, fară a duce cu sine nici un capăt de aţă din sălaşul de la Bârsana.

Creativitate şi dragoste de Dumnezeu

Mâinile lucrătoarei au ritmicitatea unui dans sacadat, cu salturi, bătături apoi cu mlădieri. Furca bate firul aşezându-l în modelul dorit. Sala lungă în care sunt războaiele de ţesut, au pereţii îngreunaţi de cămeşile tradiţionale, scrobite şi etalate cu mândrie.

Picioarele Maicii Adriana lucrează în acelaşi ritm cu mâinile schimbând patul de ţesut cu repeziciune. Lânurile frumos rânduite – se vor aşeza în ţesătura vegetală ca într-un joc caleidoscop. Face munca asta din copilărie, de când se ştie a fost atrasă de comunitatea monahală şi de dragostea pentru Dumnezeu şi Mântuitor – de la ea am aflat că Dumnezeu mai adastă în aceste locuri a odihnă; ar vrea ca tradiţia ţesutului manual să nu se piardă şi i-ar place ca moroşenii din vecinătate să-şi trimită coconii să înveţe acest meşteşug milenar. Întreb dacă nu se plictiseşti. Zâmbeşte şi zâmbetul ei are farmecul icoanelor gândite dar nezugrăvite încă.

Pe Maica Lucia am găsit-o migălind la chipul Mântuitorului. Compune culoarea pe care simte că trebuie să o folosească, cu un surâs de detaşare tipic celui care s-a deprins de lumea obişnuită. Acceptarea a ceea ce este şi a ceea ce face este condiţia ruperii de viaţa lumească. Imediat după ce a terminat Facultatea de arte, secţia desen, la Timişoara a intrat la mănăstire. Şi aici a găsit să-şi fructifice talentul, urmând calea lui Avva Antonie.

Se spune că stând odată în pustie, avva Antonie, a căzut pradă grelei şi apăsătoarei întunecimi a gândurilor rele. Şi zicea către Dumnezeu: Doamne, vreau să mă mântuiesc şi nu mă lasă gândurile rele. Ce să fac în neliniştea mea? Cum să mă mântuiesc? Ridicându-se puţin şi privind afară, Antonie vede pe cineva aidoma lui, care stătea ciuci şi lucra o funie, apoi se scula, îşi făce rugăciunea, şi iar se aşeza la împletitul funiei, apoi din nou se scula pentru rugăciune. Era un înger al Domnului, trimis ca să-l îndrepte şi să-l întărească. Şi numai ce l-a auzit pe înger spunând: fă aşa şi te mântuieşte! Auzind acestea, avva Antonie s-a bucurat nespus şi a prins curaj. Şi aşa se mântuia.

Urmand pilda Sfântului Antonie, monahii apreciază munca drept un mijloc potrivit pentru a feri mintea de risipiri, drept o formă de asceză, dar şi ca un izvor de venituri pentru facerea de milostenii dar şi pentru subzidenţă.

Îndărătnicia de a te ştii acasă

Obosită de atâta linişte şi măreţie mă retrag din acest loc pe care cu tot sufletul îl numesc un petec de Rai, îndreptându-mă spre Borşa. Ştiţi că este localitatea cu ce mai mare întindere din ţară? Borşa se întinde de-a lungul căii ferate pe Valea Hotarului până la Gura Tihăului pe o suprafaţă de...52 km. Da, aţi citit bine, 52 de kilometri.

Dar Doamne...ajunsă în zona Remeţi, am impresia că am nimerit în plinătatea stihiei. Pământul îşi înalţă trupul rănit spre rugăciune. Copacii aduşi de ape au înţepenit în prundişuri cu crengile şi rădăcinile răşchirate spre înalt. Răni adânci, răni grele, mâlul încă se trage pe văile deschise ad-hoc...Pământul mai musteşte a apă şi a distrugere.

Apa, pietrişul şi noroiul au năvălit cu furie şi au potopit tot ceea ce era viaţă... Pare că o mână nevăzută s-a decis să scormonească prin pădurile de brădet şi să aducă la lumină lucruri neştiute până atunci. Peste toate acestea se revarsă cerul albastru atât de senin şi de neclintit încât ai spune că în impasibilitatea lui nici nu îi pasă. Şi chiar aşa şi este.

Printre toate acestea, răsar sate...Oamenii se întorc la casele lor şi cu încăpăţânarea şi îndărătnicia moroşanului îşi clădesc gospodăriile pe vechile vetre fără să se gândească vreo clipă că potopul poate reveni oricând.

Mă gândesc cât suntem noi românii de ciudaţi. Deşi de 18 ani pare a fi intrat dihonia între noi, rădăcinile noastre se înfig parcă tot mai puternic în pământ şi indiferent cât am lucra printre străini, tot ACASĂ ne întoarcem.

PS - Pentru ca nu am avut aparat de fotografiat la mine mi-am permis sa apelez la imagini de pe net din locurile pe unde am umbalt.

 Pietrosul vazut din Borsa

Casacada Cailor

Pornind prin Maramuresul istoric

Agricultura ecologica - plutele din lemn de pe Valea Vaserului

 

Mocanita de pe Valea vaserului

 In cocanita, pe Valea Vaserului

Ciuperca comestibila, agaricus campestris, de pe Valea Vaserului

Popas pentru a pranzii

Punte de legatura intre Trecut si Prezent

Trita din Maramures

Trecător prin istoria Câmpulungului de Muscel

 Drumul Câmpulungului spre Lereştii  Muscelului, spunea odată cronicarul, este de o frumuseţe care aproape că te duce la limita durerii suportabile. Colnicele înverzite, clocotul apelor repezi ce se adună spre a se revărsa în gurile nepotolite ale Argeşului –Pietrele Doamnei sau Cotmeana, fac să reverbereze în fiecare rădăcinile unor Începuturi care se pierd dincolo de Timp.

Cum am obiceiul, am plecat la drum  fără o țintă anume, fermecată de  începutul de toamnă și mirându-mă , așa cum fac de fiecare dată, cât de  binecuvântați suntem dar și cât de ingrați căci nu știm să apreciem ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit.

Înaltul senin se sparge în buza unor nori, chinuindu-se să alunge ploaia. Miresmele toamnei care se apropie, plutesc în jurul nostru învăluindu-ne cu haloul umed al apelor adunate în Cer.

Ramurile despuiate ale copacilor tremură spasmotic la fiecare suflare a vântului scăpat din tolba hoinarului Zeu hiperboreean, în încercarea disperată de a-şi păstra veştmântul verzuliu-gălbui, dar acesta alunecă spre pământ, irevocabil, în plutirea dulce amăruie a sfârșitului început, de parcă respiraţia materialului inspiră trecerea timpului.

Amiaza a devenit tot mai palidă, pe măsură ce temepraturile scad vertiginos. Se simte apropierea pădurii pe măsură ce urcăm coamele muscelene, maşina urcă şi coboară în balansul copilăresc al drumului de ţară şi dacă nu aş fi la volan sigur aş moţăi în căldurica pe care Morfeu, perfid o lasă să transpară în spaţiul delimitat al autoturismului. Vocea aspră, baritonală, uşor răguşită, a lui Leonard Cohen acompaniază mişcarea în ritm  de...Dance for the ending love...iar motorul susură parcă şi el înamorat de muzicalitatea bardului din Ţara Arţarului. O clipă mă întreb ce s-ar întâmpla dacă m-aş pierde în acordurile muzicii, cine ar mai conduce, unde aş ajunge...mă trezesc însă la realitate hopurile șoselei.

Tihna de după slujbă

Ctitorie, dintre cele mai vechi din Țara Românească, Mânăstirea Negru Vodă este mărturia a tot ceea ce a însemnat istorie prin aceste locuri atât de bogate în povești și legende. Așezată în vatra micului orășel muntean, respectând tradiția arhitecturală a secolelelor 14 – 15, zidurile sale impunătare par să țâșnească spre cer armonizând astfel așezarea cu muntele care se ridică în fața sa.  Mă gândesc ce taine se acund în cenușiul patinat de vreme și câte sfaturi de taină s-au ținut în incinta cu aspect de fortăreață.

Brazii și plopii care mărginesc aleea spre poarta de intrare sunt atât de înalți și cu o corolă atât de impunătoare încât până și soarele nu poate trece prin frunzișul foșnitor care se încăpățânează să îngălbenească sau să cadă, decât cu licăriri palide. Simt răcoarea umbrei ca pe o chingă rece acaparându-mă dinspre umeri spre cap și mă scutură un fior la fel de glacial.

Odată ce treci pe sub clopotniță, cu întârzierea specifică pentru a citi uricul înzidit, curtea se arcuiește în fața ta cu o explozie de lumină care face să strângi pleoapele. Îngustă, ea pare să îmbrățișeze lăcașul cu aceeași dragoste din momentul ridicării lui, odihnind preț de o clipă pe clopotul secular care de-acum cântă doar pentru liniștea pământului și se lasă privit de noi, muritorii rătăciți la ceas de amiază.

Pisania de deasupra intrării, scrisă în limba română cu caractere slavone cum cerea epoca, este cartea de vizită din care pare să isvorască iubirea mireană a celui dintâi ctitor îngemănată cu cea dumnezeiască.

Slujba s-a terminat. Călugării tineri trebăluiesc, strâng mesele – se pare că fusese pomenirea cuiva, adună covoarele spre a le scutura, șterg praful, sting luminile din altar într-un ritm care mie îmi este străin. Îi văd cum trec pe lângă mine, mersul lor are mlădierea plutirii întru mulțumire, iar chipurile lor radiază o lumină caldă, aurie, de ceară, în care și-au plăsmuit visele și credința. Îi privesc în ochi, mă privesc și ei dar privirea lor pare să treacă Dincolo, într-o dimensiune străină mie sau poate este doar o impresie.

Lăcașul în care credința crește din ziduri

Ridicată în anul 1215, prin tradiție de către Radu Negru Voievod, a fost rezidită de Basarab I și fiul său, Nicolae Alexandru și patru secole mai târziu, reclădită de Matei Basarab, când devine și mânăstire.  Fortificațiile au forma unui val de pietriș și bolovani cu o lățime de 9 metri latime și sunt inconjurate de un șanț adânc de 2.5 metri plin cu apa. De fapt, Palatul Domnesc a fost nucleul în jurul căruia s-au tot adăugat pe parcurs toate celelalte construcții ce vor forma Mânstirea Negru Vodă. Da tu, de unde știi, mirarea Roxanei nu ar trebui să mă surprindă. Din cărți, răspund clătindu-mi ochii printre merii încărcați de roade ce se văd undea în dreapta lăcașului. Vreau și eu să știu, tonul imperativ mă face să râd. Citește, este singurul lucru pe care pot să il adaug.

Matei Basarab va reface din temelii lăcașul transformând vechea biserică într-o mânăstire de călugări, prin hrisovul din 10 august 1647 și care se păstrează dăltuit în piatra pisaniei de la intrare. În același an se va construi și Turnul clopotniței. Cu înălțimea sa de peste 35 metri, era și intrare dar și de fortificație deoarece este prevăzut cu metereze. Gangul boltit păstrează și astăzi masivele porți din stejar și zăvorul, o grindă de proporții, pe care sunt încrustate inscripții menționând data de 1749, probabil anul în care a fost făurit.

Restaurând vechea ctitorie a Basarabilor distrusă de cutremurul din 1628, domnitorul muntean a găsit potrivit să aducă aici tipografia dăruită de mitropolitul Petru Movilă, tipărind, în 1642, prima carte în limba română: Invățăturile lui Neagoe Basarb către fiul său Teodosie sau Invățături peste toate zilele, pe scurt.

Iar în 1669, boierul Radu Năsturel a înființat o școală domnească, prima școală cu limba de predare româna din Țara Românească și unde învățau carte și copiii celor săraci, nu doar odraslele boierimii.

Între sacru și profan

Vă știu de undeva, vocea îmi penetrează auzul și conștiința simultan, și întorc capul. Preotul zâmbește iar zâmbetul lui este un bine ați venit ad hoc. Are inocența credinței dar și licărirea îndumnezeirii pământene. Probabil, nici nu știu ce să spun. Atâția oameni se opresc, în atât de diferite locuri, să mă salute sau să îmi adreseze câteva vorbe de suflet încât abia atunci realizez că de fapt sunt de o timiditate feroce pe care numai bravada intelectualului o poate domina. Cum se împacă credința cu astrologia, întrebarea este firească, nu este primul preot care mi-o pune. Dar eu tot nu mă pot obișnui cu asta. Dar la Tismana este zodiacul pe tavan, răspunde Roxana în locul meu, cu inocența celor șase ani pe care îi are, nu știu cât a înțeles întrebarea preotului, dar răspunsul ei are logica prezentului care mă face să-mi regăsesc stăpânirea de sine. Preotul râde. Râd și eu. Cred că mai bine decât și-ar închipui multă lume, în sfârșit deschid și eu gura. În biserică mă simt acasă, vin și îi mulțumesc Tatălui pentru ceea ce mi-a dat și îl rog să facă în așa fel încât să nu mă piardă știința. Prelatul încuviințează din cap și-mi face semn cu mâna să merg și la altar.

Cei câțiva pași până la iconostas, mă poartă în lumea mucenicilor zugrăviți, ușor afumați de feștilele care ard continuu și care nu au chipurile frământate de apostazia chinului, cum le-am găsit în multe alte biserici,  ci acea liniște și pace interioară de regăsire întru Dumnezeu. Umbra Timpului le-a amplificat prezența și chiar mă simt ca un copil întors acasă după joaca de peste zi, cu foamea târcolindu-mi stomacul și ochii în căutarea a ceva ce nu am mai avut demult.

Ochii mari, stilul bizantin transpare din toate spațiile pe care le transced vizual, sunt blânzi. Resemnarea întru credință aduce pacea interioară de care pomeneam, dar face să te și întrebi unde începe profanul sau unde se termină sacrul.

Lumina candelelor dansează povești printre sfinți, însăilând istorii neștiute, narate de jocul umbrelor în care Prezentul și Trecutul au dispărut. Trăești o intensă și perpetuă regăsire de sine ca și cum sufletul rămâne definitiv prins în jocul senzației de nemurire. Tăcerea este singurul bilet de liberă trecere spre Trecut ca să te poți regăsi în Prezent.

Imaginea Credinței din fiecare

Dau să mă întorc și rămân cu privirea agațată de ceea ce văd. Rare ori mi-a fost dat să întâlnesc imaginea pioșeniei de o asemenea simplitate urieșească prin ceea ce transmitea, cred că o singură dată am mai văzut-o, în adolescență, când l-am suprins pe părintele Argatu rugându-se în biserica Mânăstirii Cernica.

Călugărul așezat în strană, cu capul descoperit, se ruga. Ochii plecați, mâinile cu degetele noduroase împletite în rugăciune se odihneau pe genunchii bătrâni iar franjurile de lumină care pătrundeau prin fereastra înaltă îi aureolau prezența încât simțeai rugăciunea materializându-se, tangibilă și totuși atât de departe de înțelegerea laică.

Prin fața ochilor mi se perindă filmul călătoriilor făcute și o altă imagine se alătură părintelui gârbovit în scaunul de rugăciune. Grota celor o mie de candele de la Ain Karim, Israel.  Vizitasem locul de naștere a Sfântului Ioan Botezătorul și pe când să ieșim s-a pornit o ploaie rece, care ne șfichiuia obrajii și atunci ghidul ne-a spus să trecem repede strada și să ne adăpostim în Grotă. Ca să ajungi în lăcaș, cobori  vreo 50 de metri, trepte de piatră, așezate de rătăcitorii Templieri, și ajungi la Icoana Maicii Domnului. Acolo, lângă icoana făcătoare de minuni, am zărit un călugăr care aducea foarte mult cu cel în fața căruia mă aflam. Aceeași pioșenie, același cap plecat, aceleași mâini împreunate a rugăciune.  Brusc, alături apare o alta. Mega Spileo, Grecia. Și alta. Mânăstirea Petru Vodă de la Tg. Neamț. Alta.Biserica Coptă de la Lalela. Lainici. Sinaia. Sf.Andrei în Dobrogea.

O clipă chiar mi-a trecut prin minte că este cel pe care îl văzusem peste tot și chiar am crezut că mă urmărea, că trebuie să îmi transmită un mesaj ori poate îmi veghea credința de fiu rătăcitor întors mere și mereu în locurile de baștină. Ieșind din biserică am realizat că în fapt ceea ce vedeam, ce percepeam conștient, nu era altceva decât Imaginea Credinței care peste tot are același chip, și de aceea trăiam atât de acut impresia că L-am reîntâlnit.

Ieșim ușor, pe tăcute, vocea mi se topise pe negândite, poate povestisem prea multe sau poate emoțiile se dovedesc mai puternice decât noi, cine știe, un lucru însă este sigur. Am plecat de la Câmpulung mai bogată sufletește.