Trecător prin istoria Câmpulungului de Muscel

 Drumul Câmpulungului spre Lereştii  Muscelului, spunea odată cronicarul, este de o frumuseţe care aproape că te duce la limita durerii suportabile. Colnicele înverzite, clocotul apelor repezi ce se adună spre a se revărsa în gurile nepotolite ale Argeşului –Pietrele Doamnei sau Cotmeana, fac să reverbereze în fiecare rădăcinile unor Începuturi care se pierd dincolo de Timp.

Cum am obiceiul, am plecat la drum  fără o țintă anume, fermecată de  începutul de toamnă și mirându-mă , așa cum fac de fiecare dată, cât de  binecuvântați suntem dar și cât de ingrați căci nu știm să apreciem ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit.

Înaltul senin se sparge în buza unor nori, chinuindu-se să alunge ploaia. Miresmele toamnei care se apropie, plutesc în jurul nostru învăluindu-ne cu haloul umed al apelor adunate în Cer.

Ramurile despuiate ale copacilor tremură spasmotic la fiecare suflare a vântului scăpat din tolba hoinarului Zeu hiperboreean, în încercarea disperată de a-şi păstra veştmântul verzuliu-gălbui, dar acesta alunecă spre pământ, irevocabil, în plutirea dulce amăruie a sfârșitului început, de parcă respiraţia materialului inspiră trecerea timpului.

Amiaza a devenit tot mai palidă, pe măsură ce temepraturile scad vertiginos. Se simte apropierea pădurii pe măsură ce urcăm coamele muscelene, maşina urcă şi coboară în balansul copilăresc al drumului de ţară şi dacă nu aş fi la volan sigur aş moţăi în căldurica pe care Morfeu, perfid o lasă să transpară în spaţiul delimitat al autoturismului. Vocea aspră, baritonală, uşor răguşită, a lui Leonard Cohen acompaniază mişcarea în ritm  de...Dance for the ending love...iar motorul susură parcă şi el înamorat de muzicalitatea bardului din Ţara Arţarului. O clipă mă întreb ce s-ar întâmpla dacă m-aş pierde în acordurile muzicii, cine ar mai conduce, unde aş ajunge...mă trezesc însă la realitate hopurile șoselei.

Tihna de după slujbă

Ctitorie, dintre cele mai vechi din Țara Românească, Mânăstirea Negru Vodă este mărturia a tot ceea ce a însemnat istorie prin aceste locuri atât de bogate în povești și legende. Așezată în vatra micului orășel muntean, respectând tradiția arhitecturală a secolelelor 14 – 15, zidurile sale impunătare par să țâșnească spre cer armonizând astfel așezarea cu muntele care se ridică în fața sa.  Mă gândesc ce taine se acund în cenușiul patinat de vreme și câte sfaturi de taină s-au ținut în incinta cu aspect de fortăreață.

Brazii și plopii care mărginesc aleea spre poarta de intrare sunt atât de înalți și cu o corolă atât de impunătoare încât până și soarele nu poate trece prin frunzișul foșnitor care se încăpățânează să îngălbenească sau să cadă, decât cu licăriri palide. Simt răcoarea umbrei ca pe o chingă rece acaparându-mă dinspre umeri spre cap și mă scutură un fior la fel de glacial.

Odată ce treci pe sub clopotniță, cu întârzierea specifică pentru a citi uricul înzidit, curtea se arcuiește în fața ta cu o explozie de lumină care face să strângi pleoapele. Îngustă, ea pare să îmbrățișeze lăcașul cu aceeași dragoste din momentul ridicării lui, odihnind preț de o clipă pe clopotul secular care de-acum cântă doar pentru liniștea pământului și se lasă privit de noi, muritorii rătăciți la ceas de amiază.

Pisania de deasupra intrării, scrisă în limba română cu caractere slavone cum cerea epoca, este cartea de vizită din care pare să isvorască iubirea mireană a celui dintâi ctitor îngemănată cu cea dumnezeiască.

Slujba s-a terminat. Călugării tineri trebăluiesc, strâng mesele – se pare că fusese pomenirea cuiva, adună covoarele spre a le scutura, șterg praful, sting luminile din altar într-un ritm care mie îmi este străin. Îi văd cum trec pe lângă mine, mersul lor are mlădierea plutirii întru mulțumire, iar chipurile lor radiază o lumină caldă, aurie, de ceară, în care și-au plăsmuit visele și credința. Îi privesc în ochi, mă privesc și ei dar privirea lor pare să treacă Dincolo, într-o dimensiune străină mie sau poate este doar o impresie.

Lăcașul în care credința crește din ziduri

Ridicată în anul 1215, prin tradiție de către Radu Negru Voievod, a fost rezidită de Basarab I și fiul său, Nicolae Alexandru și patru secole mai târziu, reclădită de Matei Basarab, când devine și mânăstire.  Fortificațiile au forma unui val de pietriș și bolovani cu o lățime de 9 metri latime și sunt inconjurate de un șanț adânc de 2.5 metri plin cu apa. De fapt, Palatul Domnesc a fost nucleul în jurul căruia s-au tot adăugat pe parcurs toate celelalte construcții ce vor forma Mânstirea Negru Vodă. Da tu, de unde știi, mirarea Roxanei nu ar trebui să mă surprindă. Din cărți, răspund clătindu-mi ochii printre merii încărcați de roade ce se văd undea în dreapta lăcașului. Vreau și eu să știu, tonul imperativ mă face să râd. Citește, este singurul lucru pe care pot să il adaug.

Matei Basarab va reface din temelii lăcașul transformând vechea biserică într-o mânăstire de călugări, prin hrisovul din 10 august 1647 și care se păstrează dăltuit în piatra pisaniei de la intrare. În același an se va construi și Turnul clopotniței. Cu înălțimea sa de peste 35 metri, era și intrare dar și de fortificație deoarece este prevăzut cu metereze. Gangul boltit păstrează și astăzi masivele porți din stejar și zăvorul, o grindă de proporții, pe care sunt încrustate inscripții menționând data de 1749, probabil anul în care a fost făurit.

Restaurând vechea ctitorie a Basarabilor distrusă de cutremurul din 1628, domnitorul muntean a găsit potrivit să aducă aici tipografia dăruită de mitropolitul Petru Movilă, tipărind, în 1642, prima carte în limba română: Invățăturile lui Neagoe Basarb către fiul său Teodosie sau Invățături peste toate zilele, pe scurt.

Iar în 1669, boierul Radu Năsturel a înființat o școală domnească, prima școală cu limba de predare româna din Țara Românească și unde învățau carte și copiii celor săraci, nu doar odraslele boierimii.

Între sacru și profan

Vă știu de undeva, vocea îmi penetrează auzul și conștiința simultan, și întorc capul. Preotul zâmbește iar zâmbetul lui este un bine ați venit ad hoc. Are inocența credinței dar și licărirea îndumnezeirii pământene. Probabil, nici nu știu ce să spun. Atâția oameni se opresc, în atât de diferite locuri, să mă salute sau să îmi adreseze câteva vorbe de suflet încât abia atunci realizez că de fapt sunt de o timiditate feroce pe care numai bravada intelectualului o poate domina. Cum se împacă credința cu astrologia, întrebarea este firească, nu este primul preot care mi-o pune. Dar eu tot nu mă pot obișnui cu asta. Dar la Tismana este zodiacul pe tavan, răspunde Roxana în locul meu, cu inocența celor șase ani pe care îi are, nu știu cât a înțeles întrebarea preotului, dar răspunsul ei are logica prezentului care mă face să-mi regăsesc stăpânirea de sine. Preotul râde. Râd și eu. Cred că mai bine decât și-ar închipui multă lume, în sfârșit deschid și eu gura. În biserică mă simt acasă, vin și îi mulțumesc Tatălui pentru ceea ce mi-a dat și îl rog să facă în așa fel încât să nu mă piardă știința. Prelatul încuviințează din cap și-mi face semn cu mâna să merg și la altar.

Cei câțiva pași până la iconostas, mă poartă în lumea mucenicilor zugrăviți, ușor afumați de feștilele care ard continuu și care nu au chipurile frământate de apostazia chinului, cum le-am găsit în multe alte biserici,  ci acea liniște și pace interioară de regăsire întru Dumnezeu. Umbra Timpului le-a amplificat prezența și chiar mă simt ca un copil întors acasă după joaca de peste zi, cu foamea târcolindu-mi stomacul și ochii în căutarea a ceva ce nu am mai avut demult.

Ochii mari, stilul bizantin transpare din toate spațiile pe care le transced vizual, sunt blânzi. Resemnarea întru credință aduce pacea interioară de care pomeneam, dar face să te și întrebi unde începe profanul sau unde se termină sacrul.

Lumina candelelor dansează povești printre sfinți, însăilând istorii neștiute, narate de jocul umbrelor în care Prezentul și Trecutul au dispărut. Trăești o intensă și perpetuă regăsire de sine ca și cum sufletul rămâne definitiv prins în jocul senzației de nemurire. Tăcerea este singurul bilet de liberă trecere spre Trecut ca să te poți regăsi în Prezent.

Imaginea Credinței din fiecare

Dau să mă întorc și rămân cu privirea agațată de ceea ce văd. Rare ori mi-a fost dat să întâlnesc imaginea pioșeniei de o asemenea simplitate urieșească prin ceea ce transmitea, cred că o singură dată am mai văzut-o, în adolescență, când l-am suprins pe părintele Argatu rugându-se în biserica Mânăstirii Cernica.

Călugărul așezat în strană, cu capul descoperit, se ruga. Ochii plecați, mâinile cu degetele noduroase împletite în rugăciune se odihneau pe genunchii bătrâni iar franjurile de lumină care pătrundeau prin fereastra înaltă îi aureolau prezența încât simțeai rugăciunea materializându-se, tangibilă și totuși atât de departe de înțelegerea laică.

Prin fața ochilor mi se perindă filmul călătoriilor făcute și o altă imagine se alătură părintelui gârbovit în scaunul de rugăciune. Grota celor o mie de candele de la Ain Karim, Israel.  Vizitasem locul de naștere a Sfântului Ioan Botezătorul și pe când să ieșim s-a pornit o ploaie rece, care ne șfichiuia obrajii și atunci ghidul ne-a spus să trecem repede strada și să ne adăpostim în Grotă. Ca să ajungi în lăcaș, cobori  vreo 50 de metri, trepte de piatră, așezate de rătăcitorii Templieri, și ajungi la Icoana Maicii Domnului. Acolo, lângă icoana făcătoare de minuni, am zărit un călugăr care aducea foarte mult cu cel în fața căruia mă aflam. Aceeași pioșenie, același cap plecat, aceleași mâini împreunate a rugăciune.  Brusc, alături apare o alta. Mega Spileo, Grecia. Și alta. Mânăstirea Petru Vodă de la Tg. Neamț. Alta.Biserica Coptă de la Lalela. Lainici. Sinaia. Sf.Andrei în Dobrogea.

O clipă chiar mi-a trecut prin minte că este cel pe care îl văzusem peste tot și chiar am crezut că mă urmărea, că trebuie să îmi transmită un mesaj ori poate îmi veghea credința de fiu rătăcitor întors mere și mereu în locurile de baștină. Ieșind din biserică am realizat că în fapt ceea ce vedeam, ce percepeam conștient, nu era altceva decât Imaginea Credinței care peste tot are același chip, și de aceea trăiam atât de acut impresia că L-am reîntâlnit.

Ieșim ușor, pe tăcute, vocea mi se topise pe negândite, poate povestisem prea multe sau poate emoțiile se dovedesc mai puternice decât noi, cine știe, un lucru însă este sigur. Am plecat de la Câmpulung mai bogată sufletește.