Portret de epocă într-un veac supertehnologizat

            Spui Sissi, spui Franz Josef și adaugi invariabil – iubire. O ecuație nemuritoare care se aplică și capetelor încoronate. De fapt, este povestea unui imperiu multinațional și a povarei coroanei care nu te lasă să ai propriile sentimente decât cel al puterii și despre eșuajul sentimentelor reale în rigiditatea etichetei în fața căreia până și iubirea capitualează. Aceasta este pe scurt povestea lui Sissi.

            Traversam Podul Elisabeta când mi-a venit ideea acestui reportaj. Stăteam de minute bune la stop când brusc panorama s-a schimbat. Pe lângă mine treceau calești mai mult sau mai puțin împodobite, acele taximetre ale secolului al 19-lea, care făceau voga perioadei moderne înainte de descoperirea automobilului. M-am gândit că fără să vreau găsisem posibilitatea de a călătorii în timp. Dar nu. Încă nu știam că drumul pe care mă aflam, în linie dreaptă, oprea tocmai în poarta Castelui Grassalkovics din Gödollő, reședința de vară a cuplului imperial. Pentru mine este un semn că trebuia să ajung și acolo.

            Despre Sissi manualele de istorie, după care am învățat eu, spuneau că a fost soția împăratului Franz Josef, mama princepelui Rudolf care s-a sinucis la Mayerling și că a fost asasinată la Geneva de anarhistul italian Luigi Lucheni. Scurt și la obiect. Mult mai târziu am început să fiu fascinată de personalitatea acestui personaj care încă pendulează între realitate și legendă.

            Sinceră să fiu mă gândeam, încă de când am venit în Ungaria să scriu ceva despre Sissi, dar mereu îmi spuneam că nu sunt pregătită pentru asta.  Poate și pentru că păstrez în suflet imaginea pe care a creat-o pe ecran Rommy Schneider, austriacă prin naștere și care avea să devină o foarte cunoscută actriță germană în perioada 60 – 70. Fire sensibilă, Rommy era extrem de labilă, iar experiența de viață a bulversat-o și mai mult ajungând să alunece pe panta alcoolismului ca într-un final să-și ia adio de la viață într-un mod ireverențios sinucidu-se și căreia, ca un soi de autodafe, Alain Delon avea să-i scrie, în semn de adio, asumându-și prin această declarație finală,  greșeala de a fi rănit sufletul adolescentei Rommy alături de care a jucat în filmul Christine și care avea să îi fie apoi logodnică o perioadă de timp, una dintre cele mai impresionante și emoționante scrisoari de dragoste: Adio, ma poupee.

            Pun frâna la timp, altfel mă pomeneam căutându-l în portbagaj pe cel dinaintea mea, cum mai spun uneori în glumă. Adevărul este că circulația în Budapesta pare un infern, mai ales în orele de vârf, dar este un infern foarte bine semnalizat, orientat și civilizat. Păi, să văd eu în România pe cineva că îți cedează trecerea atunci când ai dreptul dar nu vrea mușchii șoferului care vine din sens opus când el conduce un BMW, Lexus sau A8, mai va.

            Podul Elisabeta a fost ridicat între 1897 – 1903. Sissi era atât de iubită de unguri încât nimeni nu a obiectat ceva când s-a propus construcția podului deși, la acea vreme, imperiul Austro-Ungar era zguduit de un imens scandal de corupție la nivel înalt. La vremea terminării lui avea să fie pentru câțiva zeci de ani, cel mai lung pod suspendat din Europa.

            Distrus la sfârșitul celui de-al doilea război mondial de către trupe Wermachtului în timpul retragerii, a fost singurul pod din Budapesta care nu a mai putut fi reconstruit în forma sa inițială.

            Astăzi, Podul Elisabeta este o siluetă albă grațioasă care se arcuiește peste Dunăre într-o supremă și veșnică îmbrățișare, pornind de la poalele Memorialului Gellert și este firul roșu într-un complicat aranjament rutier care să îl facă accesibil din toate  direcțiile. 

         Așa a cunoscut-o Franz Josef pSissi. Întâlnirea de la Ischl dintre e moștenitorul tronului imperial și familia fiicei regelui Maximilian I al Bavariei, Maria Ludovica, era un aranjament bine pus la punct de împărăteasa Sophie, mama acestuia, dar...Conform înțelegerii, frumoasa, inteligenta și rafinata principesă Helene, sora mai mare a prințesei Elisabeta Amalia Eugenia von Wittelsbach, adică a lui Sissi, trebuia să atragă atenția tânărului prinț. Destinul a vrut altfel.

            Mlădie, mignonă, cu aprentă fragilitate care sugera nevoia de protecție și cu o talie de viespe pe care și-a păstrat-o toată viața cu ajutorul dietei, Sissi a fost cea care a făcut să bată mai puternic inima principelui. Prințesa adolescentă avea doar 16 ani. Semnele frumuseții care urma să se împlinească în timp, dăduse în pârg. Băiețoasă, iubea călăria și natura, cutreiera pădurile domeniului familiei, cot la cot cu tatăl ei, îi plăcea să pescuiască, să picteze așa cum cerea moda vremii, dar și să citească, să scrie, era de un romantism copilăresc pe care probabil Franz Josef se gândea că îl va potoli. Dar cum să potolești un Capricorn cu ascendent în Balanță?! Tenacitatea primului se împletea extraordinar cu persuasiunea celei de a doua. Saturn cu rigoarea, Venus cu plăcerea. Un cockteil greu de digerat. Și Franz Josef va simți curând vigoarea acestuia.

            Apoi priviți-i portretele! Ochi pătrunzători, ușor melancolici care magnetizează încă, ba aș spune că exprimă tragismul visului spulberat de realitatea dură a protocoalelor de sânge albastru, au totuși scânteia malițioasă a autoironiei, semn că a înțeles destul de repede ce înseamnă să porți o coroană, părul superb și bogat, care încadrează chipul luminos, blând și inocent. Chiar și în clipa morții și-a păstrat inocența încheindu-și socotelile cu viața printr-o naivă întrebare – ce mi s-a întâmplat?

            Să nu vă închipuiți că Sissi era vreo rebelă din zilele noastre, needucată și superficială, nu, dar pentru perioada în care trăia se poate spune că se comporta așa. Nu avea talent spre limbile străine, vorbea însă germana, franceza  și maghiara pe care a învățat-o în câteva luni ca la un an, apoi, să o vorbească flent, dar avea talent diplomatic lucru care se va vedea mai târziu,  îi plăceau cărțile și poezia. Iubea teatrul, mai ales Shakespeare și Visul unei nopți de vară poate și pentru că îi plăcea să se asemuiască dese ori, cu Titania, și iubea și muzica în aceeași măsură. Dar mai ales iubea călătoriile.

            Dacă avea să o chinuie ceva pe Sissi, atunci se poate spune, fără îndoială, că cea mai mare angoasă a ei a fost eticheta. Deși rangul rangul ei era inferior celui a lui Franz – Josef, acesta nu a renunțat la ideea de a se căsători cu ea. Pentru că erau veri de al doilea, a fost necesară o dispensă papală care a venit la timp pentru ca cei doi îndrăgostiți să se căsătorească la Viena în seara zilei de 24 aprilie 1854.

            Sissi s-a mutat la castelul Hofbourg unde a început și calvarul. În ideea că este tânără și trebuie educată în conformitate cu rigorile epocii, împărăteasa Sophie nu pierdea nici un moment ca să nu o critice, să nu îi interzică vreun gest sau vreo atitudine.

            Cum era de așteptat, Franz Josef, prins între ciocan și nicovală, dar mult mai conștient vis-a-vis de responsabilitățile pe care le avea trebuia să medieze în războiul dintre noră și soacră, dintre soție și propria mamă, între propria dragoste și interesele statului, și va sfârși prin a ceda aproape tot timpul în favoarea acestuia din urmă. Normal că relațiile dintre soți se tensionează, Sissi recurge chiar la gestul disperat de a se refugia la casa părintească. Din păcate era deja soția principelui moștenitor nu mai era doar simpla fiică a părinților ei. Cred că întoarcerea la Hofbourg anunța deja prima depresie, din lungul șir de depresii, care îi vor însoți viața. În fapt, erau semnele primare ale bolilor mentale care măcina casa Wittelsbach în urma căsătoriilor cosanguine -  un predecesor ilustru prin excentricitatea dusă dincolo de limite a fost Ludwig al II-lea de Bavaria numit și Regele Lebădă și care a murit în condiții misterioase, vărul dinspre mamă, iar mai apoi, însuși fiul său, Rudolf care se va sinucide la Mayerling împreună cu amanta.

            Ca să se calmeze lucrurile, pleacă cu imperialul soț la Budapesta. Orașul o încântă peste măsură. Era altceva decât Viena, mai cosmopolit și mai boem. Mai primitor. Și aici va începe o altă poveste de dragoste, de astă dată diplomatică, între Sissi și poporul maghiar. În disperarea de a-și fi pierdut copiii pe care o soacră rigidă și rece i-a luat în ideea de a-i educa conform etichetei, Sissi în relația ei cu Budapesta va simți nevoia să-și canalizeze afecțiunea, erijându-se în protectoarea acestei nații. E drept că aici a avut un cuvând de spus aici și profesorul ei de limba maghiară care va juca un rol covârșitor în formarea ideilor politice ale tinerei împărătese.

            Primul copil, pe Sofia, a avut-o foarte tânără, la doar 17 ani doar. În anul următor se va naște Gizela, iar 3 ani mai târziu prințul moștenitor Rudolf. Între ea și împărăteasa Sophie începuse o adevărată frondă. Sissi nu voia să își cedeze copiii coroanei, astfel că o va lua cu ea pe Sofia într-o călătorie la Budapesta. Numai că Sofia se îmbolnăvește grav, se pare o meningită menigococică, și moare în scurt timp provocânu-i la Sissi o teribilă depresie care o va face să renunțe la lupta pentru copii ei.

            Atașamentul față de poporul maghiar va scoate la iveală talentul diplomatic al lui Sissi  și acest lucru se va vedea în tratativele pe care le va duce chiar și cu soțul ei, aranjamentele diplomatice pe care le va pune la cale pentru semnarea acordului austro-ungar și în 1867, ca la zece luni după semnarea acestuia, Sissi și Franz Josef să fie încoronați în splendida catedrală Matei Corvin din Buda.

            Fără să stau prea mult pe gânduri fac calea întoarsă. Este o zi frumoasă de început de vară și ar fi păcat să nu profit de ea ca să urc în Palatul Buda. Nu o iau pe scări ci telefericul, impropriu numit așa, o triplă cabină cu cremalieră care urcă panta pe șine, un mecanism complicat de roți dințate care face ca alunecarea să pară ireală.

            Construit în secolul al XIV-lea și reclădit 400 de ani mai târziu în stil baroc, Castelul Buda a fost timp de 700 de ani reşedinţa regilor Ungariei. Astăzi găzduieşte muzeele şi galeriile cele mai vizitate din Budapesta. Magyar Nemzeti Galéria sau Galeria Naţională Maghiară prezintă istoria artelor din Ungaria, începând din secolul al X-lea până în zilele noastre. Tot aici se află Biblioteca Naţională Széchenyi, cea mai mare bibliotecă a ţării, unde sunt expuse codicele medievale, cea mai bogată colecţie a corvinelor regelui Matei Corvin.

            Pe măsură ce ne ridicăm panorama Pestei este impresionantă. Retrăiesc senzația pe care am avut-o când am urcat pe cea mai înaltă cădire în lume la Shanghai. Acolo vedeam un cețos Pu Dong și o întreagă armată de macarale, fiare și sticlă, țâșnite spre înalt în dorința de a dovedi capacitatea omului de a domina înălțimile. Aici această înălțime are rafinament, se desfășoară mai mult pe orizontală, într-o cascadă de verdeață și de clădiri vechi și noi în care domină barocul ca stil arhitectural, cupolele bisericilor Sf Ștefan, a Franciscanilor, a Parlamentului, a Sf. Maria, cu grandoarea și măreția pe care o dau stilul arhitectonic dar și istoria, și Dunărea, personaj nelipsit din tabloul Trecut – Prezent – Viitor.

            Nu mă surpinde că Sissi a fost fascinantă de acest oraș. Spiritul ei romantic exaltat găsea aici împlinirea pe care nu i-o aducea viața personală.

            Lume multă, grupuri de turiști, bezmeticeala mea abulică prin curțile castelului, fasciația grandorii – scene de vânătoare imortalizate în piatră cu un realism care șochează, ai impresia că dacă atingi vreunul din personaje scena va prinde viață, mulțimea de arcade care delimitează curțile interioare sprijinite pe acade iar deoparte și de alta ogive cu statutile unor eroi încremeniți întru Veșnicie , fântâni arteziene în care nimfe de bronz mimează joaca, ghirlandele de flori ce par să susțină felinarele, pilaștrii în chip de personaje care și-au pierdut numele dar care trebuie să marcheze regalitatea și-au împrumutat chipul frontoanelor clădirii. 

            Maria Tereza în chip de vașnic imperator – iata complexul femeii obligate de rang să uite că este femeie și să preia atributele unei masculinități care a infiltrat nu doar mediul regal, ci toate mediile de viața. Dominația masculului asupra femelei posibil să fi generat mituri ireverențioase la adresa amintitei împărătese și care nu au nici pe departe legătură cu realitatea. Dimpotrivă, a fost o femeie singură sufletește care, ca orice femeie, și-ar fi dorit să se simtă iubită și protejată și nu folosită așa cum s-a întâmplat mai tot timpul, roasă de boli ereditare și de o artrită care o va chinui până în clipa morții. Mă desprind greu de această imagine a Mariei Tereza. Uneori Dumnezeu îți dă Totul mai puțin dragoste. Și atunci este bine să iei lucrurile cum sunt, înseamnă că lecția ta de viață este legată de altceva.

            Oare cîte povești or ascunde pietrele pe lângă care trec? Alei largi, pavate cu pietriș, încât atunci când calci ai impresia că strivești măreția lumii, dovedind încă odată dacă mai era nevoie, că totul este trecător. Inclusiv eu.   

            Mă opresc câteva clipe la Poarta Palatului. Adevarata dantelărie în metal. Aici una mai sobră însă sub forma pânzei de paianjen. Și în chip de zăvor, paznicii intrării și bineînțeles, corbul, emblema și blazonul Corvineștilor.  Câțiva zeci de metri mai încolo, un perimetru acoperit cu folii groase de plastic și protejat de un gard formal. Atât a mai rămas din Capela regală în care Matei Corvin se retrăgea să se roage sau să mediteze. Tot acolo sunt îngropate și două regine ale Ungariei, Maria Cristinna și Anna.

            Străbat ceea ce altă dată a fost drumul de legătură dintre castel și biserică, absorbită de propriile-mi gânduri, de conexiunile pe care le fac, fascinată de tot ceea ce este Trecut. Această fascinație se regăsește în prima copilărie când tata îmi citea despre zei, îmi vorbea despre Grecia natală și cea mitică și care au deschis sufletului meu drum spre Cunoașterea laică. Întrebam, mamă când megem în Grecia. Ca să scape de gura mea, răspundea – mâine. Douăzeci de ani mai târziu în drum spre Acropole, am mâzgălit pe o vedere: Mamă, în sfârșit, mâine a ajuns la mine.

            Grupuri statuare, scuaruri, peluze, bănci și forfota străzii. Nu am văzut încă vreun chip trist. Toată lumea vorbește, râde, ascultă sau explică ceva. De departe se zărește nu doar cupola Catedralei Matei Corvin, în plină renovare, ci și Coloana Apostolică ce definește spațiul în care profanul se contopește cu sacrul.

             Culoarea și atmosfera locală o dau nu atât oamenii cât micile magazine cu suveniruri care sunt atracția turiștilor. Respectând arhitectura, fiecare are acățată la intrarea firma, în stil medieval, blazonul ca să zic așa, ceea ce dă o notă pitorească prezentului. Iată și trăsuri și cai pe lângă care alunecă cu un soi de infatuarea gratuită autoturismele de lux ale celor care locuiesc aici sau au magazine în zonă.

            Mi se pare normal ca Sissi să se fi simțit extraordinar aici. Sufletul ei tânjea după căldură. Povara unui destin căruia nimeni nu i se poate sustrage. Nici măcar un cap încoronat. Este normal ca ușor, ușor soții imperiali să se detașeze unul ce celălalt, Franz Josef văzându-și de cancelaria imperială și de amante, Sissi de noi ei prieteni. Astfel că povestea de iubire care debutase atât de furtunos se va destrăma încet și sigur. 

             Catedrala Matei Corvin suportă cosmetica revitalizantă a renovării. Înconjurată de schele, lasă destul de greu să-i pătrunzi tainele și misterul. Oamenii trec, fotografiază, admiră, trag concluzii probabil și merg mai departe.

            Regele Bella al 4-lea (1255 – 1269) construiește, în stil gotic, prima variantă a bisericii Maicii Domnului, în ideea ca aici să aibă loc încoronările și căsătoriile regale. Turnul nordic al așezământului datează din perioada respectivă. Extensia catedralei spre sud inclusiv poarta numită Intrarea Mariei, a fost ridicată de Lajos cel Mare în secolul al 15-lea.  În vremea regelui Zsigmond biserica a fost lărgită dar finisarea lucrărilor s-a făcut în perioada lui Matei Corvin care de altfel, aici avea să se și căsătorească de 2 ori. Cum fiecare rege a dorit să lase un semn al trecerii sale și Matei Corvin a construit turnul central, cu o înălțime de 60 m, completat apoi cu intrarea principală în 1470. De mai bine de 500 de ani, corbul cu inelul de aur în cioc, blazonul Corvineștilor, scrutează zarea. În perioada ocupației turcești, biserica a fost transformată în moschee iar după recâștigare a fost reconstruită stil baroc așa cum o vedem și astăzi.

            Considerată catedrala cu cea mai bună acustică din lume nu mă mir că a fost aleasă ca loc de încoronare a atâtor cupluri regale și în 1867, de către Sissi și Franz Josef. Cu puțin timp înainte de eveniment, într-o nișă secretă dintr-una din capelele bisericii au fost descoperite coroana și mantia regelui Ștefan cel Sfânt, fapt considerat de bun augur.

            După ce trec de punctul de securitate, trag adânc aer în piept și pătrund în edificiul care secole de-a rândul a fost locul de încoronare a atâtor regi și regine. Efectul este straniu pentru că te aștepți la ceva monumental cum se întâmplă în cazul Catedralei Sf. Ștefan, dar nu, aici jocul de culori ale vitraliilor, lambriurilor și lumina care pătrunde de sus aureolând fiecare obiect pe care îl atinge, dă senzația de măreție și de sacru cum se întâmplă atunci când pășești în marile lăcașuri în care Credința transpare și din cel mai mic colțișor.

            Șoaptele se amplifică ireal și îmi închipui cam cum ar trebui să se audă o slujbă sau un cor. Trebuie că este magnific. Cred că seamănă cu slujbele de la Catedrala Sf. Paraschiva din Iași.

            În paraclisul Sf.Treimi, într-un sarcofag bogat ornamentat își dorm somnul de veci regele Bela al 3-lea și soția sa Ana de Antiohia. Tezaurul numără printre exponatele sale și cupa dăruită bisericii de Matei Corvin.

            Fascinația Trecutului cunoaște aici formele sale cele mai profunde. Atracția asupra turiștilor este puternică și când ieși afară, mult timp după aceea te întrebi: să fie Istoria doar o simplă arhivă, rece și secantă?

            Și apropos, de arhive, în cele ale lăcașului de cult se păstrează mare parte a corespondenței lui Sissi cu demnitarii vremii, cu diplomați, cu soțul ei, cu prietenele ei și cu contele Andrassy. Prietenia cu ultimul a dat naștere la tot felul de zvonuri, dar Sissi nu s-a lăsat intimidată. În anii 30 la Hollywood a apărut o carte care pentru foarte mulți a trecut neobservată. Numai că subiectul trata o poveste extrem de delicată: Sissi ar fi avut și un al 5 lea copil, posibil fruct al unei iubiri nelegitimine. Să fi fost contele Andrassy această iubire interzisă? Nimeni nu știe, doar zvonuri, zvonuri...

            Cum timpul îmi permite mă gândesc că nu ar fi rău să trag o fugă și până la Gödöllő, să vizitez și Castelul Grassalkovics, fostă reședință de vară a cuplului imperial.

            Nu este mare, nu are grandoarea Versailles-ului, nici aerul de basm al Castelului Neuschwanstein, nici aerul încărcat al rococo-ului de la Sans – Souci și nici sobrietatea Ermitaj-ului. Dar are tot ce îi trebuie: căldură, intimitate și pe Sissi. Așa aș putea caracteriza ceea ce găsesc aici.

            Poarta domeniul regal este chiar pe marginea șoselei 3, nu ai cum să te rătăcești.       Dintr-odată cerul se întunecă. Nori cenușii și albi se vălătucesc pe deasupra orașului cu furia unui mânz scăpat din buestru. Mi se spune că este ceva obișnuit aici. Surprinzător dar pe nimeni nu deranjează că dintr-o clipă într-alta putem fi făcuți ciuciulete. Suntem prea prinși de lucruruile din jur.

            Drumul pe care altă dată intrau trăsurile sunt blocate. Dar există parcarea și panourile de la intrare care îți relatează pe scurt povestea locului în care te afli. Urci panta ușoară și te pomenești în curtea de primire, mică, delimitată de intrările de o parte și de cealaltă, ca la orice reședință regală, băncile pentru micul popas ca să-ți tragi sufletul și un perete nu msi înslt de un metru, pe care tronează, evident leii imperiali și felinarele de altă dată transformațe în stâlp de iluminat, e drept ornamentali.

            Castelul se pregătește să primească o expoziție omagială. Cine credeți că este omagiat? Nimeni altul decât contele... Andrassy. Conincidență, firesc, nu-mi mai bat capul cu asta. Dar nici nu pot să nu remarc afișul cu alura aproape filigranată a bărbatului în constum de husar, roșu evident, care a fost cândva prietenul de suflet a lui Sissi. Pare să fi fost de înălțime medie, cu o carură impozantă, un bogat păr șanten ondulat, frezat cum o cerea moda epocii, cu perciunii, care se pierd într-un soi de barbă laterală ce nu ajunge să se 

întâlnească niciodată, uniți doar de mustață.        

            A început să plouă. Răpăială rapidă de vară. Și s-a făcut frig așa că mă refugiez asemeni celorlalți înăuntru. Lumina pătrunde dinspre curte și dinspre peronul de sosire, ceea ce face atmosfera primitoare. Plătesc biletul, trec de verificări și încep să urc. Deschidere și pe stânga și pe dreapta. Inima îmi bate parcă mai cu putere.

            Ceea ce noi am numi holul de la intrare, este o încăpere din care trei uși te îndreaptă spre camera de lectură, biroul de lucru și sala de bal. Pereții în tonuri de gri cu amorași făcând diverse munci, sunt pictați în tehnica ronde-bosse-ului ca spațiul să capete adâncime lucru reușit din plin. Este ca și cum te-ai afla într-o cameră tridimensională.

            Primul popas: sala de mese. Într-un spațiu de 3 pe 3 m există atâta simplitate și rafinament încât fără să vreau mă întreb pentru ce ne dorim case imense cu bucătării de 20 – 30 mp. Porțelan de Sevres, cristal de Bhoemia, într-adevăr cam tot ce trebuie unei mese regale.

            Din sala de mese direct în sala de lucru. Telegraful din anticameră. Masa șefului cancelariei leagă între ele biroul ce lucru al împăratului cu camera de lucru a împărătesei. Fiecare pe cont propriu, fiecare cu propriile interese. Vedem chiar și o toaletă regală și îmi spun că eu sunt mai fericită cu baia mea de 3 pe 2, pentru că în spațiul acela infim mi se pare greu de crezut că încăpea vreun ilustru popou și totuși...

            Am evitat sala armelor. Întotdeauna mi-a repugnat ideea de violență, iar acele arbalete, spade, halebarde, topoare, pistoale sau flinte nu fac decât să sublinieze, cum spuneam într-alt loc, ideea de masculinitate dominantă, nu prin forța propriei minți ci prin forța mușchilor, iar între cele două noțiuni nu vom putea pune niciodată semnul egal.

            Sala de bal are somptuozitate regală. Pianul negru din colț și geamurile imense sparg abundența stucaturii învelite în foiță de aur și astfel dispare senzația de greoi, de prea plin. Roșul mătăsii care căptușește scaunle vine și el să alunge ceva din monotonia candelabrelor grele, masive, cu mufe de aur așa cum se poartă la case mari.

            În schimb sala de teatru mi se pare remarcabilă. Construită în 1785, este dotată cu un un sistem de scripeți acționați de un troliu de lemn care face ca decorul să poată fi schimbat cu ușurință. Din câte am înțeles, asemenea săli de spectacol, tipice barocului, se mai găsesc doar în două sau trei locuri din lume. Particularitate a scenei face ca Teatrul Baroc de la Gödöllő să aibă stagiune și în prezent. Spectacole de operă, operetă sau concerte de muzică clasică fac deliciul serilor de toamnă și de iarnă. 

           Interioarele au acea căldură domestică care te fac să nu mai pleci. Și totuși trebuie să ies. Mi-e teamă ca nu cumva, vreo fantă temporală să mă absoară și să mă ducă într-un timp în care nu știu dacă m-aș descurca. Iar prezența lui Sissi este atât de pregnantă încât te întrebi cum de nu o vezi rătăcind printre grupurile de turiști risipite pe ceea ce a fost odată domeniul regal.

            Nu poți părăsi Gödöllő fără să dai o raită prin parcul castelui. Pe o suprafață de peste 94 ha sunt risipite specii de plante și copaci care pot forma liniștit o grădină botanică.

            Ploaia s-a oprit. Pământul reavăn mustește. Frunzele copacilor și petalele florilor tremură sub greutatea perlelor de apă. Dar..o simplă adiere risipește farmecul de basm al verdelui crud îngemănat hăt departe, cu buza cerului într-un sărut misterios, androgin, greu de găsit altundeva. Iubirea pare să transpară din fiecare colțișor de iarbă, din fiecare petec de cer rătăcit în frunzișul copacilor ca și cum ne-am afla într-o perpetuă legănare vis – realitate. Sunt sigură că pe acolo pe undeva sufletul lui Sissi caută încă iubirea pierdută. O va căuta o Veșnicie.

            Și tot pentru foarte mult timp de acum încolo, îi vom vedea umbra traversând Timpul, într-o risipire de amintiri mai mult sau mai puțin reverențioase, pentru că în comparație cu soțul ei care a rămas prizonier între coperțile cărților de istorie ca oricare alt rege,  ea a reușit să evadeze și să se facă contemporană cu noi. 

- va urma - 

.

Elfi, gnomi, nimfe și eroi în Cetatea Egerului

- 3 -

            Ocazia de a simți pe viu momentele care i-au frământat pe înaintașii noștri și au supus personalitățile vremii unui dur test de anduranță, obligându-i să aleagă între conștiința și sentiment, nu se poate pierde. Iată măcar un motiv pentru care am decis să fac următorul drum. Obiectivarea unei realități se face numai prin perceperea senzitivă a unui Trecut care a fost cândva viitor cum spunea un prieten acum călător printre stele...                                                                                         

            Plouă. Dă câte o rafală, apoi se oprește. Autostrada M3 este destul de liberă. Oricum este ora prânzului și probabil încă unii abia s-au așezat la masă, în timp ce noi abia am urcat în mașină. Duminca aceasta conduce Ștefan, eu sunt copilot, lui Dan și Danei revenindu-le postura de participant fără nici o obligație. Odată în plus să am timp să-mi arunc ochii asupra locurilor pe care le străbatem. Ne-am propus ca astăzi să mergem la Eger, orașul cetate, veți vedea mai târziu de ce îl numesc așa, care a fost cîțiva ani vama dintre România Mare și Austro – Ungaria.

            Rezonanța amintire - sentiment are o topică proprie pe care o dă rezistența în fața asaltului cotropitor al memoriei...Stelele din Eger, o carte pe care am citit-o  pe la 12 – 13 ani și trebuie să mărturisesc că m-a urmărit toată adolescența poate și pentru contextul istoric, mai ales că a fost perioada în care eram fascinată de istorie. Dacă Omul de aur a lui Jokai Mor m-a purtat în lumea celor care aveau hoinăreala în suflet  străbătând Dunărea de la un capăt la celălalt în dorința de a găsi idealul, în fond asta face Timar, eroul principal, și atunci când crede că l-a găsit constată că nimeni și nimic nu este mai statornic decât propria redescoperire în diverse dimensiuni – materială, spirituală sau sentimentală, Stelele din Eger  a lui Gardonyi Geza, m-au purtat în vremea cavalerismului de început de ev mediu, cu parfum de El Campeador și Chanson de Roland, în care jertafa propriei vieți întru salvarea unei idei cum este cea de libertate și de identitate națională, nu aveau preț și nici nu era tributară vreunei alte valori. Era vremea în care visam cu ochii deschiși.

            Ștefan este suprins că tac. arăt spre țevile metalice de pe marginea drumului, care au un mic acoperiș deasupra și pe care este pictat un fulger. <Nu.> îi aud la unison. Încep să râd: mă simt bine să mă dau atotștiutoare.

            Uniformitatea peisajului care curge pe lângă noi, induce monotonia.  Îmi simt pleoapele din ce în ce mai grele. Am și dormit foarte puțin azi noapte. Dar nu mă plâng.

            Undeva pe unde se pierde linia orizontului pare să se însenineze. Continuă să mă mire curățenia, grija pentru ce va fi mâine. Cum s-a făcut puțin mai cald a început și munca. Pe toate planurile. Cosmetizarea Budapestei, de exemplu este în floare: se construiește, se reconsolidează, se face o nouă fațadă, se schimbă ceva de parcă întreaga viață citadină este prinsă de febra schimbării. Inclusiv micile localități prin care trecem sau pe lângă care trecem.

            La Hatvan care în maghiară înseamnă 60, chiar la km 60, pe dreapta se vedea un uriaș conglomerat metalic. Este fabrica Bosch.

            Vocabularul limbii maghiare pe care îl dețin se îmbunătățește pe zi ce trece. Nyugat. Prin asociere cu Gara Nyugaty (Gara de Vest) știu că în seamnă vest. Kelet tot prin asociere, cu Gara Kelety (Gara de Est) înseamnă Est. Deli – sud și Esok (de la esokat – înserare) – Nord. Sper că nu le-am încurcat.< Nuuuu>, Ștefan se distrează copios pe seama mea.<Și când te gândești că până la 3 ani nu știam o boabă românește>filosofez eu ușor dezamăgită. Femeia care a avut grijă de mine la Arad era unguroaică.  Și normal, că primele cuvinte învățate au fost în ungurește. Dar ai mei s-au speriat, ce o să spună lumea ca fiica lor nu știe românește și au preferat creșa și grădinița decât să merg în paralel cu 3 limbi, pentru că Marika neni vorbea cu mine și nemțește. regretul mamei mele este tardiv.

            Herghelia de nori a început să ia în copite înaltul, de la un capăt la celălalt, întunecând brusc orizontul. Percepeam aproape fizic galopul climatic și mă așteptam să aud tropotul tunetelor dar totul era un joc vizual nicidecum auditiv.

            La km  112 facem dreapta, conform indicatorului Eger, trecem peste M3, si drumul se continuă ca o alunecare peste câmpul proaspăt arat și însămânțat, undeva spre nord. Am senzația că luăm frontal lanțul de munți care zigzaghează orizontul – este lanțul colinar Matra, dar imediat virăm stânga.< Ce facem, mergem înapoi la Budapesta?> o aud pe Dana impacientată.  Ștefan rîde.< Nu, imediat facem dreapta. De fapt am intrat în regiunea viticolă Egri. Face parte din Podgoria Tokay.>

            Egri. Eger. În mintea mea se învălmășesc toate. Încep săpăturile prin amintiri.  Imperiul Otoman în dorința de a-și extinde stăpânirea și la...Viena, s-a oprit la...Eger. De fapt, Egri este toponimul turc pentru Eger.

            Cu câțiva kilometri înainte de a intra în oraș, în fața noastră se profilează majestuoase o suită de cupole, turnuri și clădiri cu aer de...altă dată. Intrăm dinspre est, talonând strâns vechiul zid al cetății în care s-au cuibărit crame în care găsești vinuri de Egri – Tokay de calitate. Toată lumea tace și privește.

            Ai spune că ești într-un oraș nou dacă Trecutul nu s-ar decupa clar și edificator ca o pecete, în zare. Cupole sau turle de biserici, cu amprenta barocului adânc exploatate arhitectonic, domină orizontul apropiat.

            Mirosul de liliac este amețitor. Peste tot, pe străzi, de peste gardurile caselor sau din parcuri, liliacul pare emblema florală a orașului. Și acest lucru l-am remarcat și la Budapesta dar și peste tot pe unde am hoinărit prin Ungaria.

            Șocul îl ai atunci când ești față în față cu Grandiosul. Consevată de timp, încremenită de glorie și istorie, bazilica arhidiecezană te întâmpină cu un bun venit tipic orașelor cetate medievale: imensă, impozantă cu  îngerul Destinului, Speranței și Iubirii gata să te cumprindă în brațele larg desfăcute, de acolo de pe frontonul templului, cu dictonul veniți să îl slăvim pe Dumnezeu.

            Încă din 1007, Egerul a făcut parte din cetățile domeniilor regale. Regele Ștefan cel Sfânt și-a dorit ca dacă Esztergom era o catedrală cetate, menită să adăpostească peste 1000 de familii în caz de război, un loc în care laicul se pătrundea cu religiosul, Eger să fie doar un loc dedicat lui Dumnezeu. Nedespărțiți de ideea credinței rămân arhanghelii Mihail și Gavriil care ocupă un loc aparte în panteonul catolic.

            Încă de pe trepte suntem întâmpinați de Sf.Petru, Sf.Pavel, Sf. Ladislau și Sf.Ștefan de parcă ne-ar îndemna să purcedem la cunoaștere fascinanți de vizual și nu de cuvinte. Se pare că uneori metafora ucide.

            Ecoul pașilor noștri face să ne simțim mici și temători atunci când vrem să schimbăm câteva impresii. Suntem lăsați să facem fotografii cu condiția să nu folosim blitzul.

            Încărcătura specifică barocului, curent artistic predominant în Europa şi apoi pe alte continente, a fost generat iniţial în Italia, într-o anumită direcţie a artelor vizuale, la sugestia explicit exprimată de către Biserica Romano-Catolică, cel mai mare "antreprenor" şi sponzor al artei în Evul Mediu şi Renaştere. În enciclopedii și dicționare de artă, barocul este explicat prin caracteristicile sale impresionante : monumentalitatea clădirilor şi excesivitatea decorării interioare şi exterioare (în arhitectură), folosirea scenelor dramatice cu personaje multiple reprezentate din unghiuri cât mai diverse grupate însă în jurul unui ax asimetric plasat în ansamblu (în sculptură), realizarea de compoziţii complexe cu personaje multiple aflate în situaţii dramatice prin utilizarea diagonalelor şi a tehnicii clarobscurului (în pictură), crearea dramatismului interior şi unei anumite "îndrăzneli", fanteziste chiar utopice, a discursului în literatură și mai ales în poezie.

            Totuși, deși elementele baroce abundă, bazilica este construită în stil neoclasic, și este a doua ca mărime din Ungaria după cea de la Esztergom, și posesoarea celei mai mari orgi din sud – estul Europei. Admir, plăcut încântată, imortalizarea inflorescenței primăvăratice a liliacului în fierul care închipuie lampadarele ce străjuiesc băncile de rugăciune.

            Travertinul atât de iubit în Renașterea târzie și marmura roză de Carrara, fac să țâșnească întru veșnicie parcă coloanele care susțin nava bisericii. Frunzele de acant din foiță de aur, par să-și împreuneze ramurile ca să dea impresia unei cununi a unei religiozității uneori impuse cu sabia.

            Personaje alegorice și biblice înoată în azuriul tivit, de asemenea, cu foiță de aur a tavanului înregimentat într-o suită de cupole care seamănă cu pantocratorele din bisericile noastre. Apoteoza apostolilor și sfinților martiri vin să sugereze slava lui Dumnezeu în gestica sugerată de pictor. Cupola centrală este susținut,ă ca și în clipa concepției, de cei patru evangheliști Ioan, Marcu, Luca și Matei. Înconjurată de apostazia marilor regi ungari - Ștefan, Bela al IV-lea, Sigismund și Matei Corvin, adâncimea cupolei principale pare să se continue cu cerurile infinite, acolo unde heruvimi, serafimi și îngeri măresc gloria divină perpetuu.

            Lumina pătrunde prin ferestrele semi-ogivale, plasate foarte sus ca și cum nu ar trebui să sesizezi de unde vine lumina și ale căror vitralii estompează și ele, franjurând văzutul în culori jucăușe, martori tăcuți ai Trecerii.

            Altarul poartă semnătura a doi maeștri din secolul 17 – Michelangelo Grigoretti, pictura și Marco Casagrande, sculpturile. Un Sf. Petru detașat a încremenit cu mâna întinsă spre masa altarului. Nu stiu dece imi vin în minte vorbele lui Lorelai – anii mei tineri au sunat a cântec, am trecut pe lângă ei cu dragostea de mână și am rămas cu mâna întinsă ca a regelui Lear...Privind mai atentă statuia îmi spun că atitudinea Sf.Petru de aici chiar are ceva din tragismul regelui Lear.           

            Secolele 14 – 15 au fost ani de glorie și de strălucire pentru Eger care ajunsese la un moment dat chiar unul dintre cele mai importante cetați ale Ungariei. Sediul episcopilor, cardinalilor și arhiepiscopilor, aceștia, în conformitate cu gustul și moda epocii au clădit un oraș eclesiast după modelul Vaticanului. Acesta avea să fie martorul, nealterat și neîmbătrânit, a evenimentelor care s-au abătut de-a lungul vremii asupra cetății. În 1804, Papa Pius al VII-lea a dat edictul de numire prin care, se stabilea, ca la Eger să ființeze reprezentanța arhidiecezană, un fel de ambasadă eclesiastă.

            Când Matei Corvin a pus piciorul în cetatea Egerului aceasta era deja un burg înfloritor și primitor care a mers la suflet regelui ungro-vlah. Amprenta Renașterii a dat strălucirea și patina unei epoci extraordinar de deschise culturii, de regăsiri întru filosofie și poezie dar și în arta propriu-zisă, și mai ales, puternic reprezentată de arhitectură.

            Peste drum de bazilică, la etajul superior al Institutului Pedagogic,  se află cea mai frumoase bibliotecă din Ungaria, Biblioteca Arhiepiscopală. Decorată cu sculpturi în lemn, are tavanul împodobit cu fresce superbe. În prezent, numă 130 000 de volume. Aici se păstrează prima carte tipărită în Ungaria (1473), dar şi singura scrisoare din Ungaria, a lui Mozart.

            Partea cea mai interesantă a clădirii o constituie turnul atipic pentru o clădire care respecta normale arhitecturale ale secolului al 16-lea. <Oare ce-o fi aici>, mă pomenesc întrebând, dar nici Ștefan, nici Dana și nici Dan, nu au știut ce să îmi răspundă. Până la urmă am găsit răspunsul singură, consultând ghidul local: Observatorul Astronomic Spekula. Cea mai interesantă instalaţie a turnului astronomic, înzestrată cu "tehnica de vârf" a anului 1776, este periscopul, care într-o încăpere întunecată proiectează pe suprafaţa albă a unei mese imaginea vie a oraşului. Din păcate era închis așa că ne-am îndreptat pașii spre Dobo Ter, unde Biserica Minorită Sf.Anton este centrul de atracție turistic.

            Drumul se strecoară printre ulițele strâmte, de târg medieval înfloritor: sipoteka (Natura din șipuri) cu emblema Sf. Hildegard legănându-se în bătaia vântului; ba chiar și o bufniță ne salută în ritm boreal, ca să nu mai spun de buchetele de plante aromate care sugerează fără a fi nevoie de alte însemne, importanța care se dă naturii în acest colț de țară. De altfel, mâncarea ungurească este extrem de aromată și picantă dar vom vorbi și despre asta la timpul cuvenit.

            Brusc ne trezim într-o piață largă, mărginită de clădiri vechi și noi și dintre care, bineînțeles, se detașează rozul umed al bisericii minorite, peste care se așează brusc verdele coclit al bronzului celor două gurpuri statuare care marchează piața -  monumentul dedicat lui Istavn Dobo și o scenă de bătălie.

            Acum realizez că cele două turnuri ale bisericii le-am văzut cu mult înainte de a intra în oraș. Călugării franciscani s-au stabilit la Eger încă de la începuturile secolului al 13-lea. Au construit o biserică și o mânăstire care s-a păstrat chiar și sub ocupație turcă, fiind transformată în geamie, cum aveau obiceiul să facă turcii peste tot, călugărilor permițându-li-se să rămână în oraș însă. După retragerea otomană, comndantul imperial Carrafa a donat biserica cu grădinile și casele aparținătoare ordinului Minoriților, adică franciscanilor. Biserica veche a fost dărâmată și în locul ei ridicată alta, de această dată în stil baroc, și  care a primit numele întemeietorului Ordinului Minorit, Anton de Padova.

            <Mă este fantastic cum s-au păstrat>, Dana fotografiază tot ce apucă, de altfel și Dan face același lucru, doar că ea este ceva mai insistentă și mai atentă la detalii. Deh, femeia...

            Interiorul este mult mai luminat decât Bazilica, dar extrem de încărcat din punct de vedere a ornamentației, frunza de viță și strugurele (Eu sunt via și voi sunteți mlădițele și Cel în care voi rodi Eu, rod va da...) fiind un adevărat leit motiv interior. Constat că stucatura este din ipsos și acest lucru îmi lasă un gust sălciu.  Atenuează ceva din strălucire și din prima impresie. Pictura, dinamică pentru o biserică, chiar și minorită,  face ca atmosfera să fie una detașată care nu diminuează deloc sacralitatea locului. Altarul, cu același însemn solar al divinului, poartă numele Domnului așa cum apare EL în scrierile ebraice.

            Privesc ornamentația băncilor și observ că nu sunt singura interesată de motivele reliefate. Mai fotografiază cineva, ceea ce fotografiez eu.  Urechea – cine are urechi să audă și ochiul – cine are ochi să vadă, inima – sacrificiul Mântuitorului.< Masoni>, Dana pare să îmi citească gîndurile. <Aha...>

            Totuși am senzația de rece, de apăsător și de aer greu respirabil. <Mi-e frig>, pur și simplu dinții îmi clănțăne. <Nu simți umezeala?> Dana are dreptate, din cauza asta nu mă simt în largul meu. Umezeala ridicată de-a lungul timpului în pereți aduce frigul care, dacă nu ești pregătit, îți strepezește oasele.

            Ajunsă afară aerul mi se pare respirabil. În plus atmosfera de altă dată face să uit rapid frigul dinăuntru. Micul podeț, peste parâul Matra care curge la poalele Dealului Regilor, deal pe care este ridicată cetatea Egerului, aduce întrucâtva cu Podul Rimini de la Veneția.

            În apele limpezi, Dana, Dan și Ștefan se întrec în a descoperi pești. <Uite păstravul>, o aud pe Dana înveselită. <Da’ sunt mai mulți>, intervine Dan.< Mă voi vedeți pești de foame>, nu mă pot abține să nu-l zgândăr pe Dan,< Îmi pare rău, masa după ce coborâm la vale!>. Privim cu jind la mesele asezate sub umbrele imense, dar dacă mâncăm acum își va spune cuvântul sațietatea și vom perinda prin cetate fără niciun chef.

            <Fii atentă>, Dana mă prinde de cot și ne îndreptăm privirile în aceeași direcție. Cu ușile larg deschise o cafenea. Dar ce cafenea!! Este greu să descrii sentimentul de acasă pe care ți-l dă micul local, nu are decât 3 mese și alte 2 afară. Intimitatea, căldura, un regal al mirosurilor care îți ațâță stomacul și nările provocator, culoarea, îngrămădirea de lucruri pe care numai într-o băcănie de pe vremuri le găseai îmi dă convingerea că am gasit-o pe Stăpâna mirodeniilor, cochetăria micului local, mesele improvizate din blaturi de mașini de cusut vechi, fac din acesta un adevărat paradis local. <Atâtea soiuri de cafea la un loc nu am văzut de când mama m-a făcut>, îl aud pe Dan pentru prima oară surprins. <Îmmmm, am poftă de o ciocolată caldă>, nici Ștefan nu face față cu prea mult succes asaltului olfactiv. Râdem și ne așezăm. <Parcă am fi într-o cafenea de acum un secol, lipsesc doar umbreluța și crinolina>, Dana este încântată efectiv de ce vede, ca și noi ceilalți de altfel.

            Atmosfera s-a însuflețit pe măsură ce soarele s-a aburcat din nămiezi, cum ar spune bunica, și grupurile de turiști se înmulțesc, trec pe lângă noi sporovăind, unii aruncându-ne ocheade pofticioase, alții amuzându-se și câțiva metri mai încolo se așează și ei la o măsuță. Cafenelele și restaurantele sunt înșirate unul lângă altul, unul lângă altul, ca mărgelele pe ață. Mulți câini, de toate rasele, de la canish și yorkshire, la labrador, golden, șoricar și chiuhahua. Și ce este mai frumos este că știu să stea la poză, ba chiar vor să-mi guste aparatul de fotografiat și, de ce nu, ceașca de cafea?!

            După ce am degustat cafeaua columbiană cu aromă de sălbăticie, ne reluăm drumul pe Koshut ut spre cetate. Nu știi la ce să privești mai întâi: la ciocolaterii, la gelaterii, la vinuri, la suveniruri, la gravuri și desene în peniță...Uau, dau un țipăt care îi sperie nu doar pe prietenii mei.< Ce e>, Dana crede că mi s-a întâmplat ceva. Nu zic nimic ci o trag după mine...Are o reacție ciudată. <Nu mi-au plăcut dragonii niciodată.> <Nu contează dragonii, nu vezi că am nimerit în lumea hobbiților.>

            Ideea de a deschide un magazin de suveniruri plecând de la povestea lui Tolkien proiectând-o în lumea mitică a dragonilor, a dat roade. În jurul nostru, jucăuși, elfi, gnomi și nimfe, în atitudini șmecherești, cu un aer cherchelit de pe urma berii de cicoare îngurgitată sau cu urechile, ca niște antene, pregătite să recepționeze orice semnal. Dragoni cu aripile larg desfăcute și-arată colții de pe câte o scurmieră sau duc în cârcă un lampadar, press-papier, lămpi de aromaterapie și noi oameni în toată firea căscând gura la ei. 

            Impresia este puternică și greu te poți disocia de atmosfera de basm, e ca și cum ai retrăi în câteva clipe o copilărie rămasă prizonieră într-o dimensiune aflată la hotarul dintre realitate și fantezie.

            Panta ușoară către intrarea în cetate este pavată cu piatră așa cum se făcea acum 300 de ani. Primele ziduri au fost construite în nurul anului 1100, iar ultimele după 1350. Recunosc foarte ușor scene din unele filme ale lui Sergiu Nicolaescu – Capcana Mercenarilor și Nemuritorii. 

            Bătălia de la Mohacs din 1526, a făcut ca cel mai de preț ideal al ungurilor, libertatea, să fie călcată în picioare de osmalâi lui Ali Pașa. Turcii au ajuns la porțile Cetății Eger - astăzi unul din cele mai frumoase orașe baroce ale Ungariei unde comandantul Istvan Dobo cu o mână de soldați, a rezistat eroic asaltului otoman oprind expansiunea turcă 38 de zile la porțile Egerului pentru că destinul a vrut să îi transforme în eroi. Dobo avea la dispoziție 16 tunuri ușoare, 5 tunuri grele și numeroase muschete. Realizând că atacul turc va deveni iminent la un moment dat, a început să facă provizii de hrană și de muniție. Cu tot cu femei și copii, numărul sufletelor din cetate se ridica la circa 2000 de persoane. Pe 11 septembrie 1522, Ali Pașa cu peste 60000 de oameni ajunge la porțile cetății. Dar Istvan Dobo nu s-a lăsat intimidat.

            Mi-amintesc de grupurie statuare din piața Dobo Ter, de expresivitatea lucrărilor care este atât de naturală și de dinamică încât lasă o puternică impresie privitorului. Ai senzația  că pendulezi între Trecut și Prezent fără egal, ca și cum ai duce mâna la piept și ai spune teleportează! Memoria auditivă lasă loc iureșului de bătălie, auzi loviturile spadelor, bubuiturile tunurilor și ale muschetelor, gemetele muribunzilor...Mă scutur înfioarată.

            Foarte bun strateg, Dobo și-a plasat oamenii în punctele nevralgice transformând cetatea, e drept, vremelnic, într-un loc inexpugnabil. Aproape o lună și jumătate au rezistat valurilor succesive, zilnic pierzând oameni, iar cei rămași acopereau punctele de tragere. Din păcate, asaltul din 14 octombrie 1522 a fost decisiv. Ali Pașa și oamenii lui au trecut prin foc si sabie cetatea. Tunurile sunt plasate astăzi așa cum au fost în vremea asediului.

            În prima curte interioară, o arteziană care însă a secat. Pe stânga două siruri de corturi adăpostesc tarabele cu suveniruri iar în perioada 22 – 26 iulie, au loc Serbările Cetății, și când mulțime de oameni, costumați de epocă, participa la dueluri și la turnire, cam cum se întâmplă la noi la Sighișoara. Privirea mi-este atrasă de un bărbat, în haine de epocă, care trăgea cu arcul. Bineînțeles că avea și spectatori. Nu mai vezi în fiecare zi pe cineva făcând asemenea exerciții. Ceva mai sus se vede dealul calvarului, pe care Istavn Dobo și oamenii lui l-au urcat urmând supliciul învinsului, marcat de 3 cruci enorme. Martirizat, își doarme somnul undeva lângă un zid iar piatra funerară se află în muzeul din interiorul Palatului Gotic din a doua curte interioară.

            Mirosul de liliac este foarte puternic, aleea este marcată de câțiva asemenea copaci. De acolo de unde sunt Minaretul apare în toată splendoarea lui. Cu înălțimea lui de 40 de metri domină orașul. Numără nu mai puțin de 97 de trepte în jurul axului central. Mi-nchipui ce condiție fizică trebuie să fi avut muezinul care dădea semnalul pentru rugăciune, de 5 ori pe zi trebuia să urce. Adevărul este că panorama asupra orașului este uluitoare, cum toate construcțiile sunt legate de zidurile din vale ale cetății, este ca un furnicar în plină zi de muncă.

            Să te perinzi de la un capăt la altul prin cetate este ceva, mai ales că ne-am găsit subiectul: Panopticul, un soi de muzeu al figurilor de ceară în care sunt reprezentate imagini din istoria Egerului. Și dacă m-am fotografiat cu capătanul gărzii turcești nu am avut același noroc cu Ali Pașa. Când am  vrut să mă așez turcește lângă sclavul care  îl răcorea pe comandant s-a pornit să chirăie...sistemul de alarmă! Nu am știut cum să o șterg mai repede.

            De pe donjonul central care poartă numele lui Istvan Dobo putem admira Egerul cu ajutorul periscoapelor mobile, prilej de conversații onomatopeice vis-a- vis de ceea ce vedeam.

            Abia când ne-am așezat pe prima bancă întâlnită, aproape de ieșirea din cetate, am realizat cât suntem de obosiți. Fusese o zi plină. Soarele trimitea semnale serioase către apus, colorând cerul într-o gamă de azuriu-auriu-roșietic. E timpul să ne retragem, o aud pe Dana cu vocea ușor răgușită. Toți suntem de acord dar nu face nimeni vreun gest că ar vrea să plece. Suntem încă prea prinși de călătoria în timp făcută.