- 2-
Timpul își desăvârșește trecerea în dimensiunea prezentului, rece, secantă, irevocabilă, cu un vânt tăios ce pare că vrea să treacă prin noi, așa cum îi este data. Între zidurile cetății de la Esztergom și Vișegrad, măreția de altă dată tânjește după recunoaștere, dar privitorul nu îi poate oferi mai mult decât un .
Primăvara timpurie a coborât peste pusta ungară încă de pe la mijlocul lui februarie. Cred că Soarele, cumva revoltat de mirarea noastră, vrea să ne dovedească ce poate. De altfel, aici nu se poate vorbi despre temperaturi mai scăzute de – 5 grade. La Budapesta este -1 gr și lumea spune că este frig. Mă întreb ce ar face dacă ar fi în România, la Întorsura Buzăului sau la Miercurea Ciuc unde frecvent se ating - 30 - 34 de grade și unde vara este o plăcere să stai la 18 – 20 grade.
Este duminică și avem chef de plimbat. Urcăm în mașină și pornim la drum. Astăzi eu conduc. Ștefan fotografiază și este co-pilot. Cultul ieșirii din oraș la sfârșit de săptămână este foarte bine înpământenit așa că ne încadrăm cuminți în coloana de autoturisme. Știu că primul lucru care m-a suprins aici a fost civilizație circulației. Nu mă forțează nmeni să eliberez banda, nu mă clipăie nimeni să merg mai repede, am număr străin și sunt oarecum protejată de cei din trafic.
Ne îndreptăm către DN 11 ca să o luăm spre Vișegrad. Traversăm cam jumătate de Budapesta. Soarele ne-a adus nu doar poftă de viață dar și dorința de a trăi ceva formidabil, ceva ce nu am mai trăit de multă vreme.
Reacția mea când am fost invitată la casting-ul pentru EzoTv, a fost destul de ciudată. Ce am să mă fac singură printre străini. Era de fapt, reflexul temerilor devoalate de poveștile bătrânilor din Ardealul în care rădăcinile mele sunt înă destul de firave, vis-a-vis de relația dintre români și unguri. Nu am înțeles niciodată de ce istoria a trebuit să fie partajată între ce este al meu și ce este al tău?! Pământul este al tuturor iar trecutul este demonstrația cea mai la îndemână că totul este trecător, totul se schimbă nimic nu este definitiv și insurmontabil.
Am venit, mi-a plăcut ce am găsit aici și am rămas. Temporar.
Nu cred că poate fi ceva mai minunat în Budapesta decât să faci o plimbare pe podurile care leagă cele două orașe istorice. Dacă te impresionează ceva atunci sigur este pioșenia față de Trecut. A pune în valoare istoria nu are nici o legătură cu tentativa unora de a ne învrăjbi sau de a ne imputa neputința lor. Este un lucru firesc pe care l-am găsit peste tot în lume pe unde am umblat și mai puțin – o spun cu durere în suflet, la noi. Grecii se laudă cu pietrele lor și au făcut o adevărată artă din practicarea turismului, Italia construiește poduri suspendate peste siturile istorice pe care le dorește să rămână acolo unde au fost, Franța conservă atent umbrele Trecutului în muzee și castele, la fel Anglia, Germania și Elveția, Rusia, Lituania sau Danemarca, Spania, Maroc, Tailanda ori China care a înțeles că Istoria este un excelent ambasador spre universalitate, atenția cu care ești primit, explicațiile care ți se dau, serviciile ireproșabile, lacune din ce în ce mai vizibile însă Acasă. Și nu vă pot spune, repet, cât de mult doare asta. Nu invidie, ci amărăciunea de a știi că încet, încet se pierd valori inestimabile.
Sunt pe Podul Elisabeta și cu coada ochiului pot admira măreția austeră a celui mai vechi pod al Budapestei, Podul cu Lanțuri pe fundalul cu alură gotică pe care îl lasă să transpară clădirea Parlamentului. Arcadele hieratice, elegante, se continuă șerpuitor, unele cu altele.
Să privești Dunărea seara, din Citadelă, promontoriu dedicat libertărții după cel de-al doilea răboi mondial, este o adevărată feerie. Luminate a giorno, par o cascadă de trepte de la pământ la cer. Unul dintre ele a fost construit de nimeni altul decât de Eiffel.
Șocul Budapesta s-a produs în urmă cu un an, când am venit într-o mică excursie. Nu mai recunoșteam nimic decât eventual clădirile vechi. Budapesta devenise cosmopolită și se deschisese Europei cu sobrietatea și orgoliul lucrului teminic învățat. Pe când așa și la noi?
Am ieșit din Budapesta și primul lucru care m-a surpins au fost...bicicliștii. Iată un tandem excelent pentru viața sedentară – omul și bicicleta. Ștefan prinde momentul să se laude cu bicicleta lui pe care a dat un salariu. Îl înțeleg, doar este foarte mândru de achiziția sa.
În orășelele prin care trecem sunt piste special amenajate pentru aceștia, dar pe șosea, se pedalează pe margine, cuminte și fără teribilisme, dar și feriți de către șoferi. Câmpurile arate deja, au uniformitatea cazonă a spiritului austriac, mai precis prusac, care se regăsește nu doar în educație cât și în construcții, în cultul pentru curățenie și pentru promisiunea onorată.
Casele, zugrăvite în culori vii sunt pata de culoare de care primăvara timpurie are nevoie. Verdele se simte germinând pe aproape, după cum se simt curenții Dunării mânându-ne, cu putere, de la spate.
Vișegradul ne primește cu vechea intrare a cetății de care este legat numele lui Sigimund și a regelui Bela. Loc strategic, în coasta dealului, sus cetatea, jos Dunărea. Un punct e observație excelent. Denumirea de etimologie slavă tocmai asta înseamnă: castelul din vârful muntelui.
Prima mențiune a acestui oraș este de pe la 1009, când se amintea aici de existența unei arhidiaconii. După marea invazie mongolă din 1242 care a distrus cetatea, Carol I din dinastia Angevină, a făcut din Vișegrad casa sa, reconstruind cetatea din temelii la 1325. Zece ani mai târziu aici se va încheia alianța dintre Ungaria – Luxembourg -Polonia, la inițiativa regelui Carol, unde au fost prezenți Ioan de Luxembourg și Cazimir al III-lea al Poloniei. Deși regele Sigismud va muta capitala Ungariei la Buda, Matei Corvin va folosi cetatea de la Vișegrad ca reședință de vară.
În epoca modernă, aici a ființat grupul de la Vișegrad, un pact tripartit între Ungaria, Cehoslovacia și Polonia, imediat după căderea Cortinei de Fier, în 1991, dar care s-a dizolvat odată cu scindarea Cehoslovaciei.
Acum, Vișegrad este un orășel mic, azvârlit între dealuri , asupra căruia noua arhitectură își lasă amprenta. Izvoarele termale de aici au dus la apariția vilelor cochete și a unor hoteluri în ideea de a exploata calitățile tămăduitoare ale acestora.
Pentru mine, Vișegrad rămâne locul în care Dunărea face un celebru cot și care văzut de pe meterezele cetății îți dă, pentru câteva clipe, senzația de măreție.
Am furnicuțe la stomac. Ne apropiem de orașul despre care am aflat pentru prima oară citind Cântecul Nibelungilor. Aici ar fi trăit Atilla cu care se căsătorise Crimhilda fără însă a renunța la planul ei de a răzbuna moartea lui Siegfried. Probabil vă amintiți despre povesea de dragoste încheiată atât de tragic, epopee germanică din evul mediu timpuriu.
Siegfried, fiul regelui Siegmund și al reginei Siegelinde din Xanten, îndrăgostit de Crimhilda, fiica regelui Burgundiei. În drumul către Worms, Siegrfied îl prinde pe elful Alberich iar acesta ca să scape îi dezvăluie locul comorii Nibelungilor și îi mai spune că îmbăindu-se în sângele balaurului care păzește comoara devine invulnerabil numai că, îmbăindu-se, o frunză se lipește pe unul din omoplați. Este singurul punct vulnerabil a lui Siegfied. Teribil cum mai seamănă această legendă cu cea a lui Ahile pe care mama sa îl scaldă în Styx ca să-l facă invulnerabil, ținându-l de un călcâi ca să nu îl scape, călcâiul fiind singurul punct vulnerabil ale eorului.
Siegrifried îi dă drumul lui Alberich nu înainte de a-i lua mantia care îl face nevăzut. Prințul din Xanten se aliază cu casa burgundă în lupta împotriva saxonilor și danezilor. Câștigând războiul Siegrifried primește mâna Crimhildei. Gunther, fratele mai mare al prințesei burgunde era îndrăgostit de Brunhilda, regina Islandei. Dar pentru a putea să se căsătorească cu ea trebuia să treacă trei probe. Cu ajutorul lui Siegfried reușește să cucerească mâna islandezei și au loc două nunți. După un timp, între Crimhilda și Brunhilda izbucnește o ceartă iar Crimhilda îi aruncă în față faptul că soțul ei l-a ajutat pe Gunther să o cucerească. De aici până la a pune la cale un complot este mai puțin de un pas. Gunther află locul vulnerabil de pe corpul lui Siegfried și acesta este omorât. Prințesa Crimhilda, soția lui Siegfried îi va urmări pe ucigași cu o furie de nedescris...
Ia uite, o moară de vânt. Ștefan se repede să o fotografieze.
Bazilica se vede cu mult înainte de a intra în oraș. Este greu să descri ce simți văzând o asemenea monumentalitate. Mai ales când știi că acest loc are o istorie bogată – mari regi au trecut pe aici, s-au petrecut evenimente cruciale pentru Europa, a cunoscut vicisitudinile devastatoare a hoardelor coropitoare, turce și tătare. Esztergom este unul din cele mai vechi orașe din Ungaria. Construit sub forma catedralei cetate, capabile să adune între zidurile sale peste 10000 de oameni în cazuri de răstriște, de răboi, de foamete ori de molime, urma acestei măreții este prezentă încă aici.
Interesant este că cetatea a fost construită de către celții veniți din nord vestul Europei, care s-au așezat în această regiune pe la 350 a.Ch. Romanii au trecut peste ei ca un tăvălug și au asimilat elementele de bază, cum au făcut cam peste tot pe unde au trecut, dar urme tot au rămas.
Ceea ce a fost odată incinta catedralei cetate este acum loc de parcare. Plătim la automat și pornim spre bazilica din piatră care se spune că este unică în lume. Seamănă cu San Pietro de la Vaican, doar că lipsește încărcătura barocă a primei și dimensiunea. Esztergom este profund legat însă de ideea de entitate națională și de cea mai mare personalitate ungară intrată în legendă sub numele de Ștefan cel Sfânt. Din câte îmi amintesc de la lecțiile de istorie, aici s-a născut Vajk, fiul princepelui Geza, cel care avea să intre în istoria Ungariei sub numele de Sfântul Ștefan. Ne aflăm în fața bazilicii Sf. Adalbert, cel care după legendă l-ar fi fost botezat pe Ștefan și locul în care acesta, în anul 1000, a fost încoronat rege al Ungariei.
Nu suntem singurii vizitatori. Și acest lucru face să ne simțim altfel. Pe măsură ce ne apropiem, urmele iernii se regăsesc pe treptele impunătoare sub forma grămezilor de zăpadă care au prin tenta gri a trecerii. Statui ale personalităților care au trecut pe la Esztergom, străjuie intrarea uriașă - Bella al IV-lea, Sigismund, Matei Corvin, stemele casei regale ungare. Șirul de coloane este mărginit, de o parte și de alta de statuile în mărime naturală ale cardinalului Denes Szechy dar ce-a de-a doua nu știu cine este. Mi se pare însă cunscută figura așa capână să spună Ștefan stai, eram deja în celălalt capăt. Ja-no-s Hu-ny-a-di...Hei, Ștefane ăsta este Iancu de Hunedoara, strig cât mă țin bojocii. Da, mă aprobă cu un aer obosit. Guvernator al Ungariei și tatăl lui Matei Corvin. Un român pe care străinii îl respectă cu pioșenie. Să fiu mândră sau tristă? Nu ai timp de reacții sentimentale. Apropierea Dunării face să simțim extrem de puternic curentul. Pur și simplu ne mătură, iar urechile ne vâjâie. Zgribuliți ne grăbim să intrăm în biserică, nu înainte să admir, câteva clipe, ceasurile planetare care străjuie, de câteva sute de ani, turlele bazilicii.
Sobrietatea interiorului - un puternic sentiment de catedrală cetate, este îndulcită de puținele reprezentări iconoclaste. Altarul este dominat de Bunavestire a lui Grigoretti.
Ceea ce în biserica ortodoxă este pantocratorul, reprezentarea lui Iisus, aici este Triumful Sfintei Treimi a lui Moralt. Jur împrejurul cupolei înscris cu inconfundabilul font renascetist – Assumpta est Maria în coelum gaudent angeli (Așezarea Fecioarei în Rai bucurându-se împreună cu îngerii).
În dreapta, altarul Sf. Adalbert și Altarul Tuturor Sfinților. Micul osuar la vedere amintește de martiriul din perioadele când aceste locuri au fst trecute prin foc și sabie de invazia mongolă și de tătari.
Vorbim în șoaptă dar acustica impecabilă face ca ecoul acestora să se spargă undeva deasupr noastră. Ștefan fotografiază, eu fotografiez și pot spune că sunt chiar fascinată de detaliile unor obiecte ritualice, cum o scenă a Înălțării Domnului, modelată cu deosebit realism sub forma unui suport de lumânare.
Vreți să intrăm la tezaur, îl aud pe Ștefan undeva în dreapta mea. Întorc capul: de ce nu, și uit instantaneu de el. Fracțiuni de secundă fragmente de amintiri, de fotografii, de cărți, de manuscrise, de film, într-o succesiune de flash-backuri sui generis decupează din memoria afectivă o mantie albă cu o cruce roșie pe piept...descendenta acestei mantii este cea a Ordinului Mihai Viteazul instituit de regele Ferdinand în 1916...o întreagă panoplie trece prin fața ochilor minții ...Eremia Grgorescu...Corneliu Dragalina...Constantin Prezan...Mihai al României...Fum, flăcări până la cer, gemete și blesteme...Jaques de Mollay, ultimul mare Maestru...Ne vom întâlni peste un an, sinistrul rămas bun al acestuia din urmă...chipurile strepezite de spaimă ale lui Clement al V-lea și ale lui Filip cel Frumos...Maurice Druon...Regii blestemați...
Ce e, Ștefan pare speriat. Ii fac semn spre aplicele lumânărilor. Crucea Cavalerilor Templieri, spun desprinzându-mă greu de amalgamul de informație care vine de-a valma. Convoiul militar a celei de-a doua cruciade a trecut prin Țara Românească, prin pasul Rucăr – Bran în drum către Ierusalim, ne strecurăm printr-un coridor strâmt ca să mergem la tezaur. Am timp să admir și să fotografiez cârjele sacerdotale expuse într-o panoplie, iar peste ele se decupează, ca de foc, crucea templieră.
Da, trebuie să mărturisesc că m-a suprins deși poate nu ar trebui, gândesc trecând mai departe.
Urcăm o scară în spirală, intrarea se face printr-unul din turnurile pe care le admiram de afară. Nu avem voie să fotografiem. Abia când ajugem sus, înțeleg de ce. Atâta aur adunat într-un spațiu de 100 mp te amețește. Am înțeles că Tezaurul bazilicii de la Esztergom este cea mai bogată colecție eclziastă din Ungaria.
Găsiți aici însemne episcopale și cardinale, obiecte liturgice care erau folosite la încoronarea regilor unguri, este vorba despre așa numitul tezaur al încoronării, obiecte de cult dintre cele mai diverse.
Ștefan râde. Eu nu mi spun nimic ci trecem mai departe.
Cele mai vechi obiecte din muzeu sunt un cristal de stâncă, oval, provenit de pe la mijlocul secolului al 9-lea; apoi o icoană bizantină (Staurotheca) din secolul al 13-lea, una din rarele icoane lucrate în tehnica cloissonette și în sfârșit, cele 3 cornuri de băut, unice prin frumusețea și mărimea lor. Cel al lui Sigismund însă le întrece pe toate. Dar cel mai prețios obiect al tezaurului expus îl reprezintă Patimile regelui Matei Corvin, obiect religios care reiterează, în miniatură, patimile cristice. Interesant la acest crucifix din aur cu o înălțime impresionantă pentru un biect de orfevrerie manuală, 72,5 cm și împodobit din plin cu pietre prețioase, este că partea superioară a acestuia a fost lucrată în atelierele pariziene de la începutul secolului al 15-lea (1402), iar partea de jos, 80 de ani mai târziu, în atelierul meșterului florentin Andrea Pollaiuolo. Tehnica de lucru este ronde bosse în email .
Panorama Dunării văzută din spatele bazilicii de la Esztergom este impresionantă. Fluviul chiar seamănă cu un șarpe de argint. Aici, curentul este și mai puternic. În apropierea noastră, un grup din Grecia ascultă atent explicațiile ghidei vis-a-vis de podul din apropiere. Acesta leagă Ungaria de Slovacia. Zona liberă Komarom cum mai este cunoscută. Acum 34 de ani am trecut pe aici, cu mama, în celebra excursie care se făcea pe atunci, prin țările socialiste.
Nu putem pleca până nu vizităm și micul muzeu cu figuri de ceară. Recunosc, este altfel decât Muzeul Madame Toussande de la Londra sau Gervais de la Paris. Întreaga istorie a Ungariei se regăsește aici prin reprezentările celor mai importanți regi. Nu în marime naturală. Mulajul chipurilor doar.
Ca un făcut, vântul se întețește, ai senzația că te ia cu totul, așa că ne grăbim spre mașină. Pot spune că sunt mulțumită, am avut o zi plină, o zi în care Istoria și Prezentul și-au făcut datoria din plin iar eu am mai învățat câte ceva.
Cerul începe să se aglomereze, nori gri și alburii prevestesc ploaie. Sau poate ninsoare. Dar ce mai contează, poate să vină și furtuna, după ce am văzut ceea ce am văzut. Sper să revin cât de curând. Și demarez în trombă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu