V-am obişnuit cu lucruri obişnuite care se pot transforma în inedite, în funcţie de perspectiva pe care o avem asupra evenimentului. Aşa s-a întâmplat că într-o dimineaţă de duminică am pornit să redescopăr România.
Dimineaţa de Rusalii a răsărit peste malurile Dunării, cenuşie, cu nori grei, învârtoşaţi, încruntaţi, furioşi gata să se prăvale peste Dobrogea. În sfârşit o noapte în care m-am odihnit. Bolta de clematis violet induce o stare de linişte interioară vecină cu calmul seninului de mai. Brusc îmi vine în minte pelerinajul din Grecia.
Părintele Gheorghe Popa spunea că pelerinajul se face fără bagaje, fără tone de mâncare cărată din România pe tot traseul, fără bani şi dacă se poate desculţi. Dar noi suntem pelerini moderni, cărăm geamantane imense, baxuri de apă plată sau minerală şi kilograme de mâncare. Este şi ăsta un reflex al mutaţiei sociale vizavi de credinţă şi de călătorul modern. Dar dacă pe Dumnezeu nu îl simţi cu sufletul atunci de ce pelerinajul, doar ca să bifăm obiective pe o lungă listă a istoriei?!
Cam acesta era starea mea când ne-am aşezat la masa de dimineaţă. Cum sunt în vizită la prietena mea Mariana care pentru mine este chintesenţa ospitalităţii feteştene, mai ales că de Feteşti sunt legată, mai mult decât afectiv, o perioadă a tinereţii mele am locuit la Bărăganul, soţul meu fiind ofiţer de aviaţie. Suntem trei dame şi un valet, adică Mariana, Dana, fiica Mariane, eu şi Radu, fiul Danei. Sau dacă vreţi trei generaţii şi eu, dar oricum le-aş spune tot noi suntem. <V-ati decis unde mergem>întreb cercetând din ochi cerul.< La Hagieni>, o aud pe Mariana, <da’ este de mers de la pod cam un km pe jos.> < Hai la Libertatea>, intervine Dana. <Hai la Libertatea>, este de acord Mariana.< Eu nu vin> spune Radu hotărât. <De ce?> <Nu-mi place.> <Atunci stai acasă!> Daca acceptă calmă micul acces de rebeliune căreia eu îi spun mai în glumă, mai în serios, răsfăţ. <Stau!>băţoşenia lui Radu mi se pare ciudată.< Da’unde ai vrea să mergem?>, uneori mă uimesc şi eu ce talent diplomatic am. <La Sf.Andrei.> Rămân câteva clipe gânditoare. În fond nu am mai fost la Peşteră de la 16 ani, poate copilul are dreptate. < OK, fetelor mergem la Peştere Sf.Andrei.>
Un traseu numit dorinţă
Până la Cernavodă sunt 20 km. Drmul super, autostrada aproape pustie mi-a permis să mă joc puţin cu maşina şi într-un minut aveam 150 km la oră. Plăcerea de a conduce, dar şi desfăşurarea de forţe ale naturii din jurul meu a făcut să greşim drumul. Cu ochii la Podul Saligny am trecut de intersecţia unde indicatorul arăta spre Cârlogeni. Pe stânga noul oraş Cernavodă îşi etala trupul terasat cu blocuri arcuite, colorate alb şi cărămiziu. Am văzut şi noul pod peste Dunăre. Acum vreo 10 ani încă se trecea cu bacul de la gară în oraş. Şi mai observ că a dispărut praful care îţi intra peste tot, chiar şi în nas şi în gură de ne scârţâiu dinţii mai abitir decât după o şedinţă de pilire a bonturilor la dentist. Ceva mai departe se profilau reactoarele de la Centrala Nucleară. Pe drepta, te scăldai în verdeaţă. Promiţătoare zi de duminică, mă pomenesc murmurând şi trag pe dreapta.
Cum Dana şi Mariana se ciondăneau pe tema drumului, în apropierea ecluzei de la Centrala Atomică am oprit la un mic local, proprietarul tocmai descărca câteva baxuri cu sucuri şi am întrebat cum ajung la Ion Corvin, localitatea de la care se trece spre peşteră. Şi aflu că am greşit direcţia. Aşa că întoarcem şi după nici 2 km, facem micul sens giratoriu şi ne încadrăm pe drumul nostru.
O bună bucată de drum nu spune nimeni nimic. Peisajul dobrogean curge în jurul nostru cu moliciunea dansului unei cadâne, ondulat, sus – jos, legatto... dincolo de perdeaua de salcâmi nu pot să nu remarc cât de harnici sunt gospodarii locului, tarlaua parcelată de verdele culturii ori de brunul cernoziomului, perlată cu floră spontană – lavandă, floarea pustiului, maci, coada şoricelului, arnică şi armurariu , care se întinde până hăt peste dealul din zare. Drumul este bun.
Mi-amintesc că este ziua alegerilor, turul doi la primari. Mă gândesc câţi oameni politici au străbătut drumul pe care îl străbat eu acum. Ne amuzăm teribil când familia Gânsat cu cei 20 – 30 de membri ai ei traversează şoseaua, impasibilă. Onorabilul şef de familie chiar şontâcăia. Radu râde cu poftă. Dar se simte un soi de împăcare cu sine şi cu condiţia de om al pământului răvăşit de timp şi de uscăciune, colcăind în casele, multe din chirpici, zugrăvite majoritatea în albastru, în ochii copiilor car cără apa cu bidoanele sau pasc câteva oi pe malul apei.
Regina Maria era îndrăgostită de Dobrogea
Mariana a copilărit la Rasova, comuna în care tocmai intrăm. Dunărea curge paralel cu noi şi nu pot să nu remarc digul nou. Acum doi ani Rasova a fost inundată. Lunca se întinde şi ea braţ la braţ cu fluviu şi mă gândesc cum trebuie să fi arătat locul acum o sută – două de ani. Sălbatic dar minunat. Lotci amarate în buza luncii se leagănă amăgitor prevestind schimabrea de ritm a vremii. În vocea Marianei, gâtuită de lacrimi, reînvie amintirile unei copilării ireversibil trecute.
Mă gândesc oare de ce atunci când avem momentele noastre de reverie, amintirea copilăriei este cea care ne ostoieşte sufletele obosite de zbucium, căutări, neîmpliniri.Am şi eu un asemenea loc, ştiu că acolo într-o anumită dimensiune a rămas prizonieră copilăria mea. Mă reîntorc în acel loc ori de câte ori revin la Arad, dar ca un făcut poarta către dimeniunea copilăriei continuă să rămână ascunsă.
Rasova este despărţită în două de un ceair, adică de o vale. Casele ciucite printre arbuşti încă păstrează amprenta Trecutului în care Reginei Maria, îi plăcea să se oprească aici, să stea de vorbă cu localnicii, să privească horele care se încingeau pe malurile Dunării, dar mai ales să admire altiţa iilor şi catrinţelor, având o adevărată pasiune pentru tot ce însemna folclorul românesc.
Rasova rănâne în urmă, trecem prin Vlahi şi prin Alimanu. Uite, Alimanu, o aud pe Dana. Mamaia mă pune să îi citesc pe hartă traseul până la Rasova şi îmi spunea la poveşti...iubea tare mult curăţenia şi dacă ne opream undeva şi eram servite cu o cană cu apă, pipăia cu degetul partea de sus a toartei, dacă simţea murdărie refuza să bea spunând că e prea caldă.
Intrăm într-o localitate cu nume interesant, destul de rar folosit: Florii. Probabil vatra satului s-a durat iar biserica s-a sfiinţit într-o zi de Florii. Decorul mirific mă duce cu gândul la scopul acestui drum. Pentru că mergem în fapt, spre Bethleemul românesc...
Acasă la Sf. Apostol Andrei
După tradiţia creştină în aceste locuri a predicat Evanghelia Sf . Apostol Andrei cel dintâi chemat la apostolie. Frate al Apostolului Petru, atunci când Apostolii au pornit să ducă Evanghelia în lume, şi-a ales Hellespontul şi a venit să propovăduiască în cetăţile Tomisului, Callatisului, Histriei, Dionisiopolisului ş.a. Primul popas pe care la făcut Apostolul Andrei pe pământul Scythia Minor a fost în satul Cuzgun, astăzi Ioan Corvin.
Sentimentele care mă încearcă sunt contradictorii. Nu este senzaţia încălcării vreunei interdicţii ci sentimentul că mă întorc cumva ACASĂ. Drumul urcă pădişul dobrogean apoi coboară printr-o pădure bătrână dar mult mai tânără pentru evenimentele sângeroase care s-au petrecut pe aici.
Ca un făcut Soarele s-a ascuns în spatele unor nori cenuşii dar nu într-atât de cenuşii care să asundă Lumina. Complexul este amenajat şi plăcut privirii. Chiliile au aerul modern al prezetului în care inflorescenţa clemasisului, a petuniilor şi a zorelelor fac legătura între Poveste şi Prezent. Ritul monahal este acelaşi ca pretutindeni în mânăstirile ortodoxe. Cântul corului bărbătesc răsună hăt, în depărtări, iar psaltica accentuată face să te străbată un fior nelămurit.
Haide, în biserică, mă îndeamnă Mariana. Clatin capul: nu, întâi intru în peşteră. Sunt două peşteri care se deschid una din cealaltă, în cea din spate o icoană imensă a Sf. Apostol Andrei, sprijint de un piedestal închipuind o cruce în ics. Simbolul este firesc pentru că încheindu-şi călătoria misionară, Apostolul s-a reîntors în Grecia iar în Peloponez, în oraşul Patras (astăzi Patra) a fost martirizat, spânzurat cu capul în jos pe o cruce în ics care de atunci poartă numele Său. Am văzut resturi ale acestei cruci în urmă cu câteva săptămâni dar despre aceasta am să vă povestesc la momentul potrivit în reportajul despre Grecia.
Pereţii cândva gri sunt negri la la fumul feştilelor. Băncuţe din lemn acoperite cu velinţe, sunt sprijinite de pereţi în caz că cineva ar dori sa-şi odihnească picioarele în peşteră. Umbrele vizitatorilor desenează figuri hieratice şi efemere şi am crezut că lumina vine de la lumânări, dar nu, este lumina de zi care pătrunde prin turla ridicată deasupra locului de închinăciune.
Nu poţi să nu remarci miile de mesaje, iconiţe, cruciuliţe, bani, rozarii, candele aninate peste tot pe pereţi. Speranţa omului că mâine va fi mai bine, dar un bine mediat de ierarhii divine greu accesibile înţelegerii multora astăzi.
Deşi aerul este înăbuşitor se simte o adiere venind dinspre icoană. Zâmbesc în sinea mea. Cât de aproape este minunea. Turla era deschisă pentru ca aerul să circule, dar cine nu ştia acest lucru era convins că este respirarea Apostolului.
Începe să plouă, dar nu plec pănă nu fac o fotografie. Este pasiunea mea într-ale imortaliza Trecutul.
Pe drumul de întoarcere am fost tăcuţi. Ploua şi voiam să ajungem acasă. Sau poate întâlnirea cu Apostolul a fost covârşitoare sau poate energia locului ne-a istovit cheful. Cu toate acestea simţeam că toată lumea era mulţumită. Eu, că ajunsesem la Sf Apostol după ce anul trecut am fost să-l văd pe fratele lui tocmai la Vatican, Radu că venise într-un loc unde se simţea bine, Dana, că venise la biserică şi Mariana că în drumul credinţei, retrăise şi momente dintr-o copilărie cu care nu se va mai întâlnici niciodată. Dar, ştiu foarte bine că orice întâlnire cu Credinţa este sovârşitoare.
Mulţumesc, Radu!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu