Prin Veneţia lui Canaletto

     Cineva spunea că omenirea a crescut prin trei mari centre spirituale: Israel, locul sacrificiului, Vatican, eternitatea aposolică şi Tibet, comuniunea divină. Surprinzător, voi pleca spre Tibet luna viitoare. Şi mă întreb încă ce a făcut ca într-un singur an să pot ajunge în cele trei locuri în care alţii nu ajung poate niciodată oricât de mult şi-ar dori. Sau poate, parafrazând o cunoscută sintagmă, acolo sus chiar mă iubeşte Cineva ...

     Intrarea în regiunea Veneto ne întâmpină cu un cer desprins parcă din pânzele lui Canaletto, pictorul atât de îndrăgostit de Veneţia şi aparenta ei moarte lentă. Soarele molatec abia de se sinchiseşte de prezenţa noastră. De când am intrat în Italia am observat că aici totul are un ritm propriu, metabolismul turistic fagocitează financiar alimentând funcţia de bază a peninsularilor: ziua de mâine.

      Leandrii înfloriţi străjuie autostrada şi o fac din totdeauna. Istoria a defilat pe lângă ei în vâltoarea vremii, ea s-a scris, ei au continuat să înflorească şi germinarea lor a fixat realitatea efemeră. Cu fiecare înflorire, Timpul era altul.

      Traversăm laguna spre oraşul vechi. Prezentul şi-a lăsat amprenta. Podul feroviar inaugurat la 1846 - acum este circulat de un tren rapid, un fel de metrou de suprafaţă, care numără nu mai puţin de 75 000 de piloni ancoraţi în adâncimile lagunei, a fost extins şi are şi patru benzi de circulaţie. Cum or fi trăind pe apă, o aud pe mama, în strânga mea. Cum o fac de când lumea, răspund cu mintea în altă parte, mai ales că încercam să creionez mintal cam cum ar fi arătat laguna, acum 800 de ani când Marco Polo pleca în celebra sa călătorie spre capătul lumii.

       Dar drumul se opreşte brusc în Piazzale Roma. Câteva trepte despart Trecutul de Prezent...

       Prima impresie este banală: un vaporetto ne va transporta în pântecul lagunei, gândul îmi fuge la vaporaşele din Herăstrău, aveam vreo 12 ani când s-a scufundat nava de agrement Mărăşeşti şi maică-mea speriată a spus că nu mă va lăsa sub nici un chip să mai urc în vreuna când m-a văzut teafără acasă.

        Apa tulbure, cum să fie într-o lagună care ajunge uneori şi până la 69 m adâncime, este hărtănită de vânt şi face ca legănarea să fie nu doar sesizabilă dar face ca stomacul să joace în sus şi în jos. Vechile punţi de acostare nu mai există, au rămas doar stâlpii de care se agăţau odgoanele corăbiilor atunci când amarau. Acum în locul caravelellor şi corăbiilor stau amarate bărci, de la cele mai sofisticate, la cele mai simple cu vâsle. Se leagănă în ritmul apei îngânând odată cu vântul cine ştie ce litanie de matelot.

        Dublăm insula Tronchetto, insulă artificială de numele căreia se leagă marile companii maritime, celebrele vase de croazieră Costa Crociere plecând de aici. Vă amintiţi desigur de Linia maritimă Onedin, filmul care aducea un omagiu ideii de a înfiinţa asemenea linii pentru a uşura deplasarea? Acum aceste linii sunt ultramoderne, corabia s-a transformat într-o navă de croazieră suplă, elegantă, cu linii care sfidează legile fizicii şi implicit dinamica apei, dotată cu cele mai noi instrumente de bord şi chiar cu radare.

       Veneţia a fost - şi este! - unul din cele mai importante oraşe în care negoţul a fost în floare, locul în care Drumul Mătăsii se termina. Cum trebuie să fi arătat aceste ţărmuri când mărfurile se înghesuiau una peste alta, brocarturile şi mătăsurile se etalau în toată splendoarea lor sau când Nicollo Polo a adus prima cutie de praf de puşcă din China?

      Oraşul curge pe lângă noi impasibil de parcă clădirile în care fantezia omului a dăltuit adevărate poveşti sunt puse acolo ca o locandă a Timpului. Închipuiţi-vă că vedeţi imagini în mişcare dar nu pe un ecran de cinematograf, ci redate de un dagheroscop, imagini fixe, mereu aceleaşi, mobilitatea fiind sugerată doar de prezenţa oamenilor.

      Intrăm pe Canale di Fusina, îndreptându-ne spre Santa Maria della Salute. Plutim între Insula Judecăţii şi Veneţia lagunară. Locul îmi pare foarte cunoscut. Mă luminez repede. Îl văzusem în filme. Realizez că aceste frumuseţi apuse au fost celebre cândva deşi puţini s-au bucurat de ele. Misoginismul unei epoci care închisese femeia între patru pereţi şi o ferecase în spatele unui nume de familie, a lăsat totuşi o portiţă deschisă: femeia care voia să citească, să se cultive, să filosofeze, să cunoască oamenii importanţi ai vremii, să participe la schimbul de idei şi care nu provenea din vreo casă princiară dar avea frumuseţea ca monedă de schimb, trebuia să devină curtezană şi în această calitate deschidea toate uşile. Nu întâmplător un film cum este Frumoasa veneţiană a fost turnat în sălile imense ale bibliotecii din Academie sau în scuarul bazilicii Santa Maria della Salute. Impozantă, cu albeţea marmurei din care s-au născut sfinţii Marcu şi Andrei sau în care a fost eternizată Maria Magdalena, domină insula, şi se salută, de dimineţi seculare cu Academia de peste apa care le desparte. Pe fundalul acestei panorame suntem petele de culoare din fresca imensă care este Veneţia.

      Cinci secole de artă veneţiană se regăsesc în galeriile Academiei şi care prin omogenitate, claritatea etalării şi calitate, nu sunt egalate nicăieri în lume. Povestea acestor galerii începe dincolo de 1750 când Republica San Marco s-a decis să cadorisească oraşul cu Academia de Pictură şi Sculptură aflată sub oblăduirea Signoriei până când aceasta s-a decis să lase frâiele în mâinile lui Giovan Battista Tiepolo.

      Astăzi Academia este împărţită în două secţiuni: pinacoteca şi şi ateliere de studii pentru studenţii de la Arte.

      Ce poţi spune când te afli în faţa unui Tizian, a unui Pierro della Francesca, Giorgione, Lotto, Carpaccio, Canaleto, Veronese, La Guardia sau Mantegna? Greu de spus. Parcă eram de piatră. Amestecul de brunuri şi culori solare ameţeşte, este ca un soi de anestezic afectiv pentru că nu poţi avea o reacţie anume. Eu casc ochii, ceilalţi se omoară să descifreze ghiduri turistice, mama se plânge că o dor picioarele, dar eu nu am nici o reacţie. Privesc. Eşti în faţa unor capodopere. La fel păţesc cei care o văd pe Mona Lisa la Louvre. Nu-mi mai pare rău că mi s-a oprit aparatul de fotografia la intrare. Blitzurile pot afecta culorile, m-a lămurit Marilena, mai târziu.

      Zăbovesc ceva mai mult în faţa Sf. Gheorghe a lui Mantegna. Atitudinea personajului este una de a lua în glumă moartea. De fapt, atitudinea pictorului. Andrea Mantegna, în afară de a fi studiat cu maeştii iluştii - Andrea del Castagno, Paolo Uccello şi Donatelo, a fost şi un renumit mânuitor de spadă. Copil fiind îi speriase pe ai lui cu energia şi răbufnirile de furie. Singurul loc în care copilul Mantegna se liniştea era sacristia bazilicii San Antonio di Padua. Era fascinat de pictura lui Giotto. Aşa că s-a decis să se facă pictor. Asta nu l-a împiedicat să iubească cu frenezie viaţa, chiolhanurile, vinul, femeile şi spada, cum aminteam. Dar toată această agresivitate care dese ori culmina cu moartea era luată în glumă de către Mantegna. Şi aşa a şi sfârşit într-un duel pornit de la o glumă. Mi-am spus nu odată că Shakespeare atunci când l-a creionat pe Mercutio, l-a avut ca model pe Mantegna.

      Mergem? simt cum mama mă ia de braţ. Dau doar din cap şi o urmez ca teleghidată.

     Suntem iar pe vaporetto. Opririle dese îmi crează un soi de disconfort interior vecin cu răul de mare. Fiecare amarare îmi dă senzaţia că şi eu mă frec de pontonul de metal, scrâşnetul fierului agăţându-mi-se undeva de creier. Noroc că peste drum pot admira în voie, Campo di Marte, basilica Redentore, basilica delle Croce şi San Georgio Maggiore.

     De la Zitele, vaporetto o taie direct spre pontonul San Zaccaria în apropiere de San Marco şi simt uşurarea în suflet la gândul că în curând voi simţi pământul sub picioare.

     Nici nu am pus bine piciorul pe pământ şi brusc totul se aglomerează, lume, tarabe, mese, gălăgie, soare şi adiera vântului, deloc şăgălnică. Cred că dacă Dumnezeu ar fi vrut să construiască un nou Turn Babel, aici ar fi găsit locul ideal. Toată lumea întreabă, toată lumea, admiră, toată lumea dă buluc la suveniruri. Mai sunt şi din cei care nu se sfiesc să se aşeze direct pe caldărâm. Adevărul este că un asemenea contact cu Trecutul este năucitor. În timp ce ne îndreptăm spre Piazza San Marco, pe Ponte della Paglia văd un cerşetor care acostează fiecare trecător. Hai că ăsta este român, o iau repede pe mama de mână şi coborâm treptele cu jenă de parcă toată lumea ar fi ştiut că şi noi suntem românce. Atunci, în acel moment mi-a fost ruşine că sunt româncă.

       Sentimentul se atenuează repede. Dau cu ochii de afişul de la intrarea în Palatul Dogilor. Este o expoziţie despre relaţiile Republicii Veneţiene cu Imperiul Otoman de-a lungul timpului. Şi cum biletul de intrare este 18 euro, abandonez ideea de a o vizita. Prefer o raită prin prejur, întotdeauna m-au intrigat ferestrele atât de deosebite. Una nu seamănă cu cealaltă. De fapt, fiecare doge adăuga o fereastră la palatul signoral.

      Mă bucur de ospitalitatea Leului Înaripat, simbol din vremuri premedievale al Veneţiei, legenda spune că acest leu este cel care l-a însoţit în pustiu pe evanghelistul Marcu, care tronează în chip de capitel pe columna de la intrarea în Piazzeta. Ştiu că trebuie să dau cu ochii de Librăria Sansovino sau Libreria di San Marco. Din păcate este în restaurare şi nu pot vedea nimic. În schimb pot admira clădirea, opera celebrului arhitect Palladio despre care o altă celebritate a vremii, scriitorul Pietro Aretino spunea că vede ceea ce alţii nu pot să vadă.

     Simt că mi se înfig nişte colţi în pielea capului şi înţepenesc. Maică-mea se întoarce, are o expresie de surprindere apoi izbucneşte în râs: E un porumbel alb!

      Rămân câteva clipe nemişcată, sinceră să fiu nu ştiam ce să fac, dar cum lumea se uita la mine şi comenta zâmbind, îmi văd liniştită de drum nu înainte să arunc o privire otrăvită, gondolierilor care îşi aşteptau cuminţi clienţii pe un ponton de lemn, stând pe băncuţe. Mi-am dorit o plimbare cu gondola dar maică-mii i-a fost frică să urce, se legănau foarte tare, aşa că am renunţat la plimbare.

     Piazza San Marco este dominată cert de Loggeta, turnul cu clopot construit de primul doge veneţian. Cu înălţimea lui a traversat peste douăsprezece secole de istorie. Loggeta este egalată îndeaproape de Turnul cu ceas construit şase secole mai târziu, de Mauro Coducci. Dar ce mă fascinează pe mine este cadranul. De ce? Cele douăsprezece zodii şi douăzecişipatru de Case lunare împodobesc şi marchează strâns trecerea timpului. Am stat minute în şir să aud clopotul, dar mai ales să văd limbile ceasului mişcându-se. Soarele este indicatorul cel mare iar Luna cel mic, pe fundalul albastru al unui cosmos închipuit.

      Despre bazilica San Marco, se spune că reprezintă istoria religioasă, socială şi politică a Republicii Veneţiene. În anul 829, dogele Giustiniano Partecipazio a decis să construiască o biserică în care să depună rămăşiţele pământeşti ale evanghelistului Marcu, patronul spiritual al oraşului. Din nefericire la 927, clădirea a fost distrusă de flăcări iar ceea ce se vede astăzi este rodul reconstrucţiei sale, cincizeci de ani mai târziu. Se spune că originalitatea bazilicii stă în combinaţia de stiluri: grec, bizantin, gotic, renascentist şi modern.

     Privită din afară are aerul unui palat din O mie una de nopţi. Dantelăria arcadelor superioare, capitelurile şi colonetele dar un aer de bijuterie sofisticată întregului ansamblu. Basoreliefurile Hercule cu taurul, Fecioara Maria, Sf. Gheorghe, Sf. Dumitru, Arh. Gabriel şi Hercule cu căprioara se armonizează surprinzător cu gurguii din mozaicurile de deasupra. Coborârea de pe cruce sau Aducerea moaştelor evanghelistului Marcu de la Alexandria întregesc amalgamul de stiluri. Interiorul este solar şi nu atât de la ferestrele gotice cât de la luminozitatea culorilor folosite la fresce şi care dau privitorului o uluitoare stare de bine. Zac minute în şir pe bacheta din atrium cu gândurile vraişte, până când mama mă aduce iar la realitate şi ieşim.

      Am obosit, atâta Istorie este istovitor să o parcurgi. Pe drumul de întoarcere prin Canale Grande, văd palatele scoase la vânzare, puţine mai sunt locuite, chiar şi Finanţele sunt pendinte de lagună, însemnele republicii de pe bărcile cu motor le dau de gol.

     Podul Rialto, unul dintre cele mai pitoreşti locuri din Veneţia lagunară, este aglomerat, semn că prăvăliile sunt neîncăpătoare. Lung de 27 m şi lat de 7, 3 m, Rialto este cel mai cunoscut pod de pe Canale Grande. Aminteşte de tot ce a avut Veneţia mai de preţ - conflicte, poveşti de dragoste, dezamăgiri. Pentru construcţia lui, Signoria a organizat un concurs la care a participat printre alţii şi Michelangelo. Dar proiectul a fost câştigat de un arhitect necunoscut în acel moment, Antonio da Ponte. Interesant este însă că la proiect s-a lucrat ani în şir podul fiind cu adevărat gata abia în 1592.

     Zâmbesc. Amurgul coboară în tuşe fumurii peste Rialto iar noi ne apropiem de locul de unde am pornit. Mâine voi pleca dar ştiu sigur că mă voi întoarce, mă voi întoarce, mă voi întoarce... mumur legănată de braţele lui Morfeu.