De ce am ales Tibetul înainte de a fi atentă la aspectul cultural al Chinei? Poate pentru că o naţiunea mai mare decât toate naţiunile occidentale la un loc, este captivă şi obligată să renunţe la tradiţiile sale milenare. Imaginea acelui şir de oameni păşind pe coamele ninse ale munţilor asupra căruia se deschide focul este încă vie în mintea şi în sufletul meu. Şi mai ştiu că la pomul lăudat nu te duci cu sacul, că voi avea revelaţiile şi dezamăgirile mele.
Pe Acoperişul lumii fără duş,
fără cafea, fără…sex ?!
Sunt în Tibet. Stau într-un hotel modern şi nu ştiu ce să fac. Încep să mă întreba dacă nu au dreptate cei care spun că pentru Tibet trebuie să fi pregătit. Şi cu riscul de a fi socotită comunistă, afirm că elementul civilizator în Tibet a fost China, chiar dacă tibetanii nici acum nu se pot rupe de modul de viaţă tradiţional. Şi probabil nu o vor putea face niciodată.
Primul lucru pe care l-am simţit la coborârea din avion a fost insuficienţa aerului. Senzaţia de sufocare era atât de puternică încât mi-am spus că aici vom avea probleme serioase de sănătate.
Rarefierea aerului duce la oxigenarea insuficientă a creierului şi pot apărea ameţeli, chiar stări de leşin ca să nu spun stări halucinatorii. În aceste condiţii nu mai este o surpriză pentru nimeni că aici se produc faimoasele revelaţii, extraordinarele materializări, fantasticele egregorii.
Drumul până în Tibet, cu un Airbus 751, a fost şi el palpitant. Peisajul gri maroniu, monoton, dacă n-ar fi existat nişte pete argintii, strălucitoare - lacurile de munte, a contribuit şi el la starea de surescitare. Şi ca să nu lase plictiseala să ne acapareze întru totul, în momentul când avionul a intrat pe culoarul de zbor din munţi, printre versanţii pe care aveai impresia că dacă întinzi mâna îi atingi, a început şi veselia....adică, câmpurile de aer de diverse temperaturi care creează aşa numitele goluri de aer, ne-au luat în primire. Eram zgâlţâiţi în aşa hal încât mi-am spus că Tibetul nu vrea să ne primească.
Dar în mintea mea a răsărit deodată germenele amintirii, pe care alţii s-ar grăbi să-l numească arhetipul basmului românesc, personajului de basm, celebrul Făt Frumos care trebuia să treacă o serie de încercări ca să obţină lucrul dorit.
Apropo, ştiaţi că urmele acestui arhetip a ajuns până în zilele noastre? Ce altceva credeţi că este stagiul militar dacă nu o consacrare a bărbăţiei, trecerea de la stadiul de adolescenţă la cel de maturitate. Iar aceste treceri se fac cu o serie de încercări la care era supus personajul nostru, recte tinerii noştri, Făt Frumos care ca să scape de urmărirea zmeului sau zgripţuroaicei, avea nevoie de un obiect care să îl apere, de obicei un pieptene sau o oglindă, care odată aruncate se transformau în pădurea cea mai deasă. Tinerii noştri primesc arma, depun jurământul de credinţă după 40 de zile sau trec în ciclul doi de instrucţie după o anume perioadă în care şi-a făcut stagiul şi şi-au învăţat lecţia. Şi Făt Frumos scapă din robie diverse făpturi angelice. Dar ca că elibereze complet iubita el trebuie să dea dovada că poate să le elibereze - să aducă apă într-o cofă, să rezidească un cuptor sau o casă. De regulă, primeşte drept răsplată o aripă de albină, un pieptene, o oglindă - de care aminteam. Cine îi dă aceste obiecte? Zânele sau Sf. Vineri ori Sf.Duminică, ceea ce semnifică ruperea de mamă, trăirea propriei vieţi. Soldatul nostru când trece în ciclul doi, de obicei este gradat. Şi atunci am fost sigură că trebuia să trec printr-o serie de încercări care să mă facă demnă de a merge în Tibet.
Primul examen l-am dat cu ghidul local, Nyima, care şi-a început discursul astfel: la noi sunt 5 tipuri de înmormântări... Viorel cum are obiceiul, replică: na, aţi venit la sigur. Lasă şi tu, ştiai că venim în Tibet. Nyima nu înţelege ce comentăm între noi. Spune Nyima, te ascultăm, îi fac semn Biancăi să-i spună să continue.
Înainte să ne îmbarcăm, grupului nostru s-a lăturat şi directorul Agenţiei de Turism din Beijing, Daniel Lee. El a fost cel care ne-a dat primele sfaturi în ce priveşte Tibetul: în prima seară, ar fi bine să nu faceţi duş, să nu beţi cafea sau ceai negru, să nu consumaţi băuturi alcoolice, iar cuplurile să nu facă sex. Explicaţia era simplă. Din cauza aerului rarefiat, Tibetul aflându-se la o altitudine de 3700 m deasupra mării.
Avem parte de un soare strălucitor care pişcă, deşi afară este destul de rece. Acomodarea se face greu, cu ameţeli, stări de vomă, tahicardie, febră sau pur şi simplu cu pusee de sufocare. Suntem speriaţi, dar cred că toate acestea se datorează şi unei imagini terifiante din mintea noastră. Teama că mergem într-un loc spiritual care ne-ar putea crea probleme de adaptare, la mine cel puţin a funcţionat asemeni unui scut de care nu am reuşit să mă eliberez.
Nu mai avem chef de glume, parcă ne este teamă să şi respirăm. Autocarul însă în care suntem urcaţi - nou, elegant şi familiar, face să ne mai ostoiască sufletele. Până la Lassha avem o oră de mers.
Nyima Ţimi, al cărui nume în tibetană înseamnă viaţă lungă, ne spune că aeroportul pe care am poposit a fost construit în 1964 de către chinezi şi timp de 20 de ani a fost aeroport militar.
Casele nu sunt înalte, cel mult un etaj, dar sunt viu colorate în acord cu principiile elemetare ale filosofiei budiste: albul semnifică norii, verdele apa iar roşul focul ş.a., de altfel aceste culori sunt peste tot, şiruti de steguleţe multicolore sunt atârnate te miri pe unde, pe vârful munţilor, pe cornişele caselor, la capătul podurilor prin copaci, pe marginea drumului.
Şoseaua şerpuieşte prin Valea Yaloong, drumul este bun, deşi îngust. Pentru prima oară vedem iaci. Mai precis unul. Emil este extaziat asemeni unui copil: aţi văzut, aţi văzut? cred că este un pui. Omul acesta are un mare dar, ştie să se bucure de orice, chiar dacă are ciudăţeniile sale.
Mă surpinde limpezimea acestor ape ceea ce arată că sunt curate, nepoluate, dar, cum spune Nima, nu se ştie pentru câtă vreme vor mai rămâne aşa. Multă timp locuitorii Tibetului nu au pescuit în apele bogate. Credeau că peştele aparţine zeilor şi s-ar supăra dacă l-ar degusta şi ei.
Nyima ne explică de zor cum este cu ritualul de înmormântare. Sunt 5 tipuri de ritualuri: preoţii sfinţi sunt mumificaţi, preoţii de rang înal, incineraţi şi păstraţi în urne, preţii şi călugării de rând, incineraţi iar cenuşa lor îngropată. Bolnavii cronici şi copiii mici sunt singurii îngropaţi. Pentru omul obişnuit, odată cu trecerea din viaţă, corpul este învelit într-un giulgiu alb şi se ţine 3 zile la colţul de apus al casei. Slujbele de curăţie sunt ţinute de călugări, odată pe zi, iar după ce trec cele 3 zile, vine cel care preia trupurile. Deşi o să vi se pară horor ce am să vă spun, acesta este ritualul: cel care preia trupurile, le tranşează şi le duce pe stânci unde rămâne hrană pentru vulturi sau este dat la peşti.
Suntem cazaţi in inima Lhasei, foarte aproape de cel mai iubit templu tibetan, Jonkang sauTemplul Înmiresmat. Mergem greoi, am senzaţia câteodată că păşesc pe vată, dar îmi spun că nu voi ceda pentru că am venit în locul cu renumele de cel mai spiritual timp şi spaţiu. Uimitor ce lux ne aşteaptă în camerele de hotel şi unde? Tocmai în Tibet, unde noi ne aşteptasem să dormim în spaţii înguste, cu paturi suprapuse.
Adevărul este că am venit aici mânată şi de Cunoaştere dar şi de faptul că eu nu cred în coincidenţe. De ce spun asta? Pentru că aşa cum mai spuneam într-un alt reportaj, în acest an am avut norocul sau Altcineva a vrut, ca eu să trec prin cele trei centre de spiritualitate ale omenirii: Israel - locul sacrificiului, Vatican - eternizarea apostolică şi acum Tibet - eliberarea spirituală. Ori aceste lucruri nu le pot numi coincidenţe. Sunt convinsă că trebuie să VĂD ceva, ce, deocamdată nu ştiu.
Citisem acum câteva luni, nu mai ştiu în ce cotidian de faptul că englezii au reuşit să obţină o serie de declaraţii de la călugării tibetani, în care ei spun că sunt încolţiţi de poliţiştii care mişună peste tot. Nu am simţit acest lucru nici o clipă. Dimpotrivă, oamenii sunt deschişi, primitori. Şi totuşi nu pot uita imaginile filmate de Sergiu Matei care au făcut înconjurul lumii. Cred că şi acest lucru îmi accentuează starea de nelinişte.
După ce ne-am lăsat bagajele, am pornit la pas prinj urbea tibetană. Nu ar trebui să mă surprindă că văd reprezentanţele unor faimoase mărci de autoturism ca să nu mai spun ale unor case de modă. Deşi primul tren care leagă China de Tibet a fost inaugurat abia în primăvara anului trecut, a, ştiţi cât se face de la Beijing la Lassha? 50 de ore. Şi să vedeţi ce garnituri feroviare au, ca să nu mai spun de infrastructură.
Este năucitor cât de mult s-a schimbat Tibetul lui Alice Bailey, cum elementul european a înghiţit hulpav un teritoriu pe care ar vrea să îl domine spiritual dar nu poate. Este o lupta care se dă de mai bine de două veacuri între cele două culturi, cea eruopeană şi cea tibetană, fără a putea spune care este mai extraordinară. Noi îl avem pe Dumnezeu şi pe Iisus, ei îl au pe Buddha şi detaşarea de a lua lucrurile aşa cum sunt fără a încerca măcar o clipă, să le schimbe.
Îi privesc cum merg. Parcă alunecă, molatec, deloc apatici, ochii negrii le râd în cap, ca să nu mai spun că se opresc, mă privesc surprinşi şi încep să râdă. Bătrânii se opresc în dreptul meu, mă privesc, clatină capul şi pornesc mai departe. Unul mai curajos însă vine şi mă atinge. Încep să râd. Râde şi el şi duce degetele la ochi. Da,da, am ochi albaştri, pentru o clipă limba română devine limbă internaţională pentru că el confirmă dând din cap ceea ce spun. Sunt foarte prietenoşi şi primitori.
Intru într-un magazin gen market. Obiectele de artă, adevărată sau contrafăcută, abundă. Atât turcoaz nu am mai întâlnit decât în Maroc. Turcoaz, malachit, lapis-lazuli - cine ar fi crezut! Ştiam că lapis-lazuli nu se găseşte decât în anumite zone din America de Sud şi din Peninsula Arabică.
Foarte multă orfrevrerie adusă din Nepal, după cum spun ei. Nu ştii la ce anume să te opreşti. Optez până la urmă pentru doi Buddha în ipostaze diferite din alpaca şi pentru un bardo singh, alungătorul de demoni. Obiectele sunt extrem de încărcate energetic, la un moment dat începe să mă doară capul şi să simt o uşoară senzaţie de vomă. Ies rapid afară pentru o gură de aer proaspăt.
Numai că nu este aerul pe care mi-l doresc. Miresmele plantelor care ard în templul din apropiere accentuează şi mai mult starea de rău. Nu suntem obişnuiţi cu plantele de ritual. Mirosul mi se pare greu, ameţitor şi răscolitor în acelaşi timp. Un moment mă trezesc spunând că vreau acasă. Simt nevoia să mă aşez dar nu există nici o bancă. Dealtfel, în toate parcurile şi scuarurile din China şi din Tinet nu am găsit o bancă deşi florile abundau, şirurile de ginko făceau umbră iar aleile erau măturate în fiecare minut ca să fie curate. Faptul că nu am unde să mă aşez mă irită şi mai rău. Nu ştiu cum să fac să ajung mai repede la hotel. Faptul că mâine vom vizita Templul Înmiresmat mă sperie. Dacă la simpla fâlfâire a aromelor pe sub nasul meu am avut această reacţie, ce am să fac când voi fi înăuntru?
Pur şi simplu m-am baricadat în cameră. Îmi este rău. Mă doare capul, mă ustură ochii şi îmi vine să vomit, ca să nu mai spun că fac trei paşi şi mă sufoc. Nu ştiu ce voi face mai departe, vom sta în Tibet câteva zile dar felul cum mă simt, mă sperie. Şi nu pot spune că sunt un necredincios sau nu am venit din convingere în Tibet, dar se întâmplă ceva ce nu pot să-mi explic decât ca rezultat al altitudinii. Oare chiar aşa să fie?
Abia acasă am realizat ce făcusem, de fapt. Mă înarmasem cu precauţia de a ştii că mă aflu într-un teritoriu renumit pentru comuniunea cu Universul. Aerul rarefiat are calitatea de a induce stări de hipoxie, stări în care omul halucinează. Şi atunci toate vedeniile, toate revelările ar avea o explicaţie logică.
Dar când este vorba despre religie şi despre credinţă nimic nu mai este logic. Subiectivismul ne transformă radical şi toate acestea devin o condiţie a unor stări de fapt, induse sau nu. Atunci ce are atât de special Tibetul? Ashramul? Creştinismul are Sihăstria. Iar ashramul este locul în care călugării budişti se retrag pentru meditaţie. Sihăstria este locul în care călugării creştini se retrag să se roage. Atâtea similitudini şi totuşi atâtea deosebiri, chiar radicale aş spune. Viorel spune că a trebuit să venim în Tibet tocmai să vedem acest lucru şi să conştientizăm că Dumnezeu este Unic, indiferent de forma sub care îl percepem fiecare. Eu spun că avem nevoie de Dumnezeu, că fără el însăşi condiţia umană nu ar mai avea valoare. Şi aceasta nu pentru că nu am crede ci pentru că în noi se regăseşte universul infinit la o scară finită. Unde naiba am mai spus-o?!
Pe urmele Marelui Zeu
M-am trezit cu un sentiment ciudat în suflet. Afară era soare. Îşi cernea lumina din seninul cerului de aici la 10.000 km de casă, poleind clădirile care nu au mai mult de două nivele. Sunt şi clădiri mai mari dar acelea au fost construite acum 10 ani când armata chineză s-a retras, poartă amprenta Prezentului. Dar domină încă acele căsuţe tradiţionale, cu porţi pictate, ornamente care închid în linia culorii mituri, poveşti, amintiri ale unui Trecut extrem de prezent, în steguleţele multicoloare care sunt agătaţe peste tot, în semn de mulţumire aduse zeilor dar şi pentru ca Zeii să ştie că ei sunt acoo, ca încă mai EXISTĂ.
Mă simt bine şi acest lucru mi se pare mai important. Gata cu ameţelile, gata cu respiraţia dificilă. Simt că am intrat în ritmul de aici, deşi Viorel şi Nyma au pus pariu că nu voi fi capabilă să urc două trepte la Potala. E, am să le arat că pot urca mai multe. Viorel uită că pe Marele Zid am urcat eu şi el a rămas să contemple şarpele din piatră.
Am plecat de la hotel convinsă că astăzi, senin fiind voi putea să ÎL văd. Bianaca, Viorel, dr. Stroe, Alexandru şi Luci sau Spiriduşul ar vrea să ştie ce vreau să văd. Secretul însă mi-a pecetluit ochii şi sufletul. Cristina se apleacă spre mine: unde vrei să mergi? Zâmbesc:aici, la doi paşi. Nu o să vă vină să credeţi dar aici în Tibet, Internetul este la fel de prezent ca şi laptele sau brânza de iac. Dar nu la Internet vreau să ajung, m-am săturat de dat răspunsuri aseară, mă dor vârfurile degetelor de la cât am chinuit tastatura.
Urc la ultimul etaj din hotel. Contrar uzanţei, aici în afară de uscătorie este şi spălătoria. Privesc jur împrejur. Suntem ca într-o căldare aici în Valea Lhasa. Dar pe EL nu îl văd. Muchia podişului taie linia orizontului inegal, despărţind cerul de pământ. Nu mă mir că Tietul este încă atât de ancorat în Trecut, dar mai ales în mitolgia religioasă.
Trebuie să vă spun că tibetanii au o strânsă legătură cu Trecutul, dovadă stând numeroasele legende şi povestiri despre zei, în special cele legate de Buddha şi încarnările sale, celebrele avataruri, cee ce de altfel a dat naştere şi doctrinei bodisatva.
Despre primul rege tibetan, Nyatri Tsapo, se spunea că a venit din cer, în realitate se pare că a imigrat din India. Deoarece fizic avea trăsături stranii cum ar fi degetele palmelor unite de o pieliţă, polidactilie, şi clipea greoi, se presupune că acestea ar explica reclamata descendenţă cerească. Legenda mai spune că el era în legătură permanentă cu Cerul, iar atunci când a murit s-a presupus că s-a ridicat la zeii lui.
Un alt rege legendar, Drigum Tsenpo, a ajuns prin forţe proprii, din grăjdar rege, s-a autoeducat luptând permanet pentru a se perfecţiona, dar în momentul în care a tăit legătura cu Cerul pe care o realizase Nyatri, a fost asasinat.
Un mit târziu spune că tibetanii sunt rezultatul uniunii dintre o maimuţă şi o stâncă zmeu uriaşă. Sorgintea budistă a mitului se remarcă imeiat dacă ne gândim că în avatarurile sale Buddha a fost şi maimuţă, deci o manifestare bodisatva, numită Avalokitesvara, iar stânca uriaşă, zeiţa Tara.
Prima atestare istorică a Tibetului însă se găseşte într-un text chinez din secolul al 7-lea. Este vorba despre un două incidente diplomatice când regele Tibetului de atunci, Namri Lontsan, vrând să se facă cunoscut şi în afara graniţelor sale, trimite un ambasador la Pekin iar un alt rege, Songtsan Gampo o cere în căsătorie pe fiica împăratului dar este refuzat.
Despre fiinţa Tibetului începe să se vorbească într-un castel numi Taktse din regiunea Chingba. Aici, spune Vechea Carte Tibetană: un grup de conspiratori a convins Marele Consiliu – Tagbu Nyazig să se revolte împotriva Conducătorului Gudri Zingpoje. Acesta redevenise vasalul imperiului Zhang condus la acea vreme de dinastia Ling. Zingpoje moare însă înainte ca revolta să se producă şi astfel ajunge la putere fiul său, Namri Lontsen. Acesta din urmă era de acord cu ceea ce propunea grupul de demnitari revoltaţi şi proclamă independenţa Imperiului tibetan. Namri Lontsen va fi cel care va trimite prima solie în China, cui altcuiva să i te adresezi pentru recunoaştere dacă nu vecinului, marcând astfel intrarea în Istorie a Tibetului.
Între secolele 7 şi 11, mi mulţi regi vor succeda la tronul Tibetului, dar dintre aceştia cel care a rămas în amintirea bătrânilor este regele Songtsan Gampo, când puterea imperiului tibetan ajunsese la apogeu, acesta extinzându-se în sud până în apropierea Bengalului iar în nord până la graniţa cu Mongolia.
Varietatea terenului pe care se construise imperiul şi dificultatea transportului precum şi noile idei care apăruseră în discuţiile din cancelaria imperială au dus la crearea unei adevărate strategii care a permis extinderea teritorială, mai mult orientarea lui Songtsan Gampo către crearea a ceva durabil, noile construcţii şi noile temple care s-au ridicat în acea perioadă, adepţii cultului Bon cu rădăcini adânci în conştiinţa populaţiei începând o adevărată competiţie cu nou sosita credinţă budhistă. Toate acestea au fost condiţiile unei dezvoltări extraordinare. Urmele acesteia sunt vizibile peste tot.
Tibetanii adevăraţi respectă şi astăzi tradiţiile acestea centenare, steguleţele atârnate în pieţe, peste drmuri şi în pieţe sunt semnul prin care ei îşi exprimă respectul pentru zei dar şi bucuria de atrăi. În fiecare an, alături de steguleţe apar fâşii de pânză, colorate, fiecare culoare semnificând o anume dorinţă – roşu, dragoste, albastru diplomaţie, roz pace ş.a.
Songtsan Gampo este împăratul care a transformat Tibetul într-o putere economică şi politică, pe parcursul celor 46 de ani de domnie, pe de o parte, iar pe de alta, este cel care a chemat călugării budhişti să se stabilească în Tibet. Tatăl său, un alt nume respectat în Tibet, Namri Lontsan a murit otrăvit tot în urma unei conspiraţii, l-a făcut pe Songtsan Gampo să fie atent la sfetnicii cu care avea să se înconjoare şi să fie ferm şi decis în tot ceea ce avea de făcut.
Deşi a dat impresia unui conducător mînă de fier, Songtsan Gampo era adeptul diplomaţiei. Aşa se face că nu a pregetat ca şase ani să-şi urmărească fratele, care avea înalta funcţie de ministru imperial, sinonim cu funcţia premierului dintr-un stat modern, ca să adune probe şi să îl acuze de înaltă trădare şi să îl execute. Să ne amintim de Vlad Ţepeş şi de Radu cel Frumos.
Cronicile chineze au reţinut că Songtsan Gampo a trimis o primă solie prin care solicita mâna prinţesei şi astfel China şi Tibetul să formeze o alianţă dar a fost refuzat. Drept urmare Songtsan Gampo a atacat şi a distrus cetatea Azha, de pe malul lacului Koko Nur de la graniţa nord estică a Tibetului. Cetatea Azha era un nod important pentru rutele comerciale care veneau spre China dinspre Apus şi controla comerţul pentru toată partea de sud est a Chinei. Urmarea a cestei reacţii a fost că împăratul chinez Shu Quing din dinstia Lay să realizeze că Tibetul este o putere şi să fie de acord cu cererea lui Songtsan Gampo.
Dar nu toată lumea era de acord cu această alianţă, mai ales fraţii împăratului. Aminteam mai sus că cel mare a fost acuzat de trădare şi executat, urmat însă câţiva ani mai târziu de fratele cel mai mic care a încercat să răstoane puterea. S-a ales cu o moarte pe măsură. În timpul ciocnirilor, fratele cel mic era încolţit în palatul său, clădirea aluat foc şi prinţul a ars împreună cu palatul său. Odată cu stingerea acestui conflict Songtsan s-a căsătorit cu prinţesa WenCheng, un an mai târziu, iar sora împăratului, Samakar a plecat la ZangZhung pentru a se căsători cu regentul chinez. Acest lucru nu l-a împiedicat însă pe suveranul tibetan să atace şi să ocupe regatul ZangZhung atunci când acesta nu mai răspundea cerinţelor sale. Se pare că acest act de la 645 a.Ch. a stat la baza invaziei chineze din 1959.
Tsan este cameristă la hotelul Ankoran la care stăm. M-a văzut când am urcat pe acoperişul hotelului. De după cerceafurile întinse la uscat m-a urmărit câteva clipe, apoi s-a aporpiat. Cu politeţea tipică lor şi cu zâmbetul explodat în luminiţe jucăuşe în irişii negri, m-a întrebat cu mă simt astăzi. Bine, i-am răspuns. Vreau să-l văd pe Marele Zeu. Un moment pare uimită, apoi începe să râdă mascându-şi gestul nepoliticos cu palma mică, de copil. O mira faptul că eu îl căutam pe Marele Zeu. Şi voi aveţi zei? Întrebarea ei nu ar trebui să mă surprindă. Nu, la noi sunt sfinţi. Mă priveşte atentă. Sfinţi, adică ce? E, acum să te văd....Personaje care au făcut mult bine pe pământ, alţii care au vestit venirea lui Christos...a,creştini, tu eşti creştină, bate din palme ca şi cum i-aş fi dat jucăria mult dorită. Da, sunt creştină. Înclină puţin capul: Îhâ...şi m-a lăsat singură.
Soarele ardea dar era frig. Lumina curată, filtrată de inelele stratosferei din ce în ce mai pure, ardea. Dar era o arsură greu de definit. Mi-am spus că voi face insolaţie, acel soare cu dinţi mă lovea în moalele capului. Vreau să spun că până seara am făcut-o, cu frisoane, cu stări de rău, cu tot tacâmul. Dar acolo sus eram prea absorbită să definesc chipul Marelui Zeu.
Platoul Quinghai pe care se află Tibetul fdatorită altitudinii şi-a tras supranumele de Acoeprişul Lumii dar şi de Mare a Munţilor, ceea ce deja mi se pare mult mai poetic. Ne obişnuisem prea mult cu Acoperişul Lumii. În Tibet, mai trăesc astăzi circa 2,3 milioane de etnici, numărul lor reducându-se din 1959 de la 6 milioane la câteva sute de mii. Majoritatea trăiesc în zonele înalte, vin la oraş doar când este sărbătoare, templul fiind asemni bisericilor noastre, locul de reculegere spirituală şi foarte puţini la oraş.
Din cele peste 5000 de specii de plante din flora spontană a Tibetului, circa 1000 au valoare economică, în special valoare medicală. Din cele 1000 amintite, 400 sunt folosite zilnic: şofranul, salvia, genţiana, ginsengul tibetan, coriandrul ş.a. de fapt,în platoul tibetan găsim cea mai mare densitate de plante din lume pe un platou montan, pentru că Tibetul se leagănă pe picioarele munţilor Himalaya.
O deosebită paletă tămăduitoare o reprezintă ciupercile, peste 200 de specii sunt folosite frecvent ca să nu spun zilnic, în prepararea unor leacuri şi dintre care se detaşează special cartepilar adică corticeps, forma în care a ajuns la noi. Această ciupercă are efecte uimitoare în problemele plămânilor şi a rinichilor, motiv pentru care este prima în topul plantelor medicinale din Tibet.
Tibetanii au o lungă experienţă în ce priveşte folosirea plantelor de leac. În 1835, Timar Dainzinco şi asistenţii săi au conceput un ierbar - care poate fi văzut la Muzeul din Lhasa – având ca model ierbarul Jingzhu, şi au adunat aproximativ 1006 de plante. Aşa că să nu ne fie de mirare că marile companii farmaceutice îşi îndreptă din ce în ce mai mult atenţia asupra florei din platoul tibetan.
L-ai găsit? Tsan este iar lângă mine. Face fata asta ce face şi este ca prâsnelul. Şi cu toate acestea mersul ei are ceva dintr-un ritm demult uitat. Parcă dansează în jurul meu. Aseară la restaurant am avut surpriza să nu găsim pe nimeni care să ştie engleza. Cristina ar fi vrut să mănânce peşte. Nicium nu înţelegeau ce doream. Şi inventiv cume, Viorel se apucă şi desenează un peşte pe hartie, apoi ia furculiţa si cuţitul şi mimează că l-ar tăia. Ce credeţi ca ne-au adus? Un platou pe care era un peşte din hârtie tăiat. Pănă la urmă au venit copiii de la Recepţie şi ne-au descurcat. De fapt, cei deplasaţi noi am fost. Am uitat pur şi simplu că mâncarea tibetană este o parte importantă a bucătăriei chinezeşti. Deşi prietenii mei sunt pretenţioşi la mâncare nu pot spune acelaşi lucru.
Am observat că se consumă foarte multe legume – cartofi şi orez, verdeţuri de toate felurile, morcovi, castraveţi, dovlecei şi roşii şi că există o varietate de carne: iac, bivol, oaie, capră, raţă, pui şi peşte, apropo poate v-am mai spus şi atunci scuze dacă repet, tibetanii nu au mîncat peşte până de curând convinşi că dacă o vor face îi vor supăra pe zei. Totul fiert, copt, prăjit, gătit cu grijă, cu foarte multe mirodenii, în special coriandru, dar am găsit şi susan şi curry şi foarte multă grăsime. Intersant este că toate acestea îşi păstrează gustul propriu, sare pune fiecare după gust. Vinul de orez venind în completarea mesei, exact ca şi la masa europeanului.
Singura mea nelămurire la început, a fost de ce este pâinea dulceagă. Cereala din care se obţine făina se numeşte zamba, o specie mai bogată în gluten decât grâul. Cel mai mult mi-a plăcut pâinea nedospita, asmeni lipiei. Masa se termină nu cu vinul cât cu ceaiul cu unt, adică în apa fiartă pe lângă plante se adaugă şi unt de iac. Pentru tibetani este un deliciu, ei nefiind mari consumatori de băuturi alcoolice.
În zare se decupează, mi-aduce aminte când am văzut Olimpul peste mare aşa era de senin, în Sitonia, când ne îndreptam spre Neo Marmaris, munţii Himalaya. Creştetul veşnic nins pare să atingă înr-adevăr tălpile zeilor. Senzaţia este de hologramă. Amintirile despre primele informaţii la lecţia de geografie, mai apoi studiul, imaginile de la televizor ori din cărţi, vin să adâncească seninul cerului, scămoşat ici colo de norii rebeli. Şi acolo, în zarea forfecată de vârfurile atît de râvnite de alpinişte, cel mai înalt, cel mai special şi cel mai râvnit, bate la poarta mitologiei - Chomolugma sau vârful Everest, adică Marele Zeu.
Miasme grele şi lapte de iac
Am pornit să vizităm templele şi palatele tibetane dis de dimineaţă. Este soare dar este frig. Până la Templul Îmiresmat mergem pe jos. Încet, calm, cu lentoarea dansatorilor pe ghiaţă aflaţi la finish.
Aflăm că este una din acele zile de sărăbtoare care va aduce multă lume la templu, deci trebuie să ţinem aproape ca să nu ne pierdem. Pe măsură ce ne apropiem miresme ciudate ne învăluie violent, care îmi rîscoleşte măruntaiele neplăcut, ceva între lapte stricat, coriandru, transpiraţie şi piei de animale.
Încerc să mă gândesc la altceva. Oare cine spunea că Lumina este alta la Tokyo şi alta la Barcelona, şi că multe lucruri care ar trebui să dăinuie sunt distruse ? Nu mai are importanţă, eu am venit aici ca să înţeleg nu ca să distrug. În ce priveşte Lumina din Tibet trebuie să spun că ea este una tare, strălucitoare, dar dură care arde şi îngheaţă în acelaşi timp, în comparaţie cu Lumina de acasă care are ceva matern în ea, este caldă, primitoare şi afectuoasă. Aici lumina este impersonală. Poate pentru că suntem pe tărâmul zeilor, mă pomenesc murmurând.
Pe măsură ce mă apropi de intrarea în Templu, este tot mai multă lume. Primul semn de întrebare. Oamenii au cu ei pleduri, le pun pe jos, aliniate în faţa Templului, ridică mâinile deasupra capului într-un soi de implorare mută către divinitate, apoi, mlădiu, se arcuiesc şi ajung pe pământ, de astă dată cu tot trupul, se ridică cu aceeaşi mişcare ondulatorie, ridică mîinile, iar şi iar...conform tradiţiei budhiste, un credincios face 1000 de asemenea mătănii pe zi. Mă uit la ei, şi îi văd pe bătrânii din bisericile noastre care fac câte 40 de mătănii la rugăciune şi mie mi se părea mult, iar aici fac 1000 şi nu se clinteşte un muşchi pe faţa lor, nu li se schimbă expresia, o imobilitate calată pe credinţă. Şi am, dacă vreţi, revelaţia deosebirii dintre ei şi noi. La ei Credinţa este pivotul care îi ajută să meargă mai departe, din 1959 sunt sub ocupaţie chineză. Şi Românii din Transilvania 400 de ani sub domineaţia maghiară cu ajutorul CREDINŢEI, dar astăzi, din păcate, bisericile noastre sunt tot mai goale...
Jokhang este un templu foarte venerat de către tibetani. Situat cam la un kilmetru depărtare de Palatul Potala, Tempul Înmiresmat este cea mai veche construcţie din Lhasa care a traversat nu mai puţin de 1400 de ani de istorie. Asta a făcut ca alături de Palatul Potala să fie declarat, în 2000, monument UNESCO şi constituie al patrulea centru de interes turistic din lume.
Situat în Piaţa Bharkor de astăzi, constrcţia lui a început în timpul domniei lui Songtsan Gampo. La început se numea Tsulang Khang – Casa Înţelepciunii şi avea circa 74 ha ca întindere, dar treptat acest nume avea să fie înlocuit de supranumele Jokhang - Casa Domnului şi teritoriul ei să se reducă la 25 ha. A se vedea similitudinea: şi noi mai spunem câte odată mergem la casa Domnului când mergem la biserică. Am înţeles că hotelul în care stăm este construit în vechiul perimetru al mânăstirii şi mă întreb ce funcţiona pe acolo pe ude este construcţia modernă.
Cele două căprioare aurii care flanchează dharma, Roata Destinului, este emblematică pentru budismul tibetan, de altfel acoperişul cel mai înalt al mânăstirii este tot din aur, dar la Jokhang acest simbol are valoare universală fiind locul cel mai sacru din Tibet, este templul cel mai venerat.
În mica curte interioară ni se arată, la etaj, locul unde trăia dalai lama până s-a construit Potala şi unde revenea oride câte ori simţea nevoia să se reculeagă. În dreapta este tronul acestuia, îmbrăcat în mătase galbenă şi înconjurat de eşargele albe de mătase, semn de respect şi de iubire necondiţionată.
Grilaje din metal formează un culoar prin care ne strecurăm, pe rând, în cel mai adorat loc din templu, altarul. Nu avem voie să fătăgrafiem, călugării sunt cu ochii pe noi, dar am şi uitat de fotografii. Aerul este irespirabil, este foarte cald iar noi ne căcăm în picioare.
Mă agăţ de unul din grilaje şi reuşesc să ajung în faţa altarului. Într-un spaţiu de 10 m pe 4m, aliniate ca într-un joc teatral simulacrul prezenţei. Aici stau călugării budişti în timpul procesiunilor religioase. Şi pentru a se respecta ierarhi, pe locul fiecăruia este rasa monahală aşezată de asmenea manieră încât senzaţia de persoană nevăzută este extrem de prenantă. Doctorul Stroe este lângă mine: e, ce părere aveţi? Ridic din umeri: interesantă şi uimitoare pioşenia acestor oameni, trebuie să recunosc în acest caz că eu sunt o păcătoasă. Doctorul râde: staţi liniştită este doar o impresie. Scutur capul: trebuie să ies, mă sufoc, miresmele astea mă ameţesc, mi-e că-mi pierd controlul reflexelor.
Greu reuşesc să mă strecor afară, pe lângă pereţii transformaţi în vitrine şi în care sunt diversele reprezentări ale lui Budha Sakyamuni, dar şi ale regelui Sontsang Gampo şi a celor două soţii, nepalăeză şi chineză, pentru care a construit acest templu. Culorile sunt vii, domină roşul, albastrul, verdele, ocrul şi aurul. Multe dintre statui sunt din aur. Printre vitrinele de circa 3 m lungime, sunt coridoare strâmte care duc fie la etaj, fie la câte un altar sacru în care nu intri decât singur. Expresivitatea reprezentărilor, mitologia şi istoria fac să realizezi că prin viaţă nu eşti decât un Trecător şi că acest Templu a fost construit nu pentru a fi vizitat ci pentru a fi venerat.
Nu există lumânări, în nişte vase uriaşe, de circa 100 l este ceară albă şi un fitil uriaş arde non stop. Împrejurul acestor lumânări uriaşe se depun ofrandele: fructe, lapte şi brânză de iac, flori. Aha, mă luminez, din cauza căldurii degajate lactatele se strică foarte repede şi încep să miroasă. Aceste mirosuri se amestecă cu aromele plantelor din fumegaţii şi vă daţi seama ce iese. Ca să nu mai spun de fumul degajat de feştilă imensă care face să tuşim şi să usture ochii.
Lama in tibetană înseamnă Învăţător şi este similar sanscritului guru. Titlul se conferă onorific unui călugăr care a atins un anumit nivel spiritual şi conferă purtătorului autoritatea de a preda doctrina budhistă sau poate fi parte a unui rang religios suprem cum este cel de Dalai lama sau de Panchen lama ca semn al continuităţii lanţului de reîncarnări succesive.
Budhiştii tibetani cred că Dalai Lama reprezintă un şir neîntrerupt de reîncarnări ale lui Avalokitesvara, un spirit luminat – bodhisatva, de astă dată spirit al milei, a compasiunii, cu care s-ar fi născut primul Dalai Lama, Gedun Drup, Avalokitesvara fiind întruparea lui bodhisatva, pe când Panchan Lama este cel de-al doilea titlu religios propus de şcoala budistă Gelupa, fondată de călugărul Tsongkhapa, filosof şi leader religios tibetan. Este dacă vreţi cealaltă faţă a lui Dalai Lama. Să ne amintim de Janus, zeul latin care era reprezentat cu două feţe. E, Dalai Lama este o ipostază a lui Panchen Lama. Axioma este valabilă şi din sens invers, adică de la Panchen Lama la Dalai Lama, spun asta fără să fiu ireverenţioasă.
În cazul alegerii lui Panchen Lama procedura religioasă implică decizia finală a lui Dalai Lama. Tradiţia existenţei unei dubluri a lui Dalai Lama a venit firesc din nevoia de a-i asigura continuitatea religioasă şi a-şi întări propria poziţie, în timpul celui de-al 5 –lea Dalai Lama, care a acordat titlul de Mare Învăţăcel ca semn a recunoaşterii sârguinţei şcolarului, de fapt, recunoaştea în acest Învăţăcel a nu mai puţin de trei încarnări anterioare ale sale. Acest grad de cunoaştere nu se obţine decât printr-o înaltă spiritualizare, prim meditaţie şi prin credinţă.
Suntem pe artera principală din Lhasa şi ne îndreptăm spre Palatul Potala, reşedinţa de iarnă a lui Dalai Lama. Îl vedem de departe, impunător şi grav, în alb şi roşu, cu acoperişuile sale plate de pe care căprioarele şi Roata Destinului sunt simboluri nelipsite. Undeva acolo, la nivelurile superioare, există sala în care dorm lama divini. ÎNVĂŢĂTORII. Dacă creştinismul are un Învăţător, budhismul are mai mulţi. Să fie oare, doar demarcaţia dintre concepţiile doctrinare?
Palatul ridicat pe vârful dealului Marpo Ri – Dealul Roşu, are 13 etaje, dar la felul cum este construit palatul pe stânci, echivalează cu vreo 30 de etaje ale unui bloc obişnuit adică 117 m înălţime iar cu clădirile administrative din vale ajunge la vreo 300 m înalţime. Clădirea măsoară de la este la vest, 400 m, iar de la nord la sud, 350 m şi are pereţii înclinaţi, cu înalţimi între 3 şi 5 m. Deşi cutremurele aici sunt rare, constructorii au luat în calcul şi un asemenea fenomen atfel că fundaţia sa încorporează cantităţi impresionanate de cupru. Palatul are 1000 de încăperi, 10.000 de altare care conţin relicve sfinte şi peste 200.000 de statui. Construcţia lui a început în 1645 şi s-a finalizat în 1690.
Porţiunea albă a palatului era locul în care trăia Dalai Lama şi consilierii săi. O curte interioară – Deyangshar, pictată în galben, făcea legătura cu partea roşie a palatului, locul sacru de la Potala în care locuiau cei care studiau profund scripturile budhiste şi preoţii sacri. Tot aici se găsesc cele opt stupa de aur conţinând trupurile mumificate ale opt Dalai Lama, osuare şi columbare sfinte şi o bibliotecă impresionantă unde se găsesc importante scrieri budhiste, Kangyur - 108 volume şi Tengyur cu 225 de volume.
Accesul este dificil, cu pante extrem de abrupte, ca şi scările înalte. Curtea este austeră, descoperim chiar nişte copaci care seamănă cu măslinii. Seamănă foarte bine cu o mânăstire ceva mai mare însă. Călugări şi călugăriţe se muncesc cât e ziua de mare ca să întreţină palatul care a fost până acum patru decenii locuinţa liderului religios Dalai Lama. Mai aflu că Potala este pe lista monumentelor UNESCO încă din 1994.
Ieşim prin poata de nord, şi Potala, ca orice palata care se respectă are patru intrări, de nord, de sud, de est şi de vest. La poarta de nord se află 50 de mani, acele cilindre din bronz, inscripţionate cu binecuvântări, pe care le ating preoţii când se roagă şi credincioşii, la ieşirea din templu.
Îmi trec degetele peste bronzul tocit de vreme şi mă rog să ajung cu bine acasă. Privirea îmi fuge la monumentul din intersecţie. Nu, nu mă înşeală privirea! În fata noastră este un splendid omagiu adus...iacului. Da, aţi citit bine! Iacului! Statuia din bronz lustruit străluceşte de-ţi ia ochii şi îmi spun pentru a nu ştiu câta oară, de când sunt în China, că este de admirat creativitatea şi spontaneitatea acestor oameni.
Urc repede în autocar. Am gura uscată, o stare de moleşeală alternată cu frisoane. Poate ar trebui să mă speri. Am venit în Tibet fără niciun vaccin. Dar nu, nu trebuie să mă alarmez, cum bănuiam, nu este decât o banală...insolaţie.
Tradiţii milenare
Mă îndrept spre poarta de nord a palatului Norbulingka - Perla Grădinilor, reşedinţa de vară a lui Dalai Lama. Loc de odihnă a leaderilor spirituali încă din 1770, ca orice monument sau instituţie naţională, şi Palatul Norbulingka are patru porţi, de nord, de sud, de est şi de vest. În comparaţie cu Potala, el se întinde în plan vertical, asemeni Oraşului Interzis de la care pare să-şi fi împrumutat culoarea, şi poate fi străbătut mai uşor cu piciorul. Mica succesiune de clădiri numite atât de pompos palate – Gesang Palace, Jianseng Palace sau Daktanmiju, 370 de încăperi, înconjurată de parcuri largi, acoperă nu mai puţin de 36 ha. Imensa grădina care este Norbulingka se împarte în două arii distincte – Norbulingka propriu-zisă în partea de vest şi Jianselingka în partea de est.
Se simte apropierea iernii, frunzele îngălbenite ale copacilor, sunt de-acum un covor moale pe care păşim grăbiţi. Doar câte o pală de vânt le mai ridică într-un vals ameţitor, răvăşind pletele toamnei risipte pe alei. Ia frunzele parcă ştiu că este ultimul dans şi plutesc, plutesc în jurul nostru asemni unor fuioare roşcat – cărămizii, de parcă ar vrea să se agaţe de Cer într-o ultimă şi ireversibilă respirare.
Iar visezi, Viorel este în spatele meu. Încă sunt în concediu deci pot visa. Mă uit câtă frumuseţe sălbatică este risipită pe aici. Grădina imperială se pierde în liziera pădurii care urcă abrupt dealul din spatele său. Atâtea nuanţe de maro sunt în jurul meu încât par o rană sângerândă. Mă doare sufletul de atâta frumuseţe, alta decât cea cu care eram obişnuită prin culoarul Rucăr Bran, pe la Lereşti sau Domneşti sau prin Borşa Maramureşului în care dacă pleci urechea atent mai poţi auzi bourii şi zimbrii boncăluind sau respirarea pământului. Aici pare că respiră însuşi Universul.
La Norbulingka, ca şi la Potala, spiritualizarea se simte, esenţa ei oglindindu-se în pioşenia cu care este întreţinută această moştenire. Şi aici întrucâtva regăsesc zelul pe care l-am observat şi l-am simţit în Biserica Mormântului de la Jerusalim. Oare de ce am senzaţia din ce în ce mai profundă că de fapt asist la ipostaze ale unuia şi aceluiaşi Dumnezeu?
La un moment dat ne-am împrăştiat, cu ochii după inedit. Venisem în Tibet cu gândul că trebuie să văd ceva deosebit. Era diferit într-adevăr de ceea ce credeam eu, dar nu într-atât încât să mă dea gata. Ştiţi povestea aceea, la pomul lăudat… Spiritualitatea ţine de condiţia interioară, nu este o determinantă socială, se transformă în ultima abia atunci când implică întreaga comunitate, iar la noi această spiritualizare interioară ţine de latura creştină.
Este destul de rece şi nu vreau să repet povestea cu insolaţia de ieri. Ce îmi place mie în Tibet este că acolo unde te aştepţi mai puţin găseşti uşi deschise. Aşa m-am pomenit şi eu printre rafturile cu cărţi din…lemn. Primele învăţături budiste s-au transmis oral, cu timpul însă s-a simţit nevoia stocării acestora şi aşa au apărut bibliotecile din…lemn. Mii de sutre au fost păstrate sun această formă. Am ocazia sa văd primul exemplar din poemul epic Regele Gesar, poem care a fost memorat zeci de generaţii până să fie aşternut pe hârtie, un poem eroic asemeni Mahabharatei, care încă este povestit de un actor specializat doar în interpretarea acestuia. Asemeni tămăduitorilor şi recitatorii Regelui Gesar transmiteau acesată tradiţie urmaşilor.
Intrasem fără să-mi dau seama în biblioteca Institutului de Studii Culturale Norbulingka. Inaugurat în 1988 era rezultatul eforturilor de a promova şi a conserva tradiţiile culturale tibetane. Numele său derivă de la reşedinţa de vară a lui Dalai Lama aflat în apropiere. În cadrul Institutului funcţionează un Centru al Artelor, Academia de Studii Culturale Tibetane, un Centru de Studii literare şi Cercetare Culturală, o librărie foarte bine aprovizionată care are chiar o editură. Academia de Studii Culturale Tibetane organizează de 6 ani programe de specializare vizând filosofia, poezia istoria şi teoria medicală, un alt tezaur al acestui popor fiind Medicina Tradiţională.
Văzusem pe drumul care ducea către Mânăstirea Sera, cea mai importantă a şcolii Gelupa fondată de Tsonkapa, călugări care vindeau diverse medicamente naturiste. Este o modalitate de strângere de fonduri pentru mânăstirile din care fac parte.
Bazată pe trei elemente fiziologice esenţiale, long – chiba – peigen care menţin echilibrul homeostatic al organismului, originile medicinei tibetane se pierd în negura timpurilor, pe de o parte, iar pe de alta dovedesc profunda înţelegere a anatomiei şi fizioogiei omului. Cu mai bine de două milenii în urmă, tămăduitorii tibetani ştiu că embrionul uman se dezvoltă din împreunarea spermatozoidului bărbatului cu ovulul femeii şi că acesta parcurge trei stadii de dezvoltare înainte de maturitate: acvatică, reptiliană şi cea de mamifer şi au stabilit că bolile au atât cauze interne cât şi externe. Iar dacă disfuncţiile fiziologice interne sunt puse pe seama unor dezechilibre energetice, cele externe se datorează schimbărilor climatice, modului de viaţă vicios sau unei alimentaţii proaste.
Stabilirea diagnosticului se face pe căi tradiţionale – observare, ascultare, mirosire, palpare, discuţia cu pacientul şi mai ales pe evaluarea pulsului. Unul din cele mai importante teste e analiză este cea a urinei la care se urmăreşte culoarea, mirosul, timpul de răcire, dacă există elemente precipitate şi cum flotează acestea.
Metodele de tratament şi de diagnoză ţin cont foarte mult şi de stilul de viaţă al bolnavului. La această anamneză amănunţită se adaugă, reechilibrarea energetică, masajul, gomajul, moxibustia, băile şi acupunctura.
Mare parte din leacurile tibetane sunt de origine minerală sau animală. Acestea se administrează sub formă de tablete, prafuri şi masticuri (tincturi). Tabletele la rândul lor sunt: de apă, dulci sau untuoase. Medicina tibetană urmează principiul opozabilităţii atunci când se propune tratamentul unei boli. De exemplu, se foloseşte principiul fierbine pentru a contracara efectul rece şi invers, foloseşte tonice atunci când este vorba despre slăbiciune şi calmante când se pune problema unui exces de energie.
Spuneam undeva că budhismul este mai mult decât o cale în viaţă, mai mult decât o religie, depinde ce îşi doreşte fiecare să fie. Budismul tibetan este o credinţă clădită în jurul personalităţii lui Sidhartha Gautama, nimeni altul decât Buddha, în prima sa încarnare în care a conştientizat ideea cât de trecător este OMUL şi care îi acordă lui Gautama valoare divină, pe când alte ramuri ale budhismului văd în el doar pe marele conducător care a unificat şi a dat budismului o cale.
Budhismul tibetan se bazează în primul rând, pe iluminare, pe cunoaşterea spirituală care o depăşeşte pe cea raţională, şi pe înălţarea divină sau nirvana. Budhsimul tibetan trăieşte din mila zeilor şi din bunăvoinaţa acestora urmând cele opt căi de purificare şi alte reguli severe, care de altfel a generat chiar un sistem filosofic, menit să ajute adeptul să atingă cât mai repede uniunea cu divinitatea atât de râvnită de acesta. Trebuie spus însă că multe dintre principiile budhismului îşi reclamă descendenţa din hinduism iar acest lucru nu prea este agreat de leaderii budhişti. Punctul forte al budhismului, în general, îl constituie faptul că el urmează tiparul agnosticismului, divinitatea nu-l absolvă pe om de moarte atâta timp cât el nu încearcă să găsească o cale de a cunoaşte divinitatea. Multe secte budiste adoptă diverse forme de misticism inclusiv artele marţiale care se regăsesc în cultul Zen, alături de care vizualizarea şi meditaţia sunt o cale spre iluminare.
Tipic pentru budismul Tibetan este satutul Învăţătorului, acel Lama de care vorbeam în articolul precedent. Învăţătorul se preocupă de relaţia dintre viaţă şi moarte şi în cadrul acestui proces un rol important îl joacă iniţierea bogată în elemente care întrunesc condiţia simbolurilor vizuale şi care îşi reclamă descendenţa timpurie din mantre şi practica meditaţiei. În acest context metafizic, budismul tibetan a dezvoltat o foarte puternică tradiţie culturală care se regăseşte mai ales în arta vizuală – pictura sacră sau pictura grafică, celebra mandala, şi care ajută la accesul spre calea spirituală superioară, Mani, sau roata destinului pe care o pun în mişcare preoţii şi mulţimea de steguleţe colorate sunt o permanentă aducerea aminte a faptului că viaţa spirituală este o componentă indestructibilă a lumii fizice.
Unul dintre cele mai vechi şi mai venerate texte tibetane este celebra Carte a Morţilor şi a cărui titlul este mult mai poetic: eliberarea prin ascultarea vocii interioare, de fapt, ca şi în ritualul egiptean, textul descrie relaţia dintre moartea şi renaşterea nu doar fizică, cât mai ales spirituală.
Acest proces de trecere poartă numele de bardo. Şcolile budismul tibetan, patru la număr, acordă o înţelegere diferită acestei noţiuni, dar, de regulă, bardo se referă la cele 49 de zile în care sufletul peregrinează, încearcă experienţa trăirilor dintre lumi şi care pentru a se elibera are nevoie de condiţia spirituală. Mi se pare extraordinară similitudine cu cele 40 de zile din creştinismul ortodox în care se spune că sufletul mortului peregrinează prin toate locurile pe care le-a iubit şi care l-au ajutat în Credinţă şi abia apoi rupe orice legătură cu viaţa pământeană. Şi ca şi preoţii noştri care în aceste 40 de zile fac slujbe de pomenire şi preoţii tibetani prin intermediul acestui bardo, text revelat preoţilor de către un Învăţător, lama acelui templu. Pentru că în cadrul acestei procesiuni, lama, ca si preotul creştin, are rolul activ de a ajuta mortul să-şi găsească odihna şi spre deosebire de creştin, să-l pregătească pentru renaşterea spirituală. Nu ştiu de ce dar întotdeauna am privit această renaştere spirituală ca pe ziua judecăţii de Apoi.
Unul dintre însemnele sacre în Tibet este mandala, simbolul vizual al Universului care aici primeşte alte conotaţii teozofice, filosofice şi metafizice. De regulă este pictată pe un perete, pe tavan, pe o panză sau se construieşte din nisip colorat. Iniţiaţii vizualizează mandala cui foarte mare uşurinţă şi se spune că se deschid canalele din lumea subtilului care îi conectează la energia cosmică.
Dar ce este mandala, dincolo de simbolul pe care îl reprezintă? Este un loc imaginar care se contemplează în timpul meditaţiei, este dacă vreţi o reprezentare a Raiului. În acest loc fiecare obiect are o semnificaţie aparte reprezentând un aspect al Înţelepciunii care trebuie să-l ghideze pe cel care meditează. Rolul mandalei este de a ajuta la transformarea extraordinară din fiecare, în special conştientizarea acestei puteri interioare care ar trebui să ducă la iluminare.
Mandala în nisip este construită de către un călugăr şi nu se face oricum. Lama din mânăstire îi dă binecuvântarea pentru a începe lucrul. În mânăstirile noatre dacă un preot călugăr vrea să înceapă un anumit post, el cere mai întâi aprobarea de la ierarhicul superior care este fie stareţul, fie duhovnicul. Dacă este stareţ, binecuvântarea o va primi de episcop ş.a.
În timpul cât o construieşte, el repetă o anumită mantră, care să îl ajute să reprezinte elementar calea care o doreşte ca meditaţie. Călugărul ortodox ţine acel post la anumite ore din zi sau din noapte, urmează un anumit ritual – posteşte, se spală, îmbracă sau dezbracă haine curate. Iar în momentul când scopul pentru care mandala a fost construită, a fost atins ea este distrusă. La fel şi în creştinismul ortodox, când scopul pentru care s-a ţinut postul a fost atins se aduc mulţumiri lui Dumnezeu pentru ajutor.
Deosebirea este că în budismul tibetan avem o reprezentare simbolică a drumului de parcurs, deci vizuală, pe când în creştinism avem rugăciunea, cuvântul, sunetul.
Mă despart de Tibet cu straniul sentiment că nu am rădăcini. Mă voi întoarce vreodată aici? Poate. Experienţele trăite, fără exagerări extatice, dar cu modulaţii de conştiinţă, mă fac să cred că voi reveni. Deocamdată însă, poate şi urmare a suferinţelor trăite, spaima de a te sufoca sau de a-ţi plesni inima, face ca atenţia mea să se îndeptate spre Shanghai, următorul popas.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu