.... Porni Luceafarul.../ Creşteau a lui aripe / Si tot atâţia ani / Treceau in tot atâtea clipe /

Un Cer de stelele dedesubt / Deasupra Cer de stele / Parea un fulger-nentrerupt / Rătăcitor prin ele...

miercuri, 23 iunie 2010

PuDong - pescăruşul asiatic - IV -



    Am ajuns la Shanghai aproape de miezul nopţii, obosiţi, răvăşiţi de experienţa tibetană dar răsuflând uşuraţi că am plecat.
  Când am aterizat pe aeroportul din Lhasa, iritaţi de zborul care ne-a zgâlţâit bine şi de faptul că ne-am îmbarcat  alergând de la poarta 32 la poarta...1, în condiţiile în care mai era jumătate de oră până la decolare, şi am văzut sălbăticia locului ne-am dezumflat de tot.
  Din clipa când am aterizat ne-am trezit înconjuraţi de lumini şi luminiţe, ca să nu mai spun că trecem terminal după terminat, pe lîngă clădirea care părea modelată de vânturile pustiurilor care traversaseră China spre a se întâlni cu oceanul ceva mai încolo.
   Pudong este cel mai mare aeroport din sud-estul Asiei şi aşa cum bănuiam, are forma unei păsări cu aripile larg desfăcute - un pescăruş numărând nu mai puţin de 44 de terminale, structurate pe patru direcţii - nord, sud, est, vest, câte 11 pentru fiecare, elemente Feng Shui pe care le vom descoperi aproape peste tot în Shanghai.
  China este împărţită în două de marele fluviu Jan Tzâ, în partea nord şi cea de sud. Noi în peregrinarea noastră am trecut din nord - Beijing, Xi’an, Lhasa, în sud, la Sanghai, moment în care am realizat că ne apropie de sfârşitul călătoriei, peste 2 zile urmând să plecam la Hong Kong, punctul terminus al excursiei.
   Perla Orientului sau capitala financiară a Asiei,  cum  mai este numit Shanghai-ul, este un oraş împărţit în 2 mari zone: PuDong şi PuShi.
      PuDong este centrul sau zona modernă, PuShi-suburbia.   Cele două oraşe, pentru că practic sunt două oraşe, sunt despărţite de râul Huang Pu. 6 poduri şi 6 treceri subterane leagă suburbiile de centrul oraşului unde trăiesc şi lucrează peste 18 milioane de oameni plus alte 8 milioane aflate în tranzit.      
   Adică, eu mă număr printre cele 8 milioane? Întrebarea mea o amuză pe ghida noastră, Lulu, o studentă al cărei umor şi mobilitate mentală, avea idei de puteam să mai facem vreo 10 excursii numai în Shanghai, le-a admirat din plin în aceste 2 zile. O-i vrea acum să fii şi chinezoaică, Viorel nu se poate abţine.Why not? Înainte când mai răbufneam, spuneam că am să fug în vest, dar acum aş fugi cu plăcere în China! Replica mea l-a amuţit. Nu ştiu dacă de uimire sau de furie, din cauza oboselii toţi suntem iritaţi.
  Nu ştiu câţi oameni cunosc că cele două oraşe, PuDong şi PuShi, reprezintă principiile Yin - Yang, principii fundamentale ale filosofiei Feng Shui, de altfel, întreg Shanghaiul este construit conform principiilor Feng Shui. Orice decizie, administrativă sau politică vizând oraşul, este luată doar cu acordul unui maestru Feng Shui.
   Pentru că am tot vorbit pe parcursul acestui reportaj despre Feng Shui, haideţi să vedem cum stau lucrurile. În primul rând, în arta Feng Shui nimic nu este folosit la întâmplare, totul este simbolic, totul reprezintă ceva, de aceea fiecare obiect trebuie aşezat într-un anumit loc, cu un scop iar construcţiile  să respecte regulile acestei filosofii. Sculpturile din piatră sunt un element accesibil pentru a aduce în spaţiul interior simboluri abstracte ca puterea, rezistenţa, voinţa, încrederea, armonia etc, folosind obiecte sculptate care poartă aceste semnificaţii. Iată câteva simboluri de care noi ne-am lovit frecvent  în periplul nostru chinez.
  Leii sau câinii Fou apar în multe culturi ca fiind paznici ai intrărilor în marile clădiri sau edificii (inclusiv poduri).
Acest simbol reprezintă gardianul casei, ţinând departe pericolul şi răul de casa pe care o păzesc.
  Budha apare în neumărate ipostaze: Budha al fericirii, Budha cu copii, Budha înţeleptul, Budha al abundenţei ş.a. În funcţie de aspectul figurinei, Budha atrage trăsătura simbolizată de statuetă. De exemplu, pentru fericire în cămin cumpăraţi un Budha inconjurat de copii; pentru o stare materială mai bună luaţi un Budha al prosperităţii (un Budha gras); pentru o viaţă fericită şi lipsită de griji, un Budha care râde. Se spune că, dacă îi este împărtăştită o dorinţă, ajută la îndeplinirea ei.
Dar cel mai spectaculos şi  mai important în Feng Shui este Dragonul, cel care protejează, este puternic şi conferă autoritate şi care învinge orice pericol. Este simbolul succesului în viaţă prin forţe proprii.
  Cocoşul este un simbol al succesului in cariera, inspiră competiţie şi lupta pentru putere şi faimă. Se spune că atrage succesul îin afaceri, în cariera şi în competiţie. 
  Elefantul este simbol al înţelepciunii, puterii şi prudenţei, dar  şi aducător de noroc, de energie pozitivă şi atrage succesul în carieră.
 Ţestoasă asigură protecţie casei în care se află. Broscuţa cu bănut în gură, de altfel, este unul dintre cele mai puternice simboluri aducătoare de succes financiar.
 Raţele mandarine se spune că aduc dragostea şi liniştea în cuplu.
  Hotelul în care stăm are un nume poetic, ca de altfel multe din denumirile chinezeşti, Lebăda Purpurie. De la etajul 11 unde suntem cazaţi, am perspectiva unui oraş nou, modern, la fel de cosmopolit dar mai stilat decât Beijingul. Un parc imens ce-mi aminteşte de Central Park din New York, se întinde pe câteva zeci de hectare, în stânga. Intersecţia în care se află hotelul poartă deja marcajul celui mai important eveniment sportiv al anului 2008: campionatul mondial de fotbal. În dreapta, o mare de biciclete, lăsate în raster. Cred că sunt ale celor care asemeni unui val inundă aleile parcului despre care vă vorbeam. Domnule dacă m-a surprins ceva la chinezi, în afară de spontaneitate şi creativitate, au fost agilitatea cu care se mişcă şi cultul care îl au pentru mersul pe jos.
  Dimineţile sunt gălăgioase la Shanghai, o aud pe Lulu lângă mine. Ca orice mare metropolă care se respectă, încep să râd.
  Dar ceea ce văd în zare face să mi se înmoaie picioarele. Parcă aş fi pe un câmp minat, vorba vine, dar imaginea asta mi-a venit în minte, de fapt, sunt acoperişurile zgârie norilor, de forme de neimaginat altă dată, astăzi însă unul pare să fie o ghiulea, altul un aruncător de flăcări, altul un bazooka, un altul o superbă floare de lotus ş.a…şi o grămadă de macarale.
   Lulu îmi povesteşte că în 1990 în Shanghai era nevoie de atâtea macarale încât s-a intrat într-o adevărată criză a macaralelor.
   Uite, vezi, aici s-au împotmolit constructorii, nimic nu mergea, betonul nu se lega până cînd la un moment dat un muncitor a sugerat să fie adus un maestru Feng. Se construia anapoda. Acesta le-a spus că sunt pe capul Dragonului Shui şi le-a explicat cum să continue construcţia pentru a armoniza elementele, încheie Lulu cu o luminiţă jucăuşă în ochi. Trecem rapid pe lângă stâlpul din beton pe care sunt prinse ghirlande verzi şi becuri colorate.
  Chiriile ajung până la 2500 yuani (peste 300 de dolari) pe lună în condiţiile în care un salariu bun ajunge până la 70000 de yuani ( aproximativ 900 de dolari). Preţul pe metru pătrat construibil variază între 15 - 60000 (210 - 800 de dolari) şi creşte pe măsură ce te apropii de centru unde poate ajunge şi la 100000 de yuani, adică 1300-1400 de dolari.    
   Iată măcar un motiv pentru care în Shanghai se construiesc acum din ce în ce mai puţin locuinţe, majoritatea oamenilor preferând să locuiască cu chirie; se construiesc în schimb instituţii, bănci, şcoli, muzee, săli de sport, centre de afaceri, magazine de firmă, mai ales că Shanghaiul este raiul locurilor de muncă pentru chinezii din sud.

La muncă egală-drepturi egale
  Din 1989, Shanghaiul a devenit oraş internaţional, firme de renume deschizându-şi aici reprezentanţe: HP, IBM, Apple, Microsoft. 
   Apariţia companiilor străine  a creat noi pieţe pentru forţa de muncă care absoarbe imensul potenţial fizic care îl reprezintă regiunea. Daniel Lee ne spunea că în Shanghai este paradisul textilelor şi tind să-i dau dreptate după ce am intrat în câteva magazine deschise... non-stop.
  Trebuie spus că femeile de aici sunt foarte cochete, se vede că le place să stea foarte mult în faţa oglinzii, au personalitate, noi le-am numi emancipate pentru că refuză să mai fie tratate doar ca nişte obiecte însufleţite şi îşi revendică deschis drepturile statuta-re: egalitatea femeii cu bărbatul. De aceea se spune că în Shanghai, bărbatul ştie să şi spele, să şi calce, să facă menaj, să gătească, adică aici găsim bărbatul ideal. Speachul domnişoarei Lulu înviorează atmosfera.
   În marile intersecţii sunt montate panouri digitale uriaşe şi vocea unui bărbat adresează mesaje de solidaritate, trecătorilor. Spor şi bună stare. Oare oamenii aceştia nu ştiu ce este aia o zi liberă, gândesc butonând telefonul. Conform calendarului de pe ecran este dumincă. Mama merge la biserică, este Liturghie, mai încolo Vecernie iar eu sunt la capătul lumii. Uit însă repede de aducerile aminte, ne apropiem de Muzeul Shanghai. Atenţie mi-este concentrată de plantaţia de zgârie nori, pe care am intrat. Senzaţia este teribilă, armonia dintre spaţiu, idee arhitecturală şi amplasament este impresionantă, poate de aceea am avut impresia că am intrat pe o plantaţie: sticlă, beton, forme geometrice pe verticală şi pe orizontală, scări rulante, fotocelule...
   Lulu intuind că ne este dor de casă, ne-a invitat să luăm prânzul la...barbecue! Ne-am dus noi cu inima îndoită, nu de alta dar mai pornisem val vârtej şi către hot-pot şi plecasem dezumflaţi şi...flămânzi. Dar aşa cum v-am tot spus pe parcursul acestui reportaj fluviu, surprizele ne aşteptau la tot pasul.
   Pentru chinezi, barbecue nu însemnă grătar cum am fi tentaţi să credem, ci o sală lungă, asemeni autoservirilor de altă dată, unde însă tu ca şi consumator îţi prepari singur mâncarea. În vitrinele frigorifice se găsesc de la carnea de vită şi de porc la cea de oaie, de cocoş şi de curcan. Varietatea legumelor, culoarea lor, aromele sosurilor, se constituie într-un veritabil stimulent gastric adică mai pe limba noastră, îţi lasă gura apă.
   După ce îţi pui în farfurie cam ce crezi că va putea stomacul tău să digere, te aşezi la coadă ca să te preia un bucătar. În spatele unui perete de sticlă nu sunt decât două plite imense şi doi bucătari. Frumuseţea acum începe. Cu dexteritatea tipică, aceştia arunca pe plita încinsă conţinutul farfuriei şi cu două beţe lungi de circa un metru încep un adevărat dans în jurul plitei,  un balet culinar ad hoc, manevrând beţele uriaşe de parcă ar dirija o orchestră nevăzută, iar mirosurile năvălesc peste noi de ni se  înmoaie picioarele de poftă, ca să nu mai spun cum ne curg ochii...în ce priveşte papile gustative, pentru ele este un adevărat regal! Este o linişte anormală pentru un restaurant. Nu se aude decât concertul plescăiturilor, onomatopeelor, lingurilor sau beţelor care lovesc marginile farfuriilor, oftaturilor de plăcere sau de prea plin, sunete ce par cel mai veritabil ghid internaţional de conversaţie pentru că alături de noi sunt şi americani şi germani şi olandezi şi ucrainieni şi ruşi şi...ce mai când ne ridicăm de la masă ni se pare că am luat cel mai extraordinar prânz, dar...cum v-am spus, surprizele se ţin lanţ! Toate acestea sub privirile amuzate ale lui Lulu care par să ne avertizeze: v-am spus doar!
    Revenim pe plantaţia de zgârie nori, suprasaturaţi şi blegiţi, dar trebuie să ajungem şi la Muzeu. Trecem pe lângă clădirea administrativ-politică care are forma unei piramide incaşe pe creştetul căruia zeci de steaguri roşii cu însemnele secera şi ciocanul, flutură triumfător. Muzeul în schimb arată ca o imensă cască de protecţie a jucătorilor de baseball. În China totul se raportează la vastitatea spaţiului. Normal la cât au, comenta Viorel la  început numai că acum a amuţit şi el. Bianca este absorbită de ghidul despre China pe care ni l-a tot fluturat pe sub nas.
    Brusc am senzaţia că am vedenii. Casc ochii, dar nu, nu mă înşelam. Doamna doctor vedeţi ce scrie acolo? Unde? doctoriţa Stroe, pare dezorientată. Întind mâna: pe panourile alea de lângă intrare. Priveşte şi are aceeaşi reacţie ca şi mine: Sandu, ia uite au expoziţie de la Prado! Numai că doctorul Stroe văzuze şi el afişul: Măcar nu ne plictisim.
    Într-adevăr nu ne-am plictisit. Muzeul structurat pe 4 nivele, este dotat şi cu scări rulante dar şi cu sute de...copiii. Niciunde nu am văzut atâţia copii la un loc ca la muzeu. Ne salutau cu hello apoi chicoteau şoptindu-şi ceva numai de ei ştiut. Bunacuviinţă îi făcea să nu iasă din cuvântul profesorilor şi mergeau cuminţi în celebra coloană de doi câte doi, ascultând atent ce le spunea ghidul muzeului. Am încercat pentru două ore starea de copilărie. Printre ei, admiram nu doar pe Rembrandt, dar şi pe Goya şi pe Tizian, şi pe El Greco şi pe Velasques, şi pe Vermeer şi parcă niciodată nu mi s-a părut copilăria mai aproape ca în acele clipe. Timpul nu mai exista, se contopise într-o sincronicitate a spaţiului în care vârstele nu mai contau. Rezida doar ideea de A FI. De VIAŢĂ...      

Hai, România!
Ura, facem croazieră!!năvăleşte Bianca în cameră. Ce facem? iţeşte Cristina capul pe uşa de la baie. Croazieră, deseară! Las pixul din mână: cred că va trebui să luăm şi întăritorul cu noi. Seara se face frig. Daaa, aveţi dreptate, eu sper să nu se lase ceaţă! Bianca dispare aşa cum a intrat. Fulger.
  Revin la scris. Am rămas în urmă cu notiţele şi nu vreau să pierd nimic. Totul este atât de diferit faţă de ce ştiam eu. Şi de incitant. Nu vreau să pierd nici o experienţă. Şi pe urmă mai am o jumătate de oră că apoi devenim iar...traseişti. Astăzi avem parte de un regal istoric: celebrele grădini YuYuan, Templul lui Buddha de jad alb, celebra stradă Nan Jing şi croaziera. Printre picături vom urca şi în cel mai înalt zgârie nor din China. Haide, mai scrii mult, Cristina este echipată, gata de a începe o nouă zi de explorări. Doi minuţi, să închei fraza!
  Templul lui Buddha din jad alb a fost construit între 1911 şi 1918, în stilul Dinastiei Song, axa de simetrie împărţind egal holurile şi curtea în care vieţuiesc peste 70 de călugări. Templul poate fi foarte uşor de recunoscut din afară prin pereţii împrejumuitori zugrăviţi în oncru - bej şi prin multitudinea de felinare roşii dimpresjurul său.
  Îl vizităm într-o zi în care parcă întreaga suflare din Shanghai s-a gândit să vină la templu. Soarele străluceşte, este cald, ai impresia că ai nimerit într-un cazan în care apa se încălzeşte progresiv.
Prima curte interioară este mică, cochetă, arborii tunşi egal cu funduliţe roşii atârnate de micile rămurele, tunse cu grijă, încântă ochiul. Altarele sunt la vedere, pioşi, chinezii stau cuminţi la rând ca să ajungă să se reculeagă în faţa lor, îşi fac mătăniile de rigoare apoi se aliniază că cumpere un soi de indulgenţe. Sunt imprimate pe o hîrtie roşie şi în funcţie de cât de repede vrei să scapi de o problemă, atâtea hârtii cumperi. Şi cumpără oamenii teancuri, teancuri, ies în curtea unde fumegă două vase ritualice imense apoi, se roagă câteva clipe, bolborosind lucruri numai de ei ştiute, probabil au păcate multe după  câte hîrtii au cumpărat, o clipă m-am gândit că şi noi facem pomelnice când mergem la biserică aşa că nu ar trebui să mă mire, sunt şi acestea un fel pomelnic,  după care le aruncă în foc.
  Înăuntru, piesa centrală care dă şi numele templului, Buddha de jad alb, de aproximativ 1,9 m înălţime, în poziţia lotus. Semiobscuritate, multe candele şi interdicţia de a fotografia.
   Statuia a fost adusă din Burma în 1882. Este încrustată cu pietre preţioase şi semipreţioase şi cântăreşte peste 1000 kg.
  Miroase a transpiraţie şi a seu de oaie. Francezii nu se pot abţine şi blitzurile scapără pe deasupra capetelor noastre. Numai bine ca toată paza să tăbare pe ei şi sp oit eu face o fotografie.
  La intrare am surprins o mandala foarte frumos executată în nuanţe de roşu şi de ocru, este holul în care se găsesc şi alte piese aduse din Burma acum mai bine de un veac şi jumătate, clopotul, înţelepţii, dragonii. Bronz aurit, foarte bine lustruit şi...întreţinut.
  La ieşire, în celălat hol, este copacul dorinţelor. Vizitatorii bagă câte o monedă în crăpăturile acestuia după un ritual foarte cunoscut mie. La Mânăstirea dintr-un Lemn de la Vâlcea, în apropierea bisericuţei vechi se află stejarul cu icoană unde credincioşii vâră hârtiuţe pe care au scris o anumită dorinţă şi o monedă.
  Ştii, de regulă, noi construim mai întâi Templul şi apoi îl aducem pe Buddha, dar aici mai întâi l-am făcut pe Buddha şi apoi am construit Templul, o aud pe Lulu undeva în spatele meu. Zâmbesc. La fata asta totul pare să aibă o logică a curgerii impecabilă. Numai eu par să fi pierdut logica lucrurilor într-o lume pe care trebuie să o percepi mai întâi senzorial şi abia apoi fizic. Un soi de imponderabilitate pe care ţi-o dă un balon cu heliu, că şi ală pare un balon şi gata, dar în realitate câtă muncă pentru al confecţiona, a-l proba, a pompa heliu în el şi apoi a-i da drumul.
  Mă apropii de fereastră şi frumuseţea curţii interioare aproape că îmi taie respiraţia. Arborii tineri de Ginko, tunşi uniform, cu ramurile încărcate de rodul dorinţelor - acele panglici roşii care semnifică fiecare câte o dorinţă, îi fac să semene cu un ireal pom de Crăciun.
  La Shanghai când se naşte o fetită părinţii plantează în faţa casei un camfor iar în spatele casei, un dud. Frunzele de dud sunt hrana viermilor de mătase, doar, nu?! E, când fata se căsătoreşte, copacul de camfor se taie, din lemnul său se confecţionează o mică ladă de zestre în care se pune mătase naturală, semn al bunăstării. De fapt, alături de sicomor, camforul fereşte oraşul de insecte. Iată de ce nu am simţit nici urmă de ţânţar!
Şi faptul că este o zi însorită înseamnă foarte mult, parcă şi viaţa este alta. Remarc foarte mulţi europeni cu copii mici în braţe, în special francezi şi spanioli, cu precizarea că pruncii sunt...chinezi. Se pare că la ei adopţiile sunt în floare.
  În templele dimprejur în care se aprind beţişoare parfumate şi ard candele, găsesc o altă statuie preţioasă. Buddha de jad alb culcat.  Tava cu ofrande din fructe - banane, mere şi portocale, aminteşte sotmacului meu că este ora de masă. Călugărul care avea în grijă locul a surprins privirea mea înceţăşată. A zâmbit, a luat o banană şi un măr de pe tavă şi mi le-a întins. În semn de mulţumire am înclinat capul şi am dus mâinile în care aveam fructele aşa cum am văzut că fac ei, la frunte. Parcă niciodată nu mi s-a părut banana şi mărul mai bun ca acolo, stând pe pragul templului. Nu deranjează pe nimeni că m-am oprit acolo şi nici nu sunt singura. Lumea trece pe lângă mine indiferentă, aceea indiferenţă pe care ţi-o dă obişnuinţa, fiecare îşi vedea de treabă, ce le păsa lor că un oarecare venit de la mii de kilometri depărtare, mânca aproape pe nemestecate.
  Mestecam ultimele resturi de măr când privirea mi-a fost atrasă de coridoarele exterioare. Pe pereţi, o grămadă de tablouri, abia când ajung acolo realizez că nu sunt tablouri ci sutre foarte vechi protejate de sticlă. Peste 7000 de asemenea obiecte înconjoară curtea interioară.
  Suntem pe plantaţia de zgârie nori iar în Shanghai nu sunt decât vreo 400. Străzi drepte, curate, arhitectură avangardistă. Vreţi să vedeţi Shanghaiul de la înălţime, Lulu părea că nu este atentă la reacţiile noastre dar de fapt ne urmărea. De la ce etaj? Mă priveşte peste ochelari: 88, e bine?
  Autocarul opreşte lână o clădire care are un refugiu avangardist, cu o copertină ondulată. Vom urca în una din cele mai înalte clădiri din lume, Jin Mao Tower care are 420,5 m înălţime. De la etajul 88, adică de la 346 m vom admira panorama Shanghaiului!
  Urcăm cu cel mai rapid lift din lume, 9 m /s. Nu vă spun că stăm şi aici la coadă ca să putem urca. La etajul 56 al Centrului de Afaceri se află hotelul Atrium, la 156 m deasupra pământului, un hotel care urcă în spirală până la etajul 86. Faptul că este construit aşa face ca indiferent de la ce etaj pornesc coridoarele ele se termină tot în holul hotelului, care are un diametru de doar 27 m. În acest hotel se pot caza circa 550 de persoane.
 Etajul la care ajungem este un soi de minimarket, în care găseşti de toate, chiar şi mâncare. Dar nimeni nu se gândeşte la aşa ceva când are ocazia să admire lucruri pe care nu le vezi în fiecare zi.
  Este greu de spus ce simţi când ai senzaţia că poţi atinge creştetul cerului. HuangPo pare un şarpe cenuşiu care traversează oraşul, leneş şi molatec. Câmpul de macarale îmi aminteşte de criza despre care vorbea Lulu în prima zi.
  De aici, de la 356 de m, în linie dreaptă poţi ajunge la Polul Nord - 6250km, în Siberia 4750m, la Moscova - 6665 km sau la...Roma - 7280. Toate acestea se înfăşoară în jurul unui magnoliu înflorit. Am uitat să vă spun că magnolia este floarea Shanghaiului.
 Am un sentiment ciudat. Occidentalizarea în forţă, face ca treptat-treptat, elementul tradiţional să dispară şi acest lucru poate duce la o pierdere de identitate spirituală şi istorică ca să nu mai spun de tradiţii.

  Grădinile YuYuan
  Locul spre care mergem de la Jin Mao Tower, pare un palat din poveste. Miniatural, curţi numeroase asemeni unui labirint, holuri, treceri, coridoare suspendate, totul armonizat cu gust, rafinament şi o profundă cunoaştere a filosofiei orientului îndepărtat, acea filosofie care uneşte Cerul şi Pământul sub semnul Cunoaşterii şi a Fiinţei.
   La origini, Grădinile YuYuan au fost un domeniu privat, construit şi amenajată în stilul Dinastiilor Ming şi Qing, cu peste 4 secole în urmă. În 400 de ani de existenţă, YuYuan Garden a suferit numeroase schimbări. Ceea ce vedem noi acum este rodul renovărilor masive din 1956.
  A aparţinut administratorului provinciei Sichuan, Pan  Yuduan. Mica proprietate a fost amenajată de către acesta în aşa fel încât să amintească de locurile natale ale tatălui său, fost ministru adjunct al apărării a Curţii Imperiale Superioare de Justiţie, Pan En, de fapt, amenajarea acestei grădini era modul prin care Pan Yuan Duan îşi arată dragostea faţă de părinţii săi, originari din nordul Chinei. Grădinile au o suprafaţă de numai 20000 mp dar acest fapt nu au fost o piedică pentru numeroasele stânci, cascade în miniatură, mulţimea de bazine, podeţe, chioşcuri care vin să sugereze muntele şi plăcerile spaţiului montan.
Chiar la intrare eşti întâmpinat de o stâncă numită Marea Piatră, provenită de pe malurile fluviului Yan Tzâ, şi pe care Pan Yuduan a inscripţionat urări de bine şi de sănătate pentru cel care trecea pragul grădinii.
 Imediat în spatele acesteia se deschide sala Sansui, o construcţie mai târzie de pe la 1760, menită să primească vizitatorii şi să le acorde şansa recreării în această bijuterie arhitectonică.
  Ia uite ce de peşti, Lucica Ilie şi doctoriţa Stroe sunt fascinate de mulţimea de peşti portocalii, de mărimea unui braţ, care se strâng la poala pilonului de rezistenţă a podeţului. Lumea aruncă pâine şi seminţe, iar peştii, deja obişnuiţi cu asemenea delicatese, se reped în grup să înfulece. Cum le-o fi stând pe grătar, se întreabă Alexandru care, umăr la umăr cu mine, făcea fotografii de zor. Bănui, că sunt buni, presupun agitată. Atenţia mea recepţiona atâtea informaţii noi încât nu ştiam pe care să o decelez mai întâi.
  Privirea mi-este atrasă de forma portalurilor care fac trecerea între curţi şi podeţe. Toate închipuie vaze de diferite forme.
  Aflu că întreg cartierul care împrejmuieşte această uluitoare curte este vechiul cartier chinezesc, Este fascinant, sunt singurele lucruri pe care vi le pot spune şi sunt convinsă că nu transmit mare lucru din emoţia care mă încerca atunci.
 Micile prăvălioare de la parterul clădirilor, printre acestea numeroase restaurante care din lipsă de spaţiu s-au extins la etajele unu şi doi, culorile, aglomeraţia, nuoul şi ineditul au transformat totul într-un mare semn de exclamare. De plăcere şi de admiraţie.
Iar dacă Grădinile YuYuan şi cartierul comercial au avut darul să încânte ochii cu o istorie reinventată de fantezia fiecăruia, vechea stradă Nan Jing nu mai are nimic din ce avea în trecut. Clădiri noi, restaurante internaţionale, bănci şi magazine de firmă vorbesc despre viitor. Aici Trecutul nu mai are ce căuta. Vedem preţurile şi ne refugiem în postura de simpli privitori.
Bianca şi Nadia sunt singurele care au curajul să probeze şi să se admire în oglindă. Noi aşteptăm şi mâncăm îngheţată. La capitoulul ăsta îi taie pe italieni, îi spun Nadiei care se distrează copios la cât pot să fiu de pofticioasă.

Misterele Shanghaiului
  Luăm cina într-un restaurant plutitor, pe acele celebre nave dragon. Luxul este izbitor, greu şi încărcat aşa cum este cam mai peste tot în Orient. Ospătarii serviabili iar noi împinşi de foame de la spate. Este prima cină în care apar la masă, creveţii. Se vede că am coborât în sud, constată Bianca satisfăcută. Am uitat să vă spun că aven două Bianca cu noi, ghidul şi o economistă de la Bucureşti, tipe faine amândouă de altfel.
   Mâncăm repede, cu fantezia în priză. Facem o croazieră de noapte pe HuangPo. Nu este ceaţă, singuruil lucru de care ne temeam, în schimb este rece şi bate vântul. Pe apă, curenţii vor fi şi mai puternici. Dar vorba cuiva, întăritorul este cu noi şi nu vom avea probleme. Aflu că după croazieră ne vom plimba două ore pe celebra stradă Nan Jing. Păi, de unde venim noi acum? realizez că în minte mea este o mare nebuloasă. Din vechiul cartier comercial al Shanghaiului, mă dezumflă Cristina. Aha, de aia aţi cumpărat toate prostiile!
  Chinezii spun că numai dacă faci o croazieră noaptea, pe ceaţă, pe HuangPu, poţi să înţelegi misterul Shanghaiului.
  Coborâm din autocar la far. Lulu ne mână de la spate ca pe copii. Este ultimul vas, să nu-l pierdem, îmi explică trecând pe lângă mine în fugă. Am făcut un marş forţat vreo 5 - 600 m, apoi am intrat între nişte spaliere dincolo de care vreo şapte persoane ne tot numărau. Probabil ghizii altor grupuri, pentru că la Shanghai pe lângă noi, francezi, olandezi şi nemţi, mai erau grupuri de japonezi şi de filipinezi.
  Interiorul seamănă foarte bine cu o caravellă europeană, exceptată fiind somptuozitatea ornamentelor. O scară în spirală ne expediazăp direct pe covertă unde aşa cum intuiam, era un curent de îţi ţiuiau urechile, dar,deh, noi am vrut croazieră!
  Nu apuc să mă întreb ce voi face pentru simplul motiv că panorama este greu de descris...mirifică...fantastică... uluitoare...toată plantaţia de zgârie nori pe unde am umblat cu o zi înainte şi la prânz, este luminată feeric. Tot cartierul acela de lux pare un oraş de jucărie, în care lumina şi culoarea te desfată.
  Turnul telviziunii cel puţin este luminat asfel încât fiecare bucăţică este pusă în valoare. Prima bila este galbenă, porţiunea care urcă spre ce-a de-a doua verde, roşu ca antelene să se desfete cu luminiţele tari, de zi. Spoturi limnoase brăzdează cerul smulgând onomatopee dintre cele mai hilare unora.
  Ce mai, jocul de lumini, tunurile cu lasere de pe zgârie nori, culoarea sunt gata să ne ia minţile. Responsabil cu întăritorul, Spiriduş are grijă de fiecare, duşca de whisky ne arde gâteljul dar face să nu mai simţim frigul. Şi nici nu ne desprindem bine de ponton că orchestra de pe vas, pentru că am avut şi aşa ceva, are grijă să ne..încânte. Şi cum whisky- trebuia să ne împingă la ghiduşii, unde nu s-a încins un dans mai dihai ca în discotecă şi unde mai pui că eram singurii care dansam. Uşor, uşor însă s-au antrenat şi celelalte grupuri, mai ales că ne-am ales şi cu o cântăreaţă, iar la un moment dat nu s-a mai auzit decât: România!  România!
  M-am desprins uşurel de grupul de petrecăreţi şi m-am dus la pupa. Un mic grilaj închidea accesul la cabina de comandă, dar vedeam tot ce era acolo. Spre suprinderea mea nava era condusă de un singur om. Simţindu-mi parcă privirile a întors capul. Nu ştiu dacă îl impresiona că stăteam acolo, probabil că de când conduce această navă nu am fost singura curioasă la ce se petrece acolo, a ieşit doar pe punte şi a rămas câteva clipe cu privirea aţintită înainte, în noapte, de parcă  încerca să desluşească răspunsuri la întrebări numai de el ştiute...Pe deasupra mea plutea, asemeni unui câtec de leagăn,  un singur cuvânt...România!                    







Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu