Xi’an cel mai vechi oraş din China - III - 

    Cei mai mulţi au azit despre Xi’an în 1974 când o ştire senzaţională făcea înconjurul lumii - undeva în China a fost descoperită o... armată de teracotă.

  Dar Xi’an este mai mult decât o informaţie. Şi aveam să constat acest lucru mai repede decât credeam. Deşi am ajuns noaptea acolo, am avut senzaţia că sunt într-un loc aparte. Încă nu văzusem oraşul. Vreau la hotel, mă lamentam ruptă de oboseala, făcusem 3 ore cu avionul dar avusesem o zi încărcată şi Marle Zid şi Mormintele Ming, îmi ajunsese pentru o zi de excursie.   Ajungem imediat, ca întotdeauna Bianca încearcă să ne liniştească. Auzi, da’ uită-te tu, civilizaţie, Spire admira autostrada care era luminată ca ziua. Aveam şi o nouă ghidă, se numea Candy, deşi nu aş fi spus că Xi’an este grozav de cosmopolit, era studentă la turism şi ca să îşi poată finanţa studiile lucra.

  Aşa am aflat că educaţia în China se plăteşte. Şi se plăteşte de la vârste fragede. Încă de la grădiniţă. Ştiu veţi spune că şi la noi se plăteşte grădiniţa. De acord cu dvs., numai că în China educaţia este percepută altfel iar cei care sunt plătiţi să o facă, o fac. Pe măsură ce se absolvă un ciclu de educaţie, cresc şi taxele ajungând ca cele liceale şi superioare să fie atât de scumpe încât puţini îşi pot permite să le urmeze dacă nu au şi altă sursă de venit în afara familiei. Poate nu întâmplător au dascăli foarte bine pregătiţi, nu întâmplător au medici foarte buni, sunt domenii în care sunt cei mai buni din lume, de exemplu. Au medici care opereză direct pe canal medular, sub lupă,  lucru pe care foarte puţini neurochirurgi s-ar încumeta să îl facă sau specialiştii în terapie genică, dar deja aceasta este o altă poveste.

  Mi-e foame, şopteşte Cristina în ceafa mea. Şi mie, răcneşte Viorel  iritat de oboseală. Mâine dimineaţă, micul dejun, s-a mâncat în avion, lămureşte Bianca. Îmi vine să râd, constat că mie şi Cristinei, colega mea de cameră, ni se face foame numai la ore imposibile.

   Pentru că tot suntem la capitolul mâncare, ştiţi că ieri eram curioasă ce fel de alimente se consumau la masa imperială. Surpriza a fost destul de mare aflând că masa era cât se poate de simplă, că se consumau însă şi băuturi alcoolice cum sunt rachiul de orez sau vinul,  şi foarte multe fructe, oricum o alimentaţie destul de sănătoasă dacă stau să mă gândesc bine.

  Găluştele, tăieţeii şi orezul sunt de bază. Se fierb la abur în nişte site din lemn, un fel de baine-Marie autohton. Legumele sunt de regulă, opărite ori crude dar asta nu înseamnă că nu se şi gătesc, mai ales cu carne sau se călesc în ulei de soia ori de susan la foc iute: sparanghel, frunze de lăptucă, broccoli, bulbi de usturoi, varză roşie, ardei gras roşu, ceapă, morcovi, soia, muguri de soia sau de bambus, ananas, porumb, napi, dovleac. Aceste alimente sunt bogate în vitamine solubile A, B, C, D, în fibre şi minerale şi conţin şi carbohidraţi, ca să nu mai spun că sunt nişte antioxidanţi redutabili, sunt antibacteriene, antifungice, antivirale, dar mai ales anticancerigene.

  Interesantă este asocierea lor, acele gusturi care nouă uneori ni se par imposibile: dulce acrişor, picant - dulce, dulce sau acru. Legumele şi fructele verzi conţin clorofilă. În timpul digestiei Ph-ul se modifică cu tendinţa clară de a deveni acid şi atunci vin alimentele verzi care prin alcalinitatea lor refac echilibru acido-bazic. Legumele şi fructele galbene sunt bogate în carotenoizi. Dacă sunt gătite normal aceştia sunt afectaţi, dacă sunt gătite la abur, proprietăţile se păstrează. La fel legumele şi fructele roşii conţin capsacină sau antocianine care sunt foarte sensibile la schimbarea Ph-ului, de aceea, de regulă sunt consumate crude - varza roşie, lubeniţa, strugurii negri ş.a. Toate acestea se consumă împreună. Masa chinezului este extrem de colorată. Motivul este simplu, acest amestec păstrează Ph-ul neutru. Asta nu înseamnă că nu se consumă şi carne, ba da, de regulă fiartă cu excepţia unor specialităţi cum este raţa de Pekin, de exemplu, care după ce este coaptă se caramelizează.

Ajunşi în centrul Xi’an-ului se schimbă perspectiva. Este luminat, blocurile nu sunt chiar atât de înalte ca în Beijing şi au un aer, cum să vă spun, între pitoresc, tradiţional şi modern. Nu găsesc încă motivul acestei senzaţii, dar sunt sigură că până vom pleca voi ştii.

 Bineînţeles, Turnul Clopotelor şi Turnul Tobelor sunt la loc de cinste şi luminate corespunzător, adică puse în valoare cum trebuie. Ciulesc urechile, Candy ne vorbeşte despre oraş. Fondat acum 2300 de ani de către primul rege al dinastiei Chin. Numele modern al Chinei este o aliteraţie de la denumirea acestei dinastii. Este cel mai vechi oraş din China. Are 8 milioane de locuitori, deci de aproape 3,5 ori mai mare decât Bucureşti-ul. Este capitala provinciei cu acelaşi nume, care are o suprafaţă de aproape 10000 kmp, care din punct de vedere administrativ se împarte în 9 districte iar geografic în 8 regiuni.

Cum ţi se pare cel mai vechi oraş din China, nu ştiu când a aterizat lângă mine Viorel. Pe întuneric toate feţe sunt la fel, nu crezi?

  Mi se pare că autocarul alunecă şi nu merge, planeitatea şoselei chiar începe să mă enerveze, de ce la alţii poate să fie mai bine ca la noi, de ce? Şi unde este mai bine? În China, despre care ne permitem luxul să o luăm peste picior, maia les atunci când se vorbeşte de comunism. Comunism, comunism, dar ce comunism?! Sunt conştientă că toată această bunăstare vădită ascunde şi drame, recunosc, mai ales la sat, ia gândiţi-vă cum este să locuieşti, de exemplu, la 800 km de cea mai apropiată  metropolă?  Credţi că programul drastic de plannig familial nu provoacă şi tragedii cum se întâmpla la noi, eu sunt convinsă că da sau credeţi că este uşor să munceşti şi în acelaşi timp să înveţi? La noi au totul aproape gratis şi nu îi mai interesează şcoala decât patalamaua, că pe urmă iau Occidentul în picioare. Dar ce mai contează, noi suntem ţara tuturor posibilităţilor nu Statele Unite!

  Dar gata,  am ajuns la hotel şi nu-mi doresc decât să mă culc.

Am adormit repede şi cum de multă vreme nu mi s-a mai întâmplat şi am avut un somn greu, cu vise dintre cele mai halucinante încât atunci când am făcut ochi primul lucru pe care am vrut să-l fac a fost să suna acasă să văd ce se întâmplă.

  Ceaţa uşoară acoperă ca un văl oraşul şi de aici şi starea noastră. Noroc că ne încărcăm bateriile cu micul dejun şi purcedem la drum.

  Xi’an-ul văzut ziua este cel mai frumos lucru care se poate întâmpla unei chiţibu-şare ca mine. Nu doar faptul că arhitectura modernă  a luat în stăpânire oraşul ci şi faptul că elementul tradiţional este încă foarte puternic aici.

De asemenea, faptul că nu mai este puhoi de lume ne dă un soi de degajare interioară. Astăzi avem două obiective principale: băile imperiale şi Zidul oraşului.

  Vă spuneam mai de mult că fiecare oraş chinez este înconjurat de Zid. Şi Doamne, ce zid, are 14 m înălţime, că stau şi mă întreb: oamenii ăştia când au mai avut timp să şi trăiască? Iar zidul aşa cum stă bine unui bastion medieval este înconjurat de un şanţ cu apă cu o adâncime de aproximativ 8 m şi o lăţime de 20, el a rămas  mărturia istoriei asemeni unui inel de logodnă pentru zidul pe care îl îmbrăţişează.

 Doi tineri, îmbrăcaţi în uniformele dinastiei Ming se fotografiază cu turiştii aşa că prind şi eu momentul să o fac.

Deşi are o populaţie de trei ori mai mică decât Beijingul, Xi’an este foarte viu. Poate şi datorită lampioanelor roşii, tradiţionalul felinar chinez, pe care îl găseşti peste tot, intrare în magazin, restaurant, instituţie şi chiar şi la celebrele Turnuri: al Tobelor şi al Clopotelor.

  Zidul de apărare al Xi’anului a fost construit acum 1000 de ani şi are, din 60 în 60 m, nu mai puţin de 98 de turnuri de pază. Vă aduceţi aminte că vă spuneam atunci când v-am povestit despre Marele Zid că aceste turnuri sunt specifice dinastiei Ming.

Candy are candoare şi nu ştii când zâmbeşte dacă o face din complezanţă sau pentru că nu înţelege ce întrebăm. Este foarte încântată că ne place Xi’an. Deşi are un număr de locuitori mult mai mic decât Beijingul aici am găsit un loc în care industria softului este parte integrantă a socialului, după cum construcţia de avioane, de autoturisme şi de trenuri de mare viteză  sunt la ele acasă. Bineînţeles această dezvoltare fără precedent din ultimii 15 ani are la bază indicaţiile tovarăşului...Mao. Bianca reuşeşte să-mi strunească limba la timp. Da’ce-am făcut, pe moment mă enervez. Ştiţi foarte bine ce aţi făcut, replică ea fără să-i pese de supărarea mea. Întrebam nu muşcam. Voiam să vizităm fabrica de avioane, mă bufneşte râsul. Şi are dreptate să se teamă de reacţiile şi întrebările noastre. Suntem la 10.000 km depărtare de casă într-o ţară pe care şi ea o descoperă acum, alături de noi şi nu din ghiduri sau atlase.  Domnilor, doamnelor vă poftesc la autocar, mergem la izvoarele calde, ne dă semnalul de adunare, da’ adună-i de pe unde sunt. Suntem cocoţaţi pe zidul Xi’anului şi împrăştiaţi la propriu. Am luat costumele de baie la noi, îmi spune domnul doctor. Eu nu am dar am putea închiria, gândesc cu voce tare. Dacă nu ar fi lampioanele roşii noi am fi singurele pete de culoare din zonă.

Izvoarele fierbinţi de la Huaqing

  Situate la poala Mt Lishan, la 30 km nord de Xi’an, Izvoarele fierbinţi de la Huaqing sunt faimoase pentru calitatea lor termală dar şi pentru romantica poveste de dragoste dintre împăratul Xuanzong din dinastia Tang, şi concubina sa preferată Yang Guifei, echivalentul dacă vreţi a lui Romeo şi Julieta. Yang era o fată săracă de care s-a îndrăgostit împăratul Xuanzong şi pe care a adus-o la curte făcând-o astfel una din doamnele sale. Legenda spune că împăratul era fascinat de frumuseţea concubinei sale într-atât încât a uitat de îndatoririle sale zilnice. Şi cum ţara era la un pas de a fi cotropită, familia imperială pune la cale asasinarea fetei, convinsă că ea este cauza pentru care împăratul nu mai este interesat de problemele de stat. Numai că dispariţia fiinţei atât de iubite, îl face pe  Xuanzong să învinuiască pe toată lumea numai pe sine nu. Disperat din cauza iubirii pierdute şi pentru a salva numele iubitei sale de la oprobiul public, s-a sinucis. În amintirea acestei iubiri, izvorul a fost botezat Huaqing.

  Este cald şi toţi avem o stare de linişte interioară ciudată când ajungem  la Huaqing. Munţii Lishan sunt încă acoperiţi de fuioarele de ceaţă care se deşiră spre înalt, molatec. Aburul care iese din apa termală seamănă cu firele unei pânze care se ţese instantaneu, sub ochii noştri, ca imediat ce se ridică să se topească. Temperatura apei este aici de 43 de grade.

 Intrăm prin poarta masivă,  pe care citim Huaqing trecând pragul înalt, semnul demnitarului. Micul parc are bănci din piatră şi câţiva platani şi magnolii le umbresc parcă cu dragoste. Imediat în dreapta noastră este piscina imperială acoperită unde chiar şi astăzi se fac băi. Din păcate aflăm că nu putem să ne bucurăm de o scaldă ca la carte pentru simplul motiv că nu avem timp.

  Doi cedri seculari străjuiesc aleea care ne duce spre complexul imperial, cotim pe o alta, îngustă, ca după nici 20 m să se deschidă în faţa noastră priveliştea de basm. Două clădiri, aparent simetrice străjuiesc Lacul celor Nouă Dragoni despre care aflu cu surprindere că este...artificial şi acoperă aproximativ 5300 mp. Pe fundal, asemeni unui decor de film, Palatul Huaqing. Se mai pot vedea lotuşi plutind la suprafaţa lacului iar mirosul lor puternic persistă mult timp după ce ne depărtăm. Ceva mai încolo statuia din marmură albă a lui Yang Guifei, recunoscută drept una din cele patru frumuseţi ale lumii antice chineze, într-o atitudine de visare, pe care ţi-o dă doar iubirea împărtăşită. Statuia are circa 5 m înălţime şi supradimensionarea scoate în evidenţă şi mai mult frumuseţea gracilă a acestei femei. O clipă, mai ales prin atitudine, mi s-a părut că o văd pe Venus de Milo, celebra statuetă de Louvre. În mintea mea suprapunerea părea perfectă. Realizez brusc că frumuseţea ca şi categorie estetică nu ar putea exista dacă ea nu ar trece şi prin ochii sufletului.  Bazinul este golit şi două femei au grijă să cureţe marmura soclului. Haideţi să vedeţi cele două piscine acoperite în care cei doi îşi  petreceau după - amiaza, vocea Biancăi era strepezită de răguşeală. Am timp să văd chioşcul şi aleea podeţ care merg până aproape de mijloculu lacului. Mă opresc o clipă surprinsă. Leii şi un dragon par din aur masiv. Nu sunt, ci doar îmbrăcaţi în foiţă de aur.

  Cum apa aburindă este totuşi limpede, în ea se oglindeşte întreg complexul balnear: Feishuang Hall, Yichun Hall şi Cheanxiang Hall, iar pe axa este - vest Cordiroul Celor 9 şi, cine credeţi, o corabie dragon din marmură. Coridorul Celor 9 duce în apartamentele nupţiale ale lui Xuanzong şi ale lui Yang Guifei care se află în Feishuang Hall. Candy îmi spune că dincolo de dormitoarele imperiale se află piscina imperială. Şi nu putem face baie, întrebaţi-o dna Minerva, îl aud în spatele meu pe doctorul Stroe. Din păcate nu avem timp pentru aşa ceva. În afara piscinei imperiale, mai sunt cinci piscine: a Lotusului, Haitang, Shangshi, Star şi a Principelui. Piscina Lotusului era destinată împăratului, Haitang concubinelor iar Shangshi, persoanelor oficiale de la curte care veneau să lucreze aici. Se spunea că la vremea repectivă, piscina în formă de stea nu avea acoperiş pentru a nu umbri frumuseţea lui Yang Guifei.

  Pe pereţii interiori sunt scrise o serie de versuri de o mare sensibilitate, care vorbesc despre tristeţea lui Xuangzou la pierderea lui Yang  Guifei. Aflu că aici încă există un izvor termal captat de peste 3000 de ani care încă funcţionează şi are un debit de 112 tone pe oră. Ce, noi nu avem Herculane!? Da’ cine mai ştie ce o fi pe acolo!

Grădinile care împrejmuiesc palatul sunt la rându-le de o frumuseţe pe care noi europenii o percepem greu şi târziu. Câţi dintre noi ar sta să se extazieze în faţa unei flori sau a unei forme abia schiţate? Rare ori pentru că nu avem timp de aşa ceva, dar aici, aceste lucruri par a primi alte dimensiuni pe care nu le mai percepi raţional ci sufleteşte: pavilioane, chioşcuri, podeţe, toate cu nume poetice şi menite să închipuie un univers care nu poate fi accesibil decât afectiv.

  Le traversez încet, atentă parcă la fiecare respiraţie, ca să nu mai spun că nu mai vorbesc. Am impresia că un singur cuvânt ar sparge în orice moment mirajul. Şi nu vreau. Îmi este atât de bine...

Armata de lut neclintită de secole

  Am mari emoţii. Astăzi voi sta faţă în faţă cu armata de teracotă a împăratului Ching Shi Hua. În urmă cu 30 de ani, se întâmpla să fiu pe patul de spital cum s-a întâmplat de atâtea ori în copilăria şi adolescenţa mea. Tata îmi aducea Magazin Istoric cu regularitate. Numărul din luna aceea era dedicat unei noi descoperiri care făcea înconjurul lumii. În China fusese descoperită într-un mormânt, o armată de...lut, în mărime naturală. Fotografiile erau extrem de grăitoare. şi atunci, acolo pe patul de spital am spus că într-o bună zi voi ajunge şi eu să le văd. Acum sunt la un pas de materializarea acestui vis aşa că vă daţi seama ce stare am pe lângă faptul că amintiri pe care le credeam uitate m-au invadat dis de dimineaţă.

  Pe măsură ce ne depărtam de Xi’an ne surprinde arhitectura caselor de periferie. Toate ferestrele dau spre curte sau pe stradelele secundare. Curăţenia lasă de dorit deşi aproape la fiecare casă cineva are o mătură în mână.

   A, şi încă ceva care m-a surprins. Chinezii sunt mari iubitori de animale. Câinii de companie sunt de talie mică, de regulă pechinezi, dar mai sunt şi canişi şi akita, ca să nu vă mai spun că sunt şi inventatorii autoturismului cu 3 roţi şi nu glumesc când vă spun asta.

   Când coborâm din autocar ne iau cu asalt...cerşetorii. şi la ei sunt nu numai la noi. Unii nu îţi cer direct bani, ci sticlele din plastic, apa plată care o purtăm după noi, dacă sunt goale. şi aici dau de voi, clatină Spire capul filosofic. Oameni suntem, nu, nu mă pot abţine. Măi, dar unde ne-au adus? Întâi dăm pe la un atelier în care se face soldăţei de teracotă, vedem o expoziţie şi pe urmă...turuie Bianca pe nerăsuflate.

   Intru în curtea micului atelier printre ultimii. Nu mă mir că peste tot văd copii, de diverse mărimi, ai soldaţilor din teracotă. Lângă hotelul în care suntem cazaţi este un magazin de îmbrăcăminte pentru bărbaţi, unde la intrare, în două cutii din sticlă imense sunt doi asemenea soldaţi, în mărime naturală.

   Şi cum putea intra în istorie împăratul care a unificat China dacă nu şi printr-o nevoie de eternitate, construind-şi piramida în stil propriu. Dacă cele egiptene au avut un spaţiu de exprimare terestră mic dar cu o înălţime frizând nemurirea, piramida lui Qin Shi Huang, a beneficiat de vastitatea teritoriului. Situl funerar al acestui împărat se întinde pe nu mai puţin 40.000 kmp. Mormântul său nu a fost încă decopertat deşi se ştie cu precizie unde este localizat. Posibil ca tema ca o legendă să nu se spulbere, istoricii să fi spus NU. De ce spun asta? Pentru că mormântul lui Qin Shi Huang pare să fie o replică în miniatură a Universului după spusele istoricului Sima Qian. Luxul şi obiectele care s-ar găsi aici ar umbri celelalte mari descoperiri.   Mormântul propriu zis are cam 350 mp şi se află sub o movilă de pământ înaltă de 76 m. Alături de el se pare că sunt înmormântate şi cele 87 de concubine dar şi o parte dintre apropiaţi.

   Qin Shi Huang din dinastia Qin este considerat primul împărat al Chinei. Dacă Qingling este considerat întemeietorul legendar al Chinei, întemeietorul istoric este Qin Shi Huang.  El a cucerit cele 6 regiuni vecine şi a unificat China. Tot el este cel care a întregit Marele Zid, a introdus moneda naţională şi a stabilit caracterele alfabetului chinez. Vă daţi seama, sunt aşa la vreo 5000 de caractere că mă întreb cum pot fi memorate! Dar pe lângă toate binefacerile şi civilizare, Qin Shi Huang a avut şi el bubele lui. De exemplu, i-a îngropat de vii pe cei 480 de Învăţaţi care au fost împotriva lui şi a ars mii de manuscrise care poate astăzi    ne-ar fi revelat multe.

  Râsetele şi chicotelile care veneau de undeva din stânga atelierului m-au făcut să mă îndrept într-acolo. Ce credeţi că făceau colegii mei dar şi cei din grupul olandez? Se fotografiau în spatele unei rame de soldat, fără cap, vă amintiţi desigur panourile fotografice, pe care erau desenate siluete umane iar locul capului era decupat, pentru ca amatorii să se poată imortaliza pe post de  Vânător sau de Salvamar, e, şi de aici distracţia de acum, noi, ca europenii, deh, mai înalţi, mai graşi, oricum mai puţini potriviţi pentru rama respectivă. Normal că m-am fotografiat şi eu. Nu în rama cu pricina că nu aveam loc, undeva pe lângă...

  În atelier însă m-am rupt de grup şi am început să trec în revistă ce făceau muncitorii. Migală, atenţie, meticulozitate. Mă uitam la degetele mici şi subţiri ale unei femei. Cu cât dexteritate desfăcea matriţa în două, apoi frământa lutul, i se vedea fiecare capilar şi degetele se albeau periodic, spasmotic, până când lutul avea consistenţa necesară, apoi îl punea în matriţă, îl potrivea şi îl apăsa în formă parcă cu furie, nu trebuia omis nici un detaliu de pe armura luptătorului. Repeta figura şi cu cealaltă parte a matriţei după care le suprapunea şi sigila urmele îmbucăturii tot cu lut. Să vă închipuiţi acest atelier ca pe o hală cu 4 - 5 bancuri de lucru şi zeci de metri de rafturi pe care aliniată într-o atitudine de crasă indiferenţă, o  întreagă armată. Îşi aşteptau rândul la cele două cuptoare în care erau arse. Partea frumoasă este că unele statuete erau colorate, lucru care m-a intrigat şi m-a făcut să bănui ceva, dar despre bănuială mai târziu, nu de alta dar am intrat într-o altă hală, perpendiculară pe prima unde se făcea mobilier. 

Ce am descoperit aici m-a lăsat puţin în ceaţă. În primul rând că totul se făcea manual. Nu era decât un strung mic, un lustruitor şi un birou la care o doamnă aranja bucăţi de jad colorat pe un desen, blaturi de masă, picioare de masă, blaturi pentru taburet. Cu o dăltiţă şi cu răbdare, un bărbat migălea o scobitură, punea o bucată de jad, nici măcar nu se uita la ce făcea, ochii lui erau la desen, iar mâinile lucrau singure, un automatism care dovedea că face această meserie de multă vreme.  Obiectul, tăblia unei mese, odată montat desenul trecea la şlefuit iar mai apoi la lăcuit. Totul ordonat,  precis, mecanic, rapid. Urmărind mişcările omului din faţa mea mi-am dat seama că intrând în jocul acestora aş putea rămâne hipnotizată acolo.

  Un fior rece m-a scuturat din cap până în picioare şi am făcut stânga împrejur. O iau razna!

  Alăturat este expoziţia. Ce să vă mai spun? Rafinamentul artei chinezeşti stă în detaliul dus până la cea mai mic amănunt. Poate pentru unii poate părea enervant sau indiferent, pentru chinez este însă un mod de viaţă.  La numărul de locuitori, peste 1 miliard, găsirea unui loc de muncă şi a unei profesii care să îl ajute să supravieţuiască este vitală. Cu toate acestea am văzut foarte mulţi copii şi am mai remarcat o nevoie acută de afecţiune care se regăseşte în fiecare zâmbet care îţi este adresat. Chiar m+am întrebat dacă ştiu să fie trişti şi cred că sunt, dar reuşesc să depăşească momentul prin regăsirea în celălalt.

Mobilierul este minunat, arta şi utilul găsindu-şi aici locul. şi-mi spun cât efort şi totuşi cu câtă uşurinţă fac ceea ce fac. şi nu doar mobilier ci şi obiecte de artă, de la tradiţionalii câini Fou, la dragoni, leii protectori, animale fantastice care ai senzaţia că au încremenit în atitudini cotidiene din realitatea imediată pentru puţin timp şi că imediat ce treci de ele, îşi vor relua locul în mitologie.

Până la complexul muzeal avem ceva de mers, mănânci, cum spune românul, o pâine. Aleile parcului care împrejmuieşte situl sunt extraordinar de curate iar verdele crud al ierbii face să pară şarpe. Domnule, peste tot dau de forme reptiliene, gândesc neplăcut surprinsă, mai ales că mie nu îmi plac şerpii. Brusc, platoul devine plan şi îmi spun  că Zidul a devenit pentru chinezi un adevărat fapt de viaţă, pentru că şi situl este înconjurat de ziduri. În 30 de ani, pe locul celebrelor morminte pentru că sunt două, s-a ridicat un adevărat monument. Trecem prin aparatele cu fotocelulă şi raze Roentgen, tot căutând din ochi cam pe unde ar putea fi acestea. Complexul îmi aminteşte de Academia de Studii Militare din Bucureşti, doar ceva mai aerată. Există chiar şi o Rotondă şi  ca un loc care se respectă nu puteau lipsi Casa ceaiului, Casa Cafelei şi magazinele de suveniruri. Cele de aici sunt de stat şi au preţuri fixe care nu se negociază, cum se întâmplă în alte locuri.

Întâi suntem duşi în Rotondă,  să vedem un film documentaro-artistic despre soldaţii din teracota. Nu sunt scaune, sala este rotundă, şi ne sprijinimi de un fel de balustradă, mişcându-ne tot timpul, ecranul este circular şi el şi imaginile se succed cu atâta repeziciune încât ameţesc. Abia găsesc uşa să ies. Nu, pentru mine este prea mult, dau nas în nas cu Bianca. Merg şi eu să văd filmul, spune cu un aer candid dar eu nu apuc decât să dau din cap că înţeleg şi ies.

   Vântul adie uşor şi mă simt bine inspirându-l cu toţi porii iar el îmi răvăşeşte fiinţa, zgribulindu-mă.

   38 de ani s-a lucrat la mormântul împăratului Qin Shi Huang. 720 000 de oameni au fost prinşi întru creaţia care ar fi urmat să uimească,m de altfel a şi făcut-o, lumea. Dar Uitarea este o condiţie sine qua non a Trecutului. Istoria reţinea numele şi legendele create de domnia lui Qin Shi Huanf dar uşor, uşor uitase locul în care acesta fusese îngropat.

   În 1974, ţăranii din cele patru sate aflate împrejurul sitului, au ieşit, la chemarea primarului, să înceapă să sape un canal de irigaţie. Tot săpând au dat peste capul unui soldat din teracotă. Descoperirea însă în loc să bucure, a revoltat oamenii Aceştia erau convinşi că au dat peste capul Zeului Pământului şi acest lucru era de rău augur. Ba mai mult, au reuşit să îl alunge şi pe primar din sat. A fost nevoie ca vizita preşedintelui Francois Mitterand să le deschidă ochii peste ce comoară au dat. Primarul a fost repus în drepturi iar în 1979 a fost deschis publicului larg, complexul Qin Shi Huang. În momentul decopertării, soldaţii ieşeau la lumină în armuri viu colorate, de spuneai că doar ce coborâseră din fresca Timpului. Nimeni nu se gândea că lumina Soarelui atât de benefică, Timpului putea să-i facă foarte rău, pentru că în numai câţiva ani culorile s-au estompat ca să dispară apoi de tot.

  Toate acestea le ştiam de la Candy. Mă întrebam, nu ştiu dacă atât curioasă, dacă nu cumva cu teamă, ce reacţie voi avea când voi fi faţa în faţă cu soldaţii. Nu de alta dar oamenii au reacţii ciudate în cele mai neaşteptate momente. şi nu m-am înşela pentru că în momentul când intru în hala imensă, ochii mi se umplu de lacrimi. Instantaneu îmi amintesc de dorinţa din adolescenţă. şi iată-mă aici!

  Peste 6000 de soldaţi, care şi cai, în formaţie de luptă, aşteaptă încă semnalul de începere a unei bătălii care cred că se dă într-o altă dimensiune. Dar ei aşteaptă, în LUMEA mea, neclintiţi, atinşi de aripa vremii pe ici pe colo, unii cu armura ciobită sau pur şi simplu strivită, alţii îngenuncheaţi, în atitudini atât de fireşti încât dacă cineva nevăzut ar pocni din degete i-ai vede cum ar începe să se mişte. Ideea de păpuşă articulară nu îmi aparţine, iar aici nu este vorba despre aşa ceva, ci despre statui în mărime naturală, 1,75 cm. Impactul la vedere este atât de puternic încât mă clatin. Hai că o iau razna, încep să alerg de-a lungul săpăturilor, voiam să fiu sigură de ceea ce văd, dar gâfâind mă opresc pe la mijlocul culoarului şi realizez că reacţia mea este totuşi nefirească după felul cum mă priveau nişte japonezi. Să nu mă întrebaţi că nu ştiu ce voiam să demonstrez, m-am trezit alergând asemeni unui copil care se bucură de jucăria primită. Nu ştiu câtă lumea ar înţelege acest lucru. Acum îmi vine să râd amintindu-mi ce am făcut dar atunci nu mi-a ars de aşa ceva. Mă simţeam ca puştiul prins la borcanul cu dulceaţă.

   Armata de lut are în dotare mii de arme reale, unele din metal, cu suprafeţe cromate ceea ce dovedeşte că chinezii cunoşteau tehnici de metalurgie avansate deşi toate erau lucrate manual. Ce este interesant este că fiecare soldat are identitate fizionomică, nu am văzut şi se spune că nu seamănă un soldat cu celălalt. Este uluitor ce a putut face un singur om. şi de câtă putere a dispus dacă a ordonat asemenea grozăvii. Dar, vorba cuiva, ce egiptenii au fost mai buni, ba da, au fost la fel de buni şi ce cred eu, este mult mai important pentru istorie modul cum au evoluat cele două societăţi, în două câmpuri culturale şi antropologice atât de diferite, în două epoci succesive.

  Mulţi dintre cei din grup se simt rău. Chiar şi eu am un fel de vertij, dar pun toate aceste stări pe seama emoţiei. Sunt informaţii pe care le preluăm dintr-un câmp energetic care s-a conservat şi care a intrat în contact cu miile de biocâmpuri ale celor care au vizitat şi vor mai vizita situl.

   Afară am senzaţia că lumina mă loveşte în moalele capului. Respir anevoios şi abia când mă aşez pe banca de sub un ficus mă liniştesc. Spuneam undeva că întâlnirea cu Istoria sau cu Eternitatea este zdrobitoare. Cam aceeaşi senzaţie o încerc acum. Soarele tomnatec lunecă peste noi glăsuind cu adierea vântului şi a timpului, învârtoşind frunzele de pe alei în arpegii aurii care se aştern apoi, peste coama gardului viu, ca să poposească într-o ultimă şi definitivă zvâcnire între firele de iarbă, moleşite şi ele de trecerea peste zi.

   Stau pe bancă şi mă gândesc la povestea Generalului fără cap. Statul major este aliniat, aşteptând semnalul de luptă care ştim că nu va veni niciodată şi nu pentru că Istoria a încremenit într-o amprentă de lut, ci pentru că cel care trebuia să ordone atacul nu are cap. Oameni buni, această poveste am inventat-o eu! Dar Generalul fără cap există! şi mă mai gândesc cât de strălucitoare trebuie să fi fost această armată atunci când era colorată, nu putea altfel, după culorile care se vălătucesc printre noi, după pofta de viaţă a locuitorilor, după concepţiile vremii...

Ce mi-a plăcut foarte mult în China au fost ceainăriile. Maeştri în alegerea plantelor, adepţi ai unei vieţi îngemănate cu natura, au transformat servirea ceaiului, asemeni japonezilor într-o adevărată artă. În primul rând atmosfera de basm, de poveste nescrisă pe care ţi-ai dori-o nesfârşită. Peste tot, vase de ceai, mici obiecte de jad, casete şi sute de recipiente pline cu plante. Iei loc la masă, ţi se aduce imediat lista cu ceaiurile disponibile în care mai găseşti şi informaţii despre afecţiunile pe care le pot lecui.

  Suntem tot în incinta complexului muzeal, ne-a dorit să mai poposim o clipă înainte de plecare. şi cum cafeaua este mai puţin agreată de chinezi am preferat ceaiul.

 Ni se explică  cum se prepară ceaiul. Mâinile mici ca de păpuşă manevrează cu atâta uşurinţă ceştile încât o clipă ai impresia că de fapt, este prestidigitator. Iar gustul ceaiului este pe măsură. A, încă ceva! Nu i-am văzut odată supăraţi. În momentul când te apropii de un chinez, faţa i se luminează de zâmbet. Bunăvoinţa este o chestiune de educaţie şi nu de conjunctură.

Ne-am trezit peste noapte că aveam ochii oblici

   Cred că a sosit vremea să vorbim şi despre religiile practicate în China. Chiar dacă ideologia comunistă este port drapel naţional, din punct de vedere a credinţei  nu s-a pus problema dispariţiei acesteia. Să ne amintim de noi doar, indiferent de vicisitudinile istorice care s-au succedat, credinţa a rămas aceeaşi. Martirajul este o formă de întărire a credinţei dacă vreţi, exact că şi mărul Evei. Cu cât interziceţi cuiva să facă un lucru, exact acel lucru îl va face pentru simplul motiv că interdicţia este mama tentaţiei, cum obişnuiesc eu să spun.

    Aminteam în primul reportaj, cred, că în China vieţuiesc 54 de etnii, fiecare cu limba şi cutumele sale culturale. Din punct de vedere religios am putea spune că chinezii se pot grupa în câteva mari culte: budismul, creştinismul, islamismul, dualismul şi religiile filosofice - taoism şi confucianism, dar şi întâlnim şi unele forme de animism.

   În timpul lui Abraham, adică acum vreo 2000 de ani a.Ch. (înainte de Christos), în China se puneau bazele dualismului filosofic: din haosul universal s-au desprins Yang şi Yin. Primul reprezintă totul în lumea aceasta de la lumină, evidenţă, dinamism, agresivitate, control, cald, greu, uscat şi simbolizează principiul masculin, cel de-al doilea este opozabil şi reprezintă întunericul, ascunsul, pasivitatea, receptivitatea, rece, moale şi este principiul feminin. Deşi sunt opozabile cele două principii sunt complementare şi împreună coordonează Universul.

    Budismul a fost adus în China în primul secol p.Ch. (după Christos), în plin taoism şi confucianism,  şi trebuie să spunem că este mai mult decât o religie, budismul este un mod de viaţă. Abia în secolele 5 şi 6 au fost aduse din India, şi traduse în chineză, primele texte budiste, ceea ce a însemnat o mare deschidere spre credinţă pe două mari căi: budismul mistic şi filosofic, adică esoteric, şi budismul popular.

    Islamul ajunge în China, în perioada în care hagira Profetul Mahomed era extrem de vie în memoria supuşilor săi, în timpul califatului lui Osman ibn Affan, al treilea calif al Profetului,  ca să nu mai spun că la aceea vreme China era considerată cea mai dezvoltată ţară din Orientul îndepărtat. Şi cum altfel putea pătrunde islamul în China dacă nu pe celebrul Drum al Mătăsii, care trecea şi prin ţările maure.  Optsprezece ani după ridicarea la Alah a Profetului, califul Sa’ad ibn Abi Waqqaas, unchiul dinspre mamă al Profetului, îl invită pe împărat să îmbrăţişeze credinţa islamică.

    În ce priveşte creştinismul, acesta a ajuns în China prin intermediul misionarilor romano-catolici, la mijlocul secolului al 17-lea. Misionarii protestanţi vor ajunge aici doua secole mai târziu, dar ca şi religie, creştinismul a fost destul de repede asimilat, în prezent ei reprezentând mai puţin de un procent din populaţia Chinei.

   În limba chineză tao înseamnă cale, drumul pe care îl alegem în viaţă. Curentul filosofic a luat naştere în secolul 6 a.Ch. din ideiile celui care avea să ajungă în scurt timp, maestrul Lao-Tzî. Alături de Confucianism va influenţa cultura chineză care secole la rând îşi va extrage temele, motivele, acţiunile din seva celor două religii-filosofie.

    Taoismul a debutat printr-un complex sistem filosofic care trebuia dobândit doar prin învăţătură individuală. Taoismul vorbeşte despre Tao care trebuie urmat aşa cum religiile occidentale vorbesc despre Dumnezeu. Tao este nenumitul, neştiutul care unifică tot şi toate. În ciuda aparentelor diferenţe, în esenţă totul este UNUL, bun sau rău, adevărat sau fals, indiferent de opinie. Scopul taoismului este să cultive o relaţie mistică cu elementul Tao.

    Confucianismul gândit ca o filosofie căreia să i se supună  câteva generaţii ale aceleiaşi familii, avea să se extindă foarte repede în China, la 202 a.Ch, în timpul dinastiei Han ca să dispară în 1911 odată cu căderea puterii imperiale. Numele i se trage de la K’ung-fu-tzu, un titlul onorific pe care îl primeau elevii străluciţi din Lu, provincia Shandong. Curentul a apărut ca o reacţie socială la faptul că oamenii au uitat care este scopul vieţii lor şi şi au pierdut sensul real al noţiunii de virtute. Astfel, Confucianismul propune o legătură statornică între relaţiile sociale şi armonia socială pe care trebuie să le aducă acestea. Aşa se face că el defineşte 5 tipuri de relaţii: între lege şi legiuitor, soţ şi soţie, fratele tânăr şi cel mai în vârstă, între părinţi şi copii şi între prieteni, cu excepţia ultimului tip, toate celelalte exprimă în esenţă, legătura dintre inferior şi superior.

   Astăzi avem 2 obiective principale de vizitat, ne întâmpină Candy plină de voioşie. De aseară de când ne-a cântat, are o voce frumoasă dar piţigăiată, nu aş putea-o numi soprană pentru simplul motiv că nu este aşa, s-a apropiat mai mult de noi şi parcă şi atmosfera înţeţoşată s-a mai încălzit. De fapt, noi ne face încălzirea pentru ceea ce avea să ne aştepte de a doua zi când ne îndreptam spre Tibet. Nimeni nu spune nimic dar toţi suntem într-un soi de espectativă circumstanţială la ce ne-am putea aştepta pe Acorperişul Lumii.

   Viorel, care tot drumul a fost pus pe glume, se apleacă spre mine: Fii atentă, urmează raţa opărită şi gâsca jumulită! Hai, măă...

    După ce ne-am numărat, ne-am verificat vecinii de scaun, Candy cu un aer candid ne aduce la cunoştinţă că vom vizita Pagoda Marii Gâşte Sălbatice. Ţi-am spus eu!-Viorel întoarce o clipă capul.

     Pagoda este simbolul sosirii budismului în China şi face parte din complexul monastic Da Ci’en. Pagoda Dayan Ta, cum i se spune în chineză, a fost ridicată la 648 p.Ch., în cinstea prinţului moştenitor Li Zhi din dinastia Tang. La origini, templu avea 13 curţi interioare, 5 etaje, se întindea pe 24,4 ha şi era locuită de 300 de călugări. Între 701 - 704 s-au adăugat alte două acoperişuri la pagodă astfel că înălţimea ei a ajuns la 64,5 m.

Pelerinul budist X’an Zang care a studiat budismnul în India, a adus cu el un volum impresionat de tăbliţe cu învăţături budiste care au început să fie traduse în chineză.

Este înnorat şi ceaţa pluteşte încă deasupra Xi’an-ului. Am senzaţia că totul pluteşte în tonuri de gri şi maro-caolin. Poate de aici şi starea noastră de irascibilitate. Bianca strigă adunarea, agitată, sunt foarte multe grupuri de chinezi şi japonezi care vizitează pagoda şi riscăm să ne pierdem cu uşurinţă.

    Odată trecuţi de poartă, am aceeaşi reacţie ca şi în Oraşul Interzis sau din Complexul muzeal al Armatei de lut. Spaţiul se expandează brusc pe orizontală ca să facă lor pagodei ţâşnite pe verticală, adică să se armonizeze. Aleea lungă şi largă, este mărginită de copaci de Ginko, aici am aflat că este copacul lui Budha. Albul marmurei care împodobeşte scările de la intrarea în pagodă străluceşte şi-mi spun, nu se poate, ăştia au dat cu ceva pe scări, mi-e şi teamă să urc nu cumva să alunec. Dar este strălucirea dată de lustruire, de urmele milioanelor de paşi care peregrinat cu mult înaintea mea, pe acolo.

    Călugării budişti erau împărţiţi în 2 grupe: mahaiana care erau vegetarieni şi anaiana care mâncau şi carne. Chiar şi templele le aveau alăturate. Odată pe an însă şi mahaienii mâncau carne. S-a întâmplat ca într-un an, pe când se punea masa, să treacă pe deasupra un stol de gîşte sălbatice. Călugărul stareţ tocmai binecuvânta masa spunând că este o zi importantă pentru Budha şi în acel moment conducătoarea cârdului de găşte s-a prăbuşit în curtea templului anaian. Credincioşii şi cinul mahaian au dedus din  această întâmplare că spiritul lui Budha se regăseşte în orice vietate, astfel că au renunţat şi ei la a mai consuma carne. Dar au venerat Gâsca, într-un templu care îi poartă numele şi astăzi: Pagoda Marii Gâşte Sălbatice. Nevoia interioară de a crede în Creator. Şi lucrul acesta li se întâmplă şi celor mai ateti dintre atei.

   N-ai bea o cafea, mă pomenesc cu Cristina lângă mine. Ba da, dar mai întâi vreau să văd şi muzeul. Acesta este mic, exponate puţine, vreo 16 statuete şi o hartă din care arată cum a pătruns budismul în China.

    Dacă mi-a plăcut ceva în aceste mici muzee sanctuar aceasta a fost ordinea, meticulozitatea cu care erau redate informaţiile. Dar ca orice loc turistic, aici găseşti de toate de la obiectele de artă propriu-zise, la mici obiecte cu caracter religios, care au legătură, într-un fel sau altul cu budismul şi un om gata sa îţi explice ceea ce nu ştii sau nu înţelegi.

   E, ţi-a plăcut, Viorel se cocoşează, alături de mine, pe scaun, pe drumul de întoarcere. Da. Se strâmbă: m-ai omorât cu cultura asta. Oftez: cred că fără cultură am fi mai săraci. Începe să râdă: ai dreptate, de aia te şi las eu în pace când te enervezi, nu cumva din prea multă cultură să spui ceva ce ai regreta mai târziu! Vedeţi? De asta îl iubesc eu pe Viorel. Nu mă eclipsează! Bineînţeles, se distrează copios pe seama mea, dar mie îmi place aşa cum este altfel nu ar mai fi el. Unde mergem, se mută iar lângă mine. La raţa opărită...nu, nu, că la aia am fost...Mergem la moschee, mă foiesc pe scaun încercând să nu mai simt durerile de spate. Poate vă trageţi un harem, o aud pe Luci Ilie, de vizavi mustăcind. A, nu, mă mut înapoi, m-aţi prins la mijloc, şi o tuleşte înapoi.

    Spuneam undeva la început că credinţa islamică a ajuns în China în timpul dinastiei Tang. Documentele istorice arată că islamul a ajuns aici pe două căi: pe deja celebrul  Drum al Mătăsii, peste Râul Galben şi prin trecătoarea de pe Muntele Tianshan. Cea de-a doua rută s-a deschis ceva mai târziu, în timpul dinastiei Sing venind pe mare prin Oceanul Indian din Golful Persic.

     Odată cu dezvoltarea rutelor comerciale şi cu stabilirea de relaţii diplomatice între China şi ţările arabe, musulmanii au s-au aşezat în zona costieră de sud-est şi uşor, uşor au pătruns spre interior. Acest lucru se petrecea  un secol mai târziu în timpul dinastiei Yuan. Credinţa şi felul de a fi a noilor veniţi era diferită de modul de viaţă şi credinţele chinezilor, mai mult ea era conservată cu sfinţenie în cadrul acestor grupări încât, cu timpul, etnicii hui au devenit o naţionalitate de sine stătătoare. Lor li s-au alăturat etnicii kazaci şi tungusci care locuiau în zona Xi’an.

    Marea Moschee din Xi’an este o îmbinare, pentru unii armonioasă, pentru alţii ciudată, între arhitectura chineză şi arta musulmană. Micile clădiri şi pavilioane cu curte interioară sunt construite în stil chinezesc, din arta musulmană distingându-se arabescurile micilor fântâni, aranjamentele acestora şi covoarele din interiorul sălii de rugăciune, unde, în fiecare zi de vineri, se strâng aproximativ, 5000 de musulmani.

   În schimb cartierul musulman este colorat şi plin de viaţă. Bazarul fiind polul interesului turistic. Vânzătorii te strigă şi te îmbine să le admiri marfa, care, bineînţeles, este aceeaşi din magazinele chinezeşti. Găseşti în schimb, ceasuri vechi, orfevrerie mică, lucruri dintre cele mai banale din categoria antichităţilor care te atrag. Trei nopţi cât am dormit la Xi’an am făcut adevărate incursiuni în inima cartierului musulman, curiozitatea împletindu-se adesea cu teama că ne putem rătăci, nu de altceva, şi aveau grijă cei de acolo să ne în

drume spre hotel. Reuşisem să ne facem prieteni, în special Viorel, şi ne întâmpinau cu zâmbetul pe buze.

    În ultima dimineaţă petrecută la Xi’an, ne pomenim cu Viorel că ne spune să ne uităm în oglindă.  Ce tot vrea? Cristina nu înţelegea cum de altfel, nu pricepeam nici eu de ce ne tot spune să ne uităm în oglindă. Ne holbam la noi din toate unghiurile şi deodată am înţepenit, cu gura căscată. Ce-i? Cristina şi Nadia veniseră în spatele meu. Bă, nu se poate, clătinam capul nedumerită. Ce e? Cristina tot nu înţelegea. Ia priviţi-vă ochii! - Viorel ni s-a alăturat.

   Doamnelor şi domnilor, ne credeţi, nu ne credeţi, dar în dimineaţa aceea am realizat cu stupoare, că preluasem prin nu ştiu ce formă de mimetism ad-hoc, ceva din fizionomia chinezilor. Aveam ochii oblici!