.... Porni Luceafarul.../ Creşteau a lui aripe / Si tot atâţia ani / Treceau in tot atâtea clipe /

Un Cer de stelele dedesubt / Deasupra Cer de stele / Parea un fulger-nentrerupt / Rătăcitor prin ele...

marți, 15 iunie 2010

Ochiul de jad al Dragonului de Foc


Din start trebuie să spun că cel mai prost lucru pe care îl poate face cineva este să plece într-o călătorie cu idei preconcepute. Că dincolo de zidul conştiinţei se petrec drame este o altă poveste. Faptul că se încearcă medierea acestor drame nu doar mediatic ci şi din perspectivă socială, politică şi spirituală este un Început promiţător. Ba mai mult, înţeleg de ce traficanţii de droguri sunt executaţi în public, de ce accidentele de circulaţie sunt destul de rare, de ce oameni care se fereau să discute despre tabuuri acum încearcă să le spargă şi să depăşească handicapul imaginii de lumea a treia, de comunism roşu sau de revoluţie culturală. Faptul că am găsit o Chină cosmopolită, nonconformistă, neînchistată între pereţii unei ideologii mi-a cam dat peste cap socotelile şi m-a făcut să recunosc că bufonul din întreaga poveste eram EU. Dar să pornim la drum...

Beijing - o metropolă asiatică - I -

Sunt la Beijing, fost Pekin, şi încă nu mă dumiresc de ce am făcut 13 ore cu avionul ca să ajung aici. Am dat ceasurile cu cinci ore înapoi şi resimţim jocul fusului orar. Staţi liniştiţi, este doar începutul, ne linişteşte Bianca, ghidul nostru de la New Travel Muntenia. Ni se spune că aeroportul este nou, din 1992, dar privirile noastre sunt atrase de bulevardul larg şi de faptul că maşinile sunt aproape bară la bară. Ca la noi, domnule!
Toţi ne uităm şi nu ne vine să credem. Parcă am fi nimerit într-o metropolă occidentală. Zgârie nori, o arhitectură tânără, viguroasă, care se aburcă spre cer fără complexe. Dacă nu ar fi fost ideogramele aveam convingerea că bântui printr-un cartier nou din Germania sau din Franţa.
Eva, ghidul chinez surâde: Ce vă închipuiaţi? Ridic din umeri: Greu de spus având în vedere ce ştiam eu, iar în realitate găsesc o Chină cosmopolită, este un şoc, nu crezi?
Palmierii şi ficuşii par prinşi într-o horă molatecă peste care soarele tomnatic tocmai a turnat un cazan de lumină, aurind creştetul copacilor. Cu toate acestea nici urme de frunze uscate pe caldărâm.
Beijingul are o suprafaţă de 16000 kmp, cât Hong Kongul şi Singapore la un loc. De asemenea, are două părţi - oraşul vechi care este format de fapt din 4 oraşe, şi oraşul nou.
Oraşul Vechi a încorporat Oraşul Interzis, Oraşul Imperial, Oraşul Interior şi Oraşul Exterior. Fiecare citadelă era înconjurată de un zid de protecţie care mai târziu a fost dărâmat şi în locul lui s-au construit inelele de circulaţie sau liniile de centură, cum le-am spune noi.
În Beijing dai nas în nas cu istoria mai nouă sau mai veche, la tot pasul, dar certificatul de naştere i-a fost semnat acum 3 milenii, ca să nu mai spun că este capitala Chinei de mai bine de opt veacuri. Ce mai Beijingul este un oraş oriental cu aer occidental. Noul se îmbină cu vechiul armonios, arhitectura modernă absorbind organic elementul tradiţional – acoperişul pagodă cu vârfurile arcuite spre cer.
Turnul Clopotelor sau Poarta Qian trece pe lângă noi majestuos în lupta sa cu Timpul. Suntem în zona Hut Tong. Ni se spune că există şi un Turn al Tobelor dar pe care nu-l vom vedea decât mâine. Turnul Clopotelor se anunţa locuitorilor începerea zilei de muncă, iar cel al Tobelor, dădea stingerea şi porţile cetăţii se închideau. La intersecţia celor două Turnuri se termina oraşul.
Foarte multe steaguri roşii cu însemnele secera şi ciocanul, ne fac reţinuţi în aprecieri deşi suntem aproape de extaz permanent. Aveam să aflăm a doua zi ce era cu ele.
Beijingul este un oraş viu şi tânăr, de altfel este destul de greu să spui vârsta unui locuitor, oamenii aceştia parcă nu ştiu ce este timpul şi nici nu-şi fac griji din cauza asta.
Prezenţa siturilor istorice nu deranjează metabolismul citadin, nici măcar apropierea Marelui Zid, ba îi dau un aer de autenticitate nesperată.
În Beijing locuiesc, cu acte în regulă, circa 17 milioane de oameni şi alte 8 milioane fără acte, adică mai mulţi locuitori decât are România. Lucrul acesta mă cam sperie. Majoritatea locuiesc la periferie şi fac între 1 şi 3 ore ca să ajungă la locul de muncă.
Străzile au câte 3 benzi alteori, pe marile artere, câte 4. Şi pentru că aminteam de liniile de centură, să mai spunem că acestea leagă între ele cartierele Beijingului. Oraşul se întinde pe o lungime de 50 km şi pe o lăţime de 30 km, adică un diametru de 178 kmp.
Interesant este că nu am văzut nici o groapă în banda de circulaţie, se repară odată la 3 ani, deşi sunt autoturisme cât vezi cu ochii. Ieftine, ele sunt accesibile oricui care lucrează. Faptul că numărul autoturismeleor s-au înmulţit foarte mult a făcut ca Guvernul chinez să încurajeze mersul pe bicicletă.
Apropo ştiţi câte naţionalităţi trăiesc în China? 56! Cu limba şi cultura lor şi nu se mai ciondănesc toată ziua bună ziua.
Din cauza poluării, foarte mulţi chinezi poartă mască de protecţie, în special cei care fac curăţenie pe străzi sau care ghidează circulaţia.
La orele de aglomeraţie când mijloacele de transport în comun sunt extrem de solicitate, voluntari în costume portocalii sau verzi, ajută la dirijarea circulaţiei.
M-a suprins cât de cuminţi sunt cei din staţiile de autobuz sau de troleu. Urcă doar atâtea persoane câte scaune sunt, nu stă nimeni în picioare. Cel care dirijează bunul mers al acestora ridică steagul şi dă undă verde vehiculelor să plece din staţie când toate locurile s-au ocupat. Cei care ajută la dirijarea circulaţiei din intersecţii de regulă, se ocupă şi de grupurile numeroase de copii care trec strada, dar şi de adulţi.
Nimeni şi nimic nu poate destabiliza acest metabolism social care aici cunoaşte forme dintre cele mai organizate. Şi cu toate acestea, ca o ciudăţenie, se trece de pe o bandă pe cealaltă fără să se semnalizeze iar dacă un trecător se află pe zebră, maşinile nu se opresc, ci fac un adevărat slalom printre oameni.
Cea mai lungă stradă din Beijing are peste 50 km şi traversează oraşul de la Nord la Sud. De fapt, ea mărgineşte teritoriul fostului Oraş Interzis.
Am întrebat dacă este adevărat că există şi un Beijing subteran. Surpriza a fost să aflăm că da. China a fost multă vreme prietena prietenă cu Rusia. Şi pentru că s-au împrumutat mulţi bani de la ultima, atunci când s-au stricat relaţiile, chinezii n-au ştiut cum să plătească mai repede datoria. Au urmat trei ani de sărăcie lucie (scenariul seamănă foarte bine cu ceva trăit la noi!), iar de teama unui atac, între 1966 - 1976 s-a construit acest oraş care acum este abandonat. Fără să vreau mi-au venit în minte subteranele din Bucureşti. Oare şi la noi s-a urmărit construcţia unui oraş subteran?
Trecem pe lângă un bloc impozant prin antena specială care se afă în vârf. Eva ne spune că este Turnul CCTV, cel mai înalt din oraş, are 404 m înălţime. Am aflat că prin acea antenă emit peste 25 de televiziuni naţionale, alte 400 locale şi câteva posturi internaţionale. Apropo de înălţime, cred că vechii împăraţi chinezi ar fi uluiţi de zborul acesta pe verticală.
Vă spuneam undeva la început că Oraşul Vechi cuprinde alte 4 oarşe. China, din cele mai vechi timpuri a dat dovadă că ştie ce înseamnă stratificarea socială. Astfel şi înălţimea clădirilor cunoaştea această categorisire. Cea mai înaltă clădire era Palatul imperial care avea 34 m, urmau palatele prinţilor care nu trebuiau să depăşească 28 m, palatele demnitarilor care ajungeau abia la 17 m iar casele oamenilor de rând doar...3 m înălţime.
Această strictă diferenţiere se manifesta şi la culorile întrebuinţate. Deşi Beijingul de astăzi este un oraş viu, colorat, dominat de roşu, negru, şi auriu, în centru, şi multicolor în cartiere, în trecut culorile aveau şi ele o ierarhie imperială: alb şi galben, împăratul, (dacă cineva îndrăznea să poarte culorile imperiale era imediat scurtat de cap), verde - prinţii, iar gri, demnitarii.
Dar dacă te uimeşte ceva cu adevărat în Beijing atunci acesta este spaţiul. Jocul cu spaţiile largi şi cu volumele face să pară un oraş din cuburi colorate, în care mâna dibace a constructorului şi ingeniozitatea arhitectului, au găsit modalităţi de comunicare cu Viitorul de parcă Trecutul nici nu ar fi existat. Poate de aceea chiriile sunt pe măsură. În zona centrală se poate ajunge şi la 2500 dolari pe mp. O chirie accesibilă celor cu venituri de 8 - 10 mii yuani, este cum spuneam spre periferie, unde pot ajunge la 6 - 800 dolari pe lună.
Pentru că salariul mediu se situează undeva între 4 şi 5 mii de yuani, Guvernul chinez a găsit modalitatea prin care chineziisă îşi construiască o locuinţă. Un program care seamănă întrucâtva cu ANL-ul nostru şi altele prin care ratele să poată fi plătite şi de urmaşii care vor moşteni locuinţa. Şi pentru că teama de polouare este foarte mare, majoritatea celor din Beijing preferă să locuiască la periferie sau în localităţile limitrofe şi să se scoale cu noaptea în cap ca să ajungă la serviciu.
Excepţie fac clădirile instituţiilor de stat care sunt zugrăvite gri şi au ferestrele vopsite în roşu.
Raţa şi Opera de Pekin

Noi avem câteva comori cu care ne mândrim, o aud la moment dat pe Eva. Care sunt, ni le puteţi spune? Mândria îi sticleşte în ochi. Primele sunt florile, reprezentative pentru oraş, crizantema galbenă şi trandafirul japonez roşu care înfloresc circa 10 luni pe an. Apoi, porţile oraşului de Nord, de Sud, de Est şi de Vest. În zona acestor porţi se gasesc localurile cu specific, dar şi strada animalelor unde găsiţi şerpi, broaşte, câini, şi strada leacurilor unde se află magazinele naturiste. O altă comoară a Beijingului, este Raţa de Pekin care semănâncă după un anume ritual.
Pasărea este gătită întreagă, coaptă, se caramelizează după care se taie felii foarte subţiri. Alături se servesc un fel de clătite foarte subţiri, aproape străvezii, în care se pune o bucată de carne, câteva fire de arpagic, un strop de sos de soia picant. Gustul este senzaţional, îţi trezeşte la viaţă nu doar papilele gustative ci stimulează şi cheful de a mânca.
Dar Raţa de Pekin nu poate fi servită fără Opera din Pekin. Înainte de festin, intri în sala de spectacol. Înainte însă de a intra în sală, asisşti în foaier cum se machiază artiştii. Învăţasem despre acest lucru la cursul de teatrologie iar acum vedeam pe viu ce se întâmplă. Mi se pare teribil să nu ai trac, să îţi vezi de treaba ta când în jurul tău foiesc sute de oameni. Dar cred că în asta stă şi Marea Artă, în puterea de concentrare a artistului, în ruperea de ceilalţi pentru a intra în pielea personajului.
Psalmodierea lungă, sfârşită de regulă în vocale, ritmicitatea mişcărilor, am văzut trei actori mimând mersul cu barca şi aveam senzaţia că sunt nişte păpuşele mecanice care după ce am învârtit cheia, au început să se mişte. Ritmat, sacadat, dar în acelaşi timp elegant.
Ţin minte că şi eu şi Bianca, pentru că toată lumea era extrem de obosită, am vrut să facem o glumă şi le-am spus celorlalţi că noi le traducem ce spun actorii. Dacă la început poate ne-au crezut , sunt sigură că mai târziu au văzut panourile electronice care făceau traducerea textelor în engleză.
O altă comoară este cloisonette-ul, acel filigran din armă umplut cu emailuri colorate. Mă uitam la mâinile lucrătorilor şi iar şi iar îmi revenea în minte păpuşa mecanică. Cu migală şi răbdare făureau o lume a culorilor greu de imitat.
Aici, la o intreprindere de cloizonette din Beijing am văzut copia, în aur, a primului aparat seismic din lume, de exemplu. 12 dragoni ţin în gură o bilă din jad care atunci când unda seismică se propagă fac ca aceasta să cadă în gura unor broscuţe aflate pe tamburul de bază.
Universul de metal şi culoare are o tuşă aparte: creativitatea care la chinezi este debordantă.
Dar poate ce mai iubită comoară a chinezilor rămâne Jadul. Jadul fierbinte, roca de extracţie, se găseşte în munţii care desprat China de Birmania, motiv pentru care nu îl exploatează decât cele două ţări. Investiţia în jad este considerată foarte bună, în comparaţie cu diamantul care cunoaşte o rată de investiţie de 0,7 %, jadul poate ajunge şi la 1,7 %.
China exploatează anual cca 1200 t de jad. Jadul este de două feluri: dur şi moale. Cel dur este cel mai preţios şi are culori dintre cele mai spectaculoase, de la verdele crud al jadeitului, la roşu, maro, galben şi alb. Jadul verde este cel mai popular mai ales că bijutierii suntfascinaţi de jad. Brăţările sunt cele mai populare pentru că au şi efect curativ, temperatura corpului dând strălucire
Pentru Jocurile Olimpice de anul viitor, medaliile de aur, de argint şi de bronz sunt lucrate pe fond de jadeit.
Jadul moale este folosit pentru obiectele de decor: - cai (simbolizează succesul, realizarea), varza (aduce bani), obiectele reprezentând animalele zodiacului ş.a.
Sunteţi gata? Eva pare pusă pe glume. Unde mai mergem? Râde: Acolo unde se face...mătasea! Mă aşteptam să văd războaie de ţesut, să văd şiruri de catete din plastic pentru adunatul firului şi când colo am dat peste câteva chiuvete şi câteva fete care sub jet de apă caldă desfăceau mătasea din gogoşile de mătase. Firul de mătase naturală este ţesut...natural. Desprinderea de pe coconul mort este asemeni unei plase de păr. Se pune pe un cadru metalic, aşa umedă cum e. Peste ea se vor aşeza alte straturi. Cam 70 de coconi lucrează pentru un strat iar pentru un kilogram de mătase naturală brută este nevoie de 100 de asemenea straturi.
Foaia de mătase este foarte rezistentă aşa că pentru a o întinde este nevoie de 10 - 14 oameni. Elasticitatea ei poate acoperi suprafaţa unei mese de 12 persoane. Produsele finite ne iau ochii în...magazin. Şi preţurile sunt pe măsură.
Nu pot să nu vorbesc despre perlele de cultură care în China, ca şi în Japonia cunosc o amploare fără precedent. În china se practică cultura perlelor de apă dulce. Într-un bazin de 20 pe 10 m este o adevărată comoară.
Câte perlele credeţi că sunt într-o scoică? Întrebarea ne ia pe nepregătite. 1, 5, 10, 20...surpriză! Când este deschisă scoica, numărăm nu mai puţin de 30 de perle bej - roze. E, cum vi se par? Râdem. Uimitor lucru. Cea care ne însoţeşte clatină capul. Atunci haideţi să vedeţi ceva şi mai uimitor! şi suntem invitaţi în magazinul fabricii. Normal reacţiile noastre sunt pe măsură. Uau!! Mamă ce este aici!! Domne ce de frumuseţi! Ce altceva ai putea să spui într-un magazin de bijuterii. Minute bune ne-am bucurat ochii cu aceste minunăţii apoi am fugit la...hot - pot!
Nu ştiţi ce este un hot - pot? A, păi atunci, trebuie să mergeţi în China ca să îl savuraţi cum trebuie. Este prima noastră cină aici şi trepidăm de nerăbdare. Ne aşezăm la masa rotundă cu platoul mobil din mijloc. Rând pe rând sunt aduse farfuriile cu alimente. Surpriza este că toate sunt crude. Apare şi un vas în care apa clocoteşte. Este pus pe masă şi ospătarul dispare. Carnea se pune în apa clocotită. Când este fiartă se ridică la suprafaţă şi se scoate. Eva uită să ne mai înveţe un lucru. Să mâncăm cu...beţele. Singurul care face faţă cu succes situaţiei este dr. Stroe. Încercăm să îl imităm dar este greu. Ne dor degetele.
Mai crud, mai fiert, prima noastră experienţă culinară ne-a lăsat mai de grabă un gust hilar decât unul amar. Motiv să poposim câteva clipe în supermarketul de la parter şi să ne completăm meniul cu biscuiţi şi compot.
- va urma -










Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu