.... Porni Luceafarul.../ Creşteau a lui aripe / Si tot atâţia ani / Treceau in tot atâtea clipe /

Un Cer de stelele dedesubt / Deasupra Cer de stele / Parea un fulger-nentrerupt / Rătăcitor prin ele...

miercuri, 2 iunie 2010

Neştiut la Poarta Orientului



Prin ţinutul uitat al nabatheenilor

    Tot ce ştiam despre Iordania era că este la graniţă cu Israelul, că era regat şi că acolo se puteau ascunde terorişti, după cum circulau informaţiile dinspre agenţiile de ştiri. Iar în ultima vreme că acolo există ruinele unui oraş celebru, Petra, care acum câteva sute de ani a fost locul prin care Drumul mătăsii şi Drumul Mirodeniilor, se întâlneau. Şi ca în totdeauna când dai faţă cu realitatea normal că am avut surprize şi unele chiar de proporţii.
     Rulăm pe şoseaua care duce spre graniţa iordaniană. Peisajul este tipic pentru zona semi deşertică. Case părăsite. Folii de plastic peste betoane poraspăt turnate, probabil viitoare case. Arbuşti care se mlădie în adierea blândă a brizei care încă se simte dinspre Marea Moartă. Aflăm că suntem deja aşteptaţi de un alt autocar şi de un alt ghid, în vamă.  Am supriza să citesc pe o pancardă că ne aflăm pe drumul Gandi, şosea botezată cu numele marelui leader indian. La 3 - 4 km, se zăresc înălţimile Golan. Poate pare neortodox ce gândesc dar mi se pare ciudat să-ţi dispuţi aceşti munţi atâta timp cât deşertul bate la uşă.
    În 1967, în războiul numit mai apoi de 6 zile, Israelul a ocupat Golanul, teritoriu aparţinând Iordaniei şi de aceea subiectul constituie şi astăzi, după 40 de ani, un subiect sensibil.
    Intrăm în zona de frontieră şi stăm cuminţi pe locurile noastre cu paşapoartele în mână. O senzaţie de nelinişte se cuzibăreşte în coşul pieptului dar încerc să nu îi dau importanţă. Deschid, gemuleţul de deasupra noastră. Se simte miros de apă curgătoare. Cred că este Iordanul deoarece trecem în Iordania peste podul Allenby, numit aşa în onoarea generalului englez care a fost mediatorul conflictului israeliano - palestinian.
     Relieful, datorat mai ales eroziunii are forme ciudat, un pic de vegetaţie şi câteva dâre care brăzdează coastelel movilelor care nu ştii dacă sunt de pământ sau de nisip şi dacă nu ar fi culoarea ocru a solului ai crede că eşti pe o altă planetă. Dar senzaţia este alta decât cea din Maroc.

     Prima impresie din păcate este una dezolantă. Poate din cauza pustietăţii. Iordania are o populaţie de 5,5 milioane de locuitori, populaţie formată din palestinieni, iordanieni, ceceni. Limba oficială este araba dar engleza este a doua limbă vorbită şi chiar mai frecvent decât am crede. Religia este islamică. Cum spuneam mai sus ca formă de guvernământ este regat, iar la cârmă se află de-acum Abdulah, fiul fostului rege Hussein al II-lea, şi regina Renia. Mi-amintesc că atunci când Hussein al II-lea şi-a numit succesorul, foarte mulţi au fost convinşi că Abdulah, crescut şi educat în Anglia pentru că mama lui este englezoaică nu va face faţă problemelor cu care se va confrunta. Mai ales că erau voci care contestau alegerea regelui încă în viaţă. Toată lumea se aştepta să fie numit succesor fratele lui Hassan, Abdulah părea rupt de realitatea a tot ceea ce însemna Iordania şi fusese crescut de mama lui. Fie vorba între noi, nu vi se pare cunoscut postulatul care ţine de menatlitatea tipic paternalistă şi pe care o regăseşti frecvent şi pe meleagurile noastre? Şi ca orice Vărsător care se respectă, Abdulah a dat peste cap toate părerile. Conduce statul cu mână de fier de aproape zece ani, mai mult a dovedit că ştie ce este diplomaţia căsătorindu-se cu o prinţesă palestiniană, Renia şi împreună au nu mai puţin de...4 copii.
       Guvernul iordanian este parlamentar şi este compus din 120 de membrii: 40 de senatori aleşi de rege şi 80 de deputaţi aleşi de popor, însă ultimul cuvânt îl are regele.
       Din loc în loc, tot mai des încep să apară avanposturi militare numai bine să amuţim cu toţi. Una este să vezi în filme jeep-uri pe care sunt instalate mitraliere de calibru greu şi alta este să treci pe lângă ele şi să fie îndreptate şi înspre tine. Transbordarea dintr-un autocar într-altul s-a făcut rapid. Dar acum mai trebuie să trecem şi de vamă.
      Noul ghid se numeşte Goerge şi este a doua generaţie de iordanieni care a făcut studii în...România. Nici nu trecem bine de vamă unde fie vorba între noi m-am simţit cam cum se simţeau românii când aşteptau în vama Nădlac sau Curtici, două trei ore ca să treacă în Ungaria.
     George vorbeşte româneşte. Stâlcit uneori dar corect fapt pentru care i-am dat o bilă albă. Ţine cu noi prima oră de geografie fizică. Dacă privim Iordania din pespectivă georgrafică, ea este formată din 3 părţi, fiecare cu caracteristici climatice proprii. Noi ne aflăm în zona de sub nivelul mării, circa 400 de m. Apoi, zona montană unde se află sursele de apă şi zona deşertică, cam 70 % din Iordania.
    Ştiaţi că în Iordania nu sunt decât 12 oraşe? Nici eu. În capitala Amman, trăiesc cam 1,3 milioane de oameni. Economia depinde de mâna de muncă. Cel mai important element sunt sulfaţii, Iordania ocupă locul 3 în lume la producţia de fosfaţi şi de magneziu. În rest agricultura este baza.
     George spune că suntem un grup norocos. De ce? Suntem primul grup de români care vine în Iordania din Israel. În al doilea rând, ne îndreptăm spre locul unde s-a botezat Iisus care nu se deschide decât odată pe an şi astăzi este...deschis. Se aprinde beculeţul roşu. Stai un pic, cum adică locul unde s-a botezat Iisus? Chiar nu mai înţeleg nimic.
     Adevărul este că atât Israelul cât şi Iordania îşi dispută titulatura de Ţara Sfântă. Şi ca întotdeauna cred că adevărul este undeva la mijloc. În primul rând şi Iordania este udată de...Iordan, de aici Dumnezeu i-a arătat lui Moise Ţara Făgăduinţei şi tot aici se pare că este într-adevăr locul botezului. Yardenitul din Israel este un loc amenajat pe malul Iordanului în virtutea renumelui, unde grupuri de credincioşi pot reitera botezul Fiului Omului. Dar numai atât. Locul adevărat al botezului lui Iisus se pare că este cel de pe graniţa dintre Israel şi Iordania.

     Suntem duşi aproape în marş forţat printr-un luminiş care miroase a apă stătută şi a putregai. Aleea pe care ne strecurăm spre locul botezului este lată de un metru, pietrişul cu care este pavată făcând mersul mai greoi. Simţim că ne dăm sufletul pentru că marşul acesta are loc pe o distanţă de aproape 1,5 km.
     Seara aveam să aflu de ce s-a procedat aşa. Pentru că zona era...minată şi se putea întâmpla oricând o nenorocire.
     Locul botezului este de fapt, un sit istoric datând din sec.1 a.Ch. Iordanul nu mai curge pe acolo. Un chioşc majestuos aminteşte de locul botezului. Iordanul curge câteva sute de metri mai încolo. Ajungem în vale cu respiraţia explodând în gât. Apa este tulbure, mâloasă, dacă are 3 m lăţime. Pe malul celălalt, gardul din sârmă a frontierei cu Israelul. Mie una cel puţin, îmi piere cheful de botez. Faptul că văd iar la câţiva paşi de mine arme, îmi taie tot elanul.
    Mă întorc la Biserica ortodoxă care se construieşte în perimetrul restrâns. Citesc pe o plăcuţă că acoperişul este o donaţie a unui senatro rus iar mozaicurile sunt donate de Idris Satvros - Niarchos. Vă amintiţi de Aristotel Onassis, nu? E, prima lui soţie era sora armatorului Stavros Niarchos. Cei doi au fost parteneri de afaceri apoi după sinuciderea surorii lui Niarchos, au fost cei mai mari duşmani. Acum, strănepotul lor construieşte biserici.
      Cu toate acestea, vederea Iordanului aici mi-a lăsat un gust amar, poate şi gardul din sârmă ghimpată a accentuat această stare.

      Ca să urci Muntele Nebo cu maşina este o adevărată aventură. Închipuiţi-vă Transfăgărăşanul cu pante mai abrupte şi cu numeroase viraje în vârf de ac. Între locul de unde am pornit aflat la - 400 m sub nivelul mării şi locul sosirii, 1200 m peste nivelul mării, stomacurile noastre dansează o adevărată sarabandă. Vă daţi seama de ce drum am avut parte, în dreapta hăul, în stânga muntele şi virajul. Cu cât urcam cu atât închideam ochii mai des.
     Pe Mt Nebo vântul şfichiuia de-ţi ţiua urechile. Soarele care gonea spre asfinţit ne aduce frigul mai aproape. Odată ajunşi sus, amuţim. Cred că pentru prima oară de când mă ştiu am înţeles cu adevărat de ce Moise şi poporul său au rătăcit 40 de ani în deşert. În deşert este o expresie eufemistă, la un moment dat poate fi echivalentă cu hoinăreala. ªi atunci fraza biblică schimbă perspectiva. E greu să descri în cuvinte ce simţi câna ai o asemenea perspectivă la-ndemână. Oriunde priveşti panorama este atât de vastă şi de grandioasă încât taie respiraţia ca să nu mai vorbesc despre frumuseţea peisajului. Sălbăticia este aici un principiu de estetică terestră. Nu este arid deşi sunt doar pâlcuri de verdeaţă. Ici colo câte o stâncă golaşă pare să-şi strige neputinţa clintirii spre cer. Drumurile de ţară se întretaie cu şoseaua deseând arabescuri roşietice. Se spune că aici ar fi îngropat Moise.

      Economia iordaniană depinde foarte mult de turism şi resursele depotasiu din Marea Moartă. Potasiul este extraordinar de căutat pentru industria cosmetică dar şi pentru îngrăşămintele chimice.
     În 1913 şeicul haşemit Abdalah, bunicul lui Hussein al II-lea, a cumpărat tronul Iordaniei. În 1950 a fost asasinat la Ierusalim, fapt care atensionat şi mai mult relaţiile în zonă. Timp de 1 an tronul a fost ocupat de Falah, fiul lui Abdalah, care însă a fost obligat să cedeze tronul fiului său de numai 17 ani, Hussein, decedat în 1999 în urma unui cancer limfatic. El a schimbat faţa Iordaniei pe parcursul a aproape 50 de ani şi şi-a asigurat supranumele de părinte spiritual al Iordaniei.
    Poate vă întrebaţi de ce se numeşte regat haşemit. Simplu, familia Haşemită provine din Mecca şi-şi reclamă originile prin înrudire directă cu Profetul Mahomed. Pe măsură ce înserarea ne ameninţa, aici se întunecă la fel de brusc precum răsare soarele, alergăm spre Madaba sau oraşul mozaicarilor. Că se întunecă nu ar fi nimic dar ne ameninţă şi ploaia. Doamne şi doar ce crezusem că am scăpat! Madaba mai este interesantă şi pentru că aici se află cea mai veche hartă din lume, e drept în piatră, dar şi unica Biserică ortodoxă.



     Beineînţeles că suntem priviţi ca nişte exotisme. Lumea se uită la noi când coborâm din autocar ca la urs. S-au strâns buluc în urma noastră. Din afară, lăcaşul nu are nimic deosebit, este o bisericuţă curată şi îngrijită. Are chiar o şcoală proprie. În biserică însă aveam să mă confrunt cu una din cele mai mari surprize. Toate icoanele, dar toate, inclusiv iconostasul sunt lucrări în mozaic. Uimitor ce poate face omul şi...credinţa.
     Plecăm din Madaba cu ploaie. Avem de făcut aproape 300 km până la Petra unde vom înnopta. Mâine va fi o zi mare. Vom face cunoştinţă cu Petra, oraşul uitat al nabateenilor. Aţipesc, legănată de hopurile maşinii, mai ales că drumurile sunt ca în România.

Petra oraşul uitat al nabateenilor

      În urmă cu aproape un an am văzut pe Discovery Channel un documentar despre Drumul mătăsii. Noutatea era că se lansa ipoteza cum că acest drum ar fi trecut mai întâi prin Iordania, pe la Petra, o cetate săpată în granit roz, ascuns într-un defileu, greu accesibil atacatorilor şi ferit de ochii curioşilor. Aşa am văzut primele imagini cu Petra. Din acel moment nu am mai avut decât un singur vis: acela de a merge la Petra. Şi iată că destinul a vrut să ajung acolo mai repede decât mi-am imaginat.
    Am ajuns la Petra seara târziu, obosiţi, am luat cina în grabă si m-am dus la culcare convinsă că a doua zi va fi deosebită.
    Primul lucru care l-am făcut când am deschis ochii a fost să fug la fereastră să văd cum este vremea, nu de alta dar cu o seară în urmă turna cu găleata. Bineînţeles ceaţă. Bun, şansele de a rămâne cu porecla Ceapa era foare mare, nu de alta dar pe masura ce se încălzea scoteam şi eu câte un pulovăr. Vântul era destul de puternic, dar gândul că aveam să ajung la Petra era mai puternic decât frigul şi ploaia care ameninţa iar. Dar să lăsăm astea, haideţi să vă povestesc despre Petra.
     Petra a fost fondată la începutul secolului al 6-lea a.Ch de către arabii nabateeni, un trib nomad care a vieţuit secole la rând în aceast loc. Oraşul a fost gândit strategic atâta timp cât a fost clădit într-un defileu. De fapt era baza rutelor comerciale care treceau spre Siria în Orientul îndepărtat - Drumul mătăsii sau Orientul apropiat - Drmul mirodeniilor. În ciudat tentativelor repetate ale regelui seleucid Antigonus, ale generalui roman Pompei ori ale lui Irod cel Mare de a controla oraşul, Petra a rămas în stăpânirea nabateenilor până în jurul anului 100 p.Ch, când romanii au devalidat oraşul. Petra încă era locuită în perioada bizantină când atenţia Imperiului Roman de răsărit s-a concentrat asupra Constantinopolelui.
     Cruciaţii au construit aici un fort la mijlocul secolului al 12-lea dar l-au părăsit repede atraşi de mirajul tărâmurilor sfinte, Petra fiind uitată apoi secole la rând. Celebrul istoric Iakob Burckhardt a redescoperit Petra, la începutul secolului al 19-lea şi de atunci a devenit atracţie tursitică dar şi unul din cele mai mari site-uri arheologice.
    Am intrat în Petra, aşa cum se obişnuieşte prin Wadi Musa adică Valea lui Moise, cu teleguţa. Cei 4,5 km făcuţi la pas m-au lăsat nu odată cu gura căsctaă. Înainte de toate frumuseţea pietrei, ale cărei nuanţe de roz brun radiază apoi într-o gamă de culori greu de descris, ceva ce-ţi dă senzaţia de măreţie, dar şi de linişte, de statornicie. De-a lungul văii realizez cât de pricepuţi erau nabateenii. Au săpat canale de aducţiune a apei pentru uz menajer, adevărate rezervoare pentru colectarea apei şi stocarea ei nu doar pentru perioadele secetoase dar şi canale de forţă le-ar numi astăzi un inginer hidrolog pentru ca apele să nu inunde valea.
    Tropotul calului pe aleia milenară se însoţeşte cu respiraţiile noastre şi cu reacţiile de uimire pe care le avem când vedem copaci crescând în...jos sau pe orizontală. Este teribil cum natura îşi urmează firecul ei chiar şi în neclintirea pietrei.
       Cobor din telecuţă cu vreo 50 de metri înainte să intru în oraş. Ceea ce vedeam m-a făcut să nu mai simt nici frigul şi nici vântul. În faţa mea se deschidea o lume trecută care nu voia să cedeze în faţa Eternităţii. Măreţie şi grandoare sunt două cuvinte care dincolo de sensul etimologic, sunt cartea de vizită ale acestui oraş pierdut în Istorie şi redescoperit dintr-o întâmplare. Stau faţă în faţă cu cel mai frumos monument din Petra, Khaznehul. Faţada sculptată direct în stânca de
culoare când roz, când ocru, are mai bine de 40 m înălţime şi este remarcabil de bine conservată probabil datorită spaţiului îngust, a văii adânci care l-au apărat de eroziune. Khazneh înseamnă Tezaur şi după cum spune legenda aici se depozita tezaurul oraşului. Mie mi s-a părut că seamănă cu un templu, altora cu un mormânt uriaş, dar indiferent ce am crede noi, frumuseţea îşi etalează voluptoasele-i forme.
     În schimb, în jurul acestei minunăţii sunt nenumărate mrominte. Se pare că nabateenii după ce l-au părăsit au folosit acest loc drept cimitir. Este dacă vreţi o Vale a Regilor, e drept că nu se întinde pe o arie atât de vastă cum este Valea Regilor din Egipt, dar ceea ce concentrează aceste monumete aici concurează cu succes la aceeaşi titulatură. 
     În apropiere de Khazneh se află un cort cu suveniruri şi unde se poate bea ceai. Aşa l-am cunoscut pe Ali şi pe fratele sau Saled.
     Aflu că străbunii lui au locuit în grotele din Petra peste un mileniu. Acum întreaga familie locuieşte în satul de beduini care creşte cai, cămile şi măgari, şi unde orfevreria este la ea acasă. Prin Fundaţia Regina Noor şi-au recuperat o cantitate impresionantă de argint de la statul iordanian, altfel riscau să-şi piardă îndemânarea şi tradiţia în arta bijuteriilor. Şi mai aflu ceva interesant. Ştii că argintul este metalul săracilor? Sinceră să fiu nu ştiam dar mie tot îmi place argintul. Comunitatea lor este formată din 8 familii care numără nu mai puţin de 180 de perdsoane. Părinţii, fratele tatălui cu soţiile, el şi ceilalţi trei fraţi ai săi şi copii. Fiecare are dreptul la 4 soţii. Şi ce fac ele, cum se înţeleg? Râde. A, nu eproblemă, nu au timp să se certe, una se ocupă de copii, una găteşte, alta face curăţinie şi cea de-a patra se ocupă de animale. Bună împărţire, gândesc. Şi câte soţii ai? Eu, una, fratele meu 4. Copii? Eu am patru, fratele meu 14. După ce ne-am încălzit puţin, am luat drumul în picioare şi am început periplul prin oraşul ale cărei clădiri sunt adevărate curcubee în piatră. Ne propunem să ajungem la amfiteatru aşa că o pornim prin stânga Templului, printr-un mic defileu de circa 100 m destul ca să simţim curentul şi frigul care ne amorţeşte mâinile şi picioarele.
      De-a lungul văi, uremele caselor rezistă timpului cu îndărătnicie. Piatra este singura capabilă să ţină piept Timpului. Amfiteatrul este mai mic decât mi-l închipuiam eu, dar bine păstrat. A, ce am observat. Se pare că nu doar românii lasă mizerie când ies la iarbă verde, şi la Petra, curăţenia pare străină unora oricât de mult ai vrea să fii civilizat. Cu toate acestea am găsit toaletă şi chiuvete foarte curate, amenajate chiar aici, în vale.
     După fotografia de rigoare mă îndrept spre Marea piaţa a Sacrificiului. Este pe un loc mai ridicat şi înconjurată de canale care drenau sângele animaleleor sacrificate în vasele scobite din spatele pieţii. În imediata apropiere văd ceva ce ar semăna cu un obelisc şi frumos centrate peretele din jur câteva intrări. O serie de monumente mici sunt avanpostul acestei Grădini Mortuare care în mijloc are o superbă Fântână a Leilor. Mi se spune că este monumentul Soldatului Roman.
     În sfârşit, apar şi ceea ce pare să fi fost locuinţele beduinilor, săpate în terasă pentru că muntele le permitea şi în care se pare că încă mai locuiesc familii de beduini. Locul este numit Wadi Farasa şi aici găsiţi corturile cu suveniruri, cafea şi celebrul ceai de mentă. Şi oricât aş dezavua ceaiul, am băut unul care nu numai că m-a revigorat dar parcă mi-a dat putere ca să ajung în...

Valea Regilor de la Petra

      În partea de nord a Tezaurului se întinde masivul Jebel Khubtha, se găsesc mormintele regale. Interesantă este faţada numită Peretele reglilor care are aspect de templu, ceva între cel egiptean, persan şi roman. Iniţial, mormintele s-au situat pe patru niveluri dar un cutremur a surpat primul nivel şi astăzi nu se mai văd decât trei. Nu se ştie însă ce regi au fost îngropaţi aici sau denumirea este una strict populară, de regulă, beduinii numesc mormânt orice casă părăsită.
      La primul nivel este columbarul cu urne. Câteva morminte mai mici fac legătura cu ceea ce se numeşte Palatul Mortuar şi care a fost construit imitând un palat roman. Deasupora Mormintelor Regale se află cripta singurului guvernator roman ajuns la Petra, Sextius Florentinus trimis acolo de împăratul Hadrian. Mormântul datează din anul 130 p.Ch. Uimeşte ingeniozitatea construcţiilor chiar dacă în interior nu sunt somptuos decorate şi, din nou, jocul de culori prizonier în piatră.
      Ultima parte a vizitei ne duce la turnul El Deir aflat la încrucişarea drumurilor dintre nordul Petrei şi ascensiunea pe munte. Dar ce m-a surprins aici a fost că am găsit locul Magilor, locul în care nabateenii, astrologi şi matematicieni, observau cerul. La echinocţii prin ochiul din stângă se putea vedea Soarele răsărind şi pentru o clipă am avut în faţa ochilor şi Stonehenge dar şi Piramida Soarelui din Mexic. Acest punct de observaţie se află în vârful turnului şi cineva din grup m-a avertizat dă fiu atentă cum urc să nu am probleme.

    Ajunsă în faţa Ochiului Timpului cum îi spun beduinii, am trăit istoria nescrisă a omenirii, de la rătăcirea în deşert a lui Moise la ultimul satelit lansat. Dacă poţi să meditezi într-un asemenea loc, singurul lucru care îţi vine în minte este cât de neputincios şi de efemer este Omul în raport cu Timpul.
      Mă retrag încet, tăcut, gândindu-mă că este timpul să las Istoria să doarmă, să-i las pe cei care şi-au împrăştiat oasele pe aici să se odihnească iar eu să-mi văd de drum dar să nu uit.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu