Călătoreşte cu Minerva: În anul 5676 de la Facerea Lumii

Se spune că pentru a vizita Sfântul Mormânt trebuie să fii pregătit. De fapt, această pregatire ţine de starea de spirit şi mai puţin de experienţa de viaţă. Nu ştiu dacă am reuşit să surpind alte fapte de viaţă sau să am o anumită stare de spirit, dar prefer să fiu corectă faţă de mine dar şi faţă de dvs. decât să mă ascund în spatele unei măşti de conjunctură. Am încercat ceea ce deja, este altceva. Deci, să pornim la drum…Public târziu acest reportaj, poate şi pentru că vestea că Andrei Licher nu mai este printre noi mi-a dat acest imbold...Drum bun, prietene...

Dâre de lumină albastră curgeau în urma fuselajului, dar Boengul 735 alerga să le prindă pe cele roşii şi galbene. Nici nu ne-am ridicat bine de la sol că încep problemele. Curenţii turbionari zgâlţâie aparatul din toate încheieturile. Mă gândeam că dacă tot o fi să se întâmple ceva, măcar muream liniştită, în drum spre Ţara Sfântă. Dar mai ştiam, că la sfârşitul lui ianuarie, pe ceaţa care făcuse ca zeci de avioane să aterizeze pe alte aeroporturi din ţară, singurul care aterizase pe Otopeni fusese avionul companiei El Al. Avioanele acestei companii sunt dotate cu aparatură de dirijare pe timp de ceaţă, adică în orb, adică fără să vadă. Pista virtuala ghidează aterizarea.

M-am lovit şi de prima reacţie de intoleranţă. Un ultrareligios evreu nu a vrut să se aşeze pe scaun între două femei, şi neevreice. Noroc cu stewardesa care a rezolvat repede problema. L-a aşezat pe scaunul din faţa mea. Şi ca să fie totul rotund, vedem un film şi-mi spun că Dumnezeu a vrut aşa! Actorii principali erau Denzel Washington, Val Kilmer şi...Jim Caviziel, ultimul într-un rol negativ. Este actorul care l-a interpretat pe Iisus în filmul lui Mel Gibson.

Cu somnul încă în ochi am urcat în autocar. Realizam ca suntem în Israel şi totusi nu ne puteam dezlipi de somn. Ajunsesem la hotel în preajma orei două noaptea. Ni s-a spus ca vom avea o zi grea. Ghidul nostru pentru Israel, Andrei Licher, ne aşteptase la aeroport şi ne-a întâmpinat cu cuvintele Ia uite, aţi venit dvs. şi a început să plouă în Israel!...Adică, suntem oamenii care aduc ploaia?... Ploaia? Da, dar şi cât de bună este ploaia aceasta pentru Israel.

Ca să fiu cât se poate de atentă la ce se întîmpla în jurul meu încep să iau cuminte, notiţe. Aterizasem pe aeroportul Ben Gourion, terminalul 3, cel care fusese declarat în anul 2000 aeroportul anului. Este cam de 8 ori mai mare decât vechiul aeroport care, la rândul sau, era mai mare de 4 ori decât Otopeniul autohton. La fiecare 3 minute un avion aterizează şi un altul decolează.

În timp ce coboram către Controlul paşapoartelor am putut constatat ca nu eram singurii turişti. Pe banda rulantă eram români, spanioli, italieni, francezi, nemţi…ce mai, Turnul Babel se ridicase iar, pe banda lungă de 100 de metri şi lată de 1 m. Interesant este că israelienii nu-şi folosesc autoturismele ca să se deplaseze în afara ţării, pentru aceasta folosesc doar calea aerului. Există posibilitatea ieşirii prin Iordania sau prin Egipt, dar amintirea Intifadei din 2000 dar şi a ancestralei scoateri din sclavie îi fac reticienţi şi preferă avionul.
Primele informaţii despre Israel sunt cele...culinare. Măi să fie! Aflu mai întâi despre kashrut. Ce înseamnă asta? Evreii nu asociază carnea cu lactatele. Ei au o vorbă despre acest obicei. Nu mănânci carnea fiului în laptele mamei. În restaurante există câte un rabin care verifică pregătirea şi respectarea legilor kashrutului. Mâncarea se pregăteşte în vase folosite numai pentru carne ori numai pentru brânzeturi. Nimic nu se amestecă. Fiecare produs are frigiderul său, oalele sale, tacâmurile sale. Apoi, evreii mănâncă doar carnea animalelor care au unghia / copita despicată şi sunt rumegătoare. Mă gândesc, săracul porc, ce-o fi el de vină că are copita despicată dar nu rumegă? Eh, răspunsul este simplu. Păi, în pustiu, la 50 de grade nu se poţi mânca porc pentru simplul motiv că la această temperatură carnea acestui animal se strică.

Legea kashrutului permite ca la 2 ore după ce s-a mâncat brânză să mănânci şi carne, dar după carne trebuie să treacă cel puţin 6 ore până la consumul de lactate. De fapt, evreii sunt primii care au realizat că digestia trebuie să se desfăşoare în bune condiţii. Produsele lactate se digeră mai uşor, pe când cele de carne au nevoie de trei ori mai mult timp ca să se mistuie.

Plouă. În rafale. În runde. Iese Soarele. Câteva clipe. Iar plouă. Cu toate acestea se construieşte într-un ritm care îţi taie respiraţia. Peste tot nu vezi decât şantiere. Ce mă agasează sunt străzile. Unele au două benzi, altele patru dar sunt foarte strâmte. Senzaţia că se freacă maşină de maşină este acută. Chiar închid ochii şi aştept scrâşnetul de fiare, dar...trec atât de aproape una de cealaltă încât ai impresia că dacă întinzi mâna, îl atingi pe şoferul celeilalte.

Viaţa pare să se desfăşoare normal, nici nu ai spune că mai acum câţiva ani, mai precis în 2001 intifada arabă a zguduit liniştea acestei ţărişoare, din dorinţa creării şi a unui stat palestinian. Povestea însă este mai veche şi s-a derulat din momentul asasinării lui Iţac Rabin. Puţin ştiau în acel moment din 1994 că Rabin reuşise să aplaneze conflictele, că era pe punctul să semneze o pace care ar fi adus linişte nu doar Israelului ci întregului Orient apropiat, că a fost leaderul israelian care a crezut în Yasser Arafat şi l-a susţinut. Arafat nu mai este nici el dar, Suha Arafat trăieşte la Paris din banii pe care leaderul palestinian se pare că i-a adunat într-un cont generos. Remarc maliţia dar şi regretul din vocea ghidului nostru.

Prefer să întreb dacă Israelul are probleme cu munca la negru. Au fost peste şase sute de mii de muncitori care au lucrat la negru, dar astăzi legislaţia în acest sens este extrem de dură. În urmă cu două săptămâni, poliţia şi cei de la Emigrări au făcut o descindere în miez de noapte la o firmă de construcţii. În urma controlului au fost descoperiţi 7 muncitori fără acte. Patronul a primit o amendă de 150 000 de dolari şi 3 ani de puşcărie. Sinceră să fiu m-am cam blocat auzind ce spune. Oare ce s-ar întâmpla dacă acestea s-ar petrece la noi?!

Nu pot să nu remarc că Ierusalimul are aspect de fortăreaţă, dar şi faptul că sistemul de încălzire al locuinţelor este pe bază de energie solară, panourile acestor instalaţii domină acoperişurile. Remarc peluzele îngrijite, măslinii tunşi la acelaşi nivel, tufele de begonia, ficuşii şi agavele. Aleile sunt petruite cu piatră de munte. În dreapta dvs este Knessetul. Ca un animal de pradă ciulesc urechile atentă. De aici este condus Israelul.

Knessetul este unicameral. Din el fac parte 120 de parlamentari, oameni foarte bogaţi care nu au nici un interes să facă party - priuri şi nici să se asocieze în vreo afacere cu iz de fraudă. Cu toate acestea cel puţin 10 parlamentari israelieni sunt cercetaţi penal. Unul dintre aceştia este fiul lui Ariel Sharon care a primit 9 luni de puşcărie pentru banii primiţi din afară în sprijinul partidului tatălui său care nu au fost declaraţi şi pentru care nu s-a plătit impozit. O altă doamnă parlamentar a oferit o masă susţinătorilor ei motiv pentru care a fost exclusă din knesset şi a primit 3 luni de puşcărie. La noi dacă un parlamentar face ce vrea muşchii lui, adică voteză de două ori să zicem nu păţeşte nimic, ba este luat în braţe de copartizanii săi. Uau România, spre ce te îndrepţi?

Întreb dacă este normal să plouă acum. Pentru că plouă de zici că s-au rupt cerurile. Grig Săndulescu, ghidul nostru din România îmi face semn din cap că da. De ce? Păi, nu a plouat când trebuia, era nevoie de apă. Ploile sunt foarte dorite mai ales în nord pentru ca nivelul lacului Tiberiada (Marea Galileii - n.r.) să nu scadă. Gândesc că poate aşa ne spălăm păcatele şi mă pomenesc vorbind despre asta. Iar doctorul Ionescu îmi răspunde cu ceva drăguţ. La Spitalul din Bacău unde lucrează domnia sa, preotul, tânăr şi cu iniţiativă, adept al noilor tehnologii, pentru a suplini lipsa de timp a găsit o modalitate inedită de a-şi practica meseria. Spovedeşte la celular sau dai un test grilă unde bifezi ce păcate ai şi în 2 minute gata spovedania.

Ierusalimul este pentru creştinism ceea ce este Mecca pentru islam. Mi-amintesc că în timp ce coboram spre autocar am văzut că se făceau pregătiri pentru nuntă. Ce nuntă se face la mijlocul săptămânii? Una ultrareligioasă. Îmi spun că mâine, adică joi, voi sta cu ochii în patru să văd şi eu cum se desfăşoară, asta în cazul că nu îmi este somn.

Shabatul începe vineri seara şi până sâmbătă seara când se văd primele trei stele pe cer, nu se face nimic, nici nunţi şi nici mâncare, mă lămureşte repede Andrei. A, păi am văzut că pe liftul din dreapta este o plăcuţă pe care scrie shabat. Andrei zâmbeşte iar Grig râde: Da, liftul este lăsat să meargă în gol. Şi nu se face nimic, nimic? - continui eu ca Toma necredinciosul. Nimic. Mâncarea se face de joi şi au nişte plite computerizate care păstrează mâncarea călduţă. Majoritatea însă, în ziua de azi preferă ca de shabat să stea la hotel. Ei, da, asta democraţie. Peste informaţiile care au năvălit peste mine ca un torent se suprapune imaginea din avion, când un ultrareligios nu a vrut să stea pe scaun între două femei. Iar înainte să ies din hotel am vrut să fac o fotografie şi un perciuna s-a repezit la mine. Noroc că nu eram singură. A, mă trezeşte Andrei la realitate, ultrareligioşii nu fac armată!

Şi că tot a amintit Andrei de armată vreau să vă spun că în Israel băieţii fac 3 ani de armată iar fetele 2. După terminarea celor 12 clase obligatorii, se pleacă în armată nicidecum la facultate. Singurele care mai au o portiţă de scăpare sunt fetele care fie se căsătoresc, dar şi aici este o problemă, că evreii nu se lasă aşa uşor păcăliţi şi şi-au dat repede seama că poate fi vorba şi despre mariaje de convenienţă, sau se declară religioase şi trec la studiul intens al acesteia.

Cei mai buni elevi sunt subvenţionaţi de stat, pentru a rămâne angajaţi permanenţi în armată sau pentru a continua apoi facultatea. Ei au posibilitatea să îşi continue şcoala şi abia apoi să plece să-şi satisfacă stagiul militar.

Cei care optează pentru şcoală au posibilitatea că mai urmeze clasele a XIII-a şi a XIV-a. După clasa a XIII-a au diploma de tehnician terminarea clasei a XIV-a este echivalentă cu diploma de subinginer. Apoi obligatoriu se încorporează ca simpli soldaţi. Indiferent însă de pregătirea şcolară, dacă sunt soldaţi buni, au şansa să doarmă acasă nu neapărat în cazarmă. După terminarea stagiului militar ei pot continua studiile urmând o facultate sau se pot angaja. Cei care au urmat clasele a XIII-a şi a XIV_a fac armată şi au soldă şi pot opta să rămână în cadrul armatei după terminarera stagiului.

Haideţi să ne aruncăm acum privirea şi asupra vieţii sociale a Israelului dacă tot am ajuns în acest punct. Salariul minim pe economie este 900 de dolari, cam 3600 de shekeli (moneda naţională a Israelului - n.r.). La stabilirea salariului se iau în calcul membrii familiei. În aceste condiţii însă, Ierusalimul este cel mai sărac oraş. De ce? Pentru că mai bine de jumătate din populaţia Ierusalimului este ultrareligioasă, adică ei nu lucrează, nu fac altceva decât se...roagă şi fac...copii. În familiile cu 12 - 13 copii se adaugă la calcul şi părinţii.

Ca să trăieşti decent în Israel veniturile tale trebuie să se situeze în jurul a 1300 - 1400 de shekeli. O familie compusă din 15 membrii are nevoie în aceste condiţii de circa 20.000 de shekeli. Cu toate acestea ei nu primesc mai mult de 10.000 shekeli. Şi în aceste condiţii intervine statul israelian prin Serviciul de Asigurări Sociale care suplimentează ceilalţi 10.000 de shekeli dar se pun anumite condiţii, o asemenea familie nu trebuie să aibă autoturism propriu şi să nu iasă din ţară decât de cel mult 3 ori pe an.

Între Ierusalim şi Bethleem un zid de lacrimi

Iar plouă., dar drumul în contorsionat pe care străbatem Ierusalimul, uşor, uşor, soarele pare să-şi facă loc printre norii buluciţi deasupra oraşului. Virajele bruşte alternate cu unduiri pe după vreuna din cele 7 coline pe care este construit Ierusalimul fac să ne păstrăm greu ochii deschişi. Totuşi nu pot să nu remarc succesiunea de construcţii noi, o îngemănare de arhitectură clasică şi modernă.

De teama secetei guvernul izraelian a încheiat un contract cu statul turc pentru a aduce tancuri cu apă potabilă din Antalya pentru că seceta ameninţa să lase Israelul fără apă potabilă. ªi iată, că noi, românii, cum ne spun ei, le-am adus ploaia. Pentru că Israelul are mijlocul de piatră, sudul aproape deşertic iar nordul deosebit de mănos, cu minte-i sprinţară evreul a găsit modalitatea să-şi arate dragostea faţă de pământul strămoşilor săi. Adică a luat piatra, bolovanul sau stânca şi l-a tăiat în felii iar cu acestea a început să placheze clădirile, astăzi acest tip de construcţie ajungând un simbol naţional. Poate de aceea ai impresia de cetate perpetuă. Apoi a irigat…nisipul şi a construit, ca în nord să se mângâie cu ceea ce noi am numi grânarul ţării.
Undeva pe stânga vedem Rockffeler Museum, o adevărată fortăreaţă în miniatură care adăposteşte muzeul de artă modernă a Israelului.

Israelul este o ţară mică de dor 20.770 kmp iar oraşele şi distanţele sunt foarte mici. De aceea şi Betlehem este aproape îngemănat cu Ierusalimul. Graniţele sale cu Libanul şi Siria în Nord, cu Iordania în Est, în Sud şi Sud Est cu Egiptul şi climatul mediteranean au făcut din acest teritoriu care ar fi trebuit să rămână mereu sacru un adevărat teatru de război, crud şi sângeros, de dispute şi revendicări, de orgolii şi intoleranţă religioasă. Dar acum, se pare că s-a intrat în linie dreaptă iar Palestina va avea şie ea un loc al său. Mă gândesc că au trebuit să treacă 14 ani, atât este de la asasinarea lui Itzac Rabin, ca aceste evenimente să-şi găsească cursul normal. 14 ani în care s-au pierdut nenumărate vieţi, 14 ani care au schimbat faţa şi conotaţia relaţiilor diplomatice din zonă. Acum Betlehemul este în Cisiordania. Regimul actual este baza pe care se va constitui statul Palestina.

Iată şi zidul, îl aud pe Grig. Este ghidul nostru din România, omul care mai acum câţiva ani m-a uimit cu informaţiile şi cunoştinţele sale într-ale istoriei în Grecia, ca pe urmă să aflu că nici pe departe nu era profesor ci inginer de căi ferate. A fost unul din motivele pentru care am vrut să fac această excursie îndrumată de el.

Mai întâi în stânga apoi în dreapta se desfăşoară zidul care a împărţit Ierusalimul în două. Dincolo de el este Betlehem, chiar dacă la 10 km distanţă. Mă încearcă tristeţea. Pe zidul cenuşiu, înalt de 5 m şi lat de aproape 1 m, un fel de zid al Berlinului în Orient, sunt desenate simboluri ale păcii, sunt scrise lozinci care îndeamnă la liniştite şi fraternitate şi mă întreb pentru cei cu mintea încinsă de neputinţa de a fi tolerant ce înseamnă noţiunea de pace.

De ani de zile acest zid desparte două lumi, două concepţii de viaţă, două religii, două mentalităţi, lucruri şi fapte care nu se pot pune de acord şi care au smuls de atâtea ori până a devenit obişnuinţă, lacrimi de durere. Ca un făcut, liniştea s-a aşternut în autocar. Privim şi parcă nu ne vine să credem. Un post de control sparge monotonia zidului. O gradenă metalică blochează banda de sens invers. Oprim în dreptul soldatului. Fayed, şoferul nostru grijuliu şi o să vedeţi de ce îi spun grijuliu, mai încolo, îi spune că are turişti din România. România? Vă aşteaptă cineva dincolo de zona interzisă, chipul grănicerului se transformă într-un zâmbet larg. Da, este ghidul nostru la Betlehem, intervine Grig în timp ce Andrei se pregăteşte să ne părăsească. Ne vom revedea după amiază, ne salută înainte de a coboară. El nu poate trece cu noi dincolo iar de această interdicţie aveam să ne mai lovim de câteva ori pe parcursul vizitei noastre.

Bine aţi venit ACASĂ! Este urarea cu care ne întâmpină Gaby, ghida noastră în Betlehem. De ce ACASĂ? Păi, dacă toţi ne rugăm TATĂLUI, aceasta este CASA LUI deci aţi venit ACASĂ! Explicaţie logică. După ce Gaby îşi ia locul alături de Grig pornim. Străzi înguste, ferestre zăbrelite, o mulţime de microbuze galbene (pentru turişti şi numai – n.r.) şi soare cu dinţi. Zidurile poartă urmele ultimei confruntări. Pentru o clipă aceste străzi se golesc, nu se aud decât şenilele tancurilor în mişcare, cascada ţăcănitoare a mitralierelor şi elicele elicopterelor paletând înaltul în tentativa de supraveghere. Nori de praf şi de fum acoperă oraşul. Şi peste aceasta imaginea unei femei în negru care-şi urlă durerea asemenea Hecubei, înconjurată de cadavrele soţului şi ale copiilor. Braţele ei par aripile unei păsări uriaşe în tentativa de a apăra ceva ce nu mai este…

Mă scutur neplăcut înfiorată. Cred că indispoziţia mea se datorează şi unei stări de tensiune care pluteşte pe deasupra noastră deşi oamenii sunt zâmbitori. Coborâm din autocar şi suntem înconjuraţi de micii negustori. Faptul că văd militari şi ferestre zăbrelite accentuează starea de nesiguranţă interioară.

Biserica Naşterii Domnului. Este cea mai veche biserică din lume care nu a fost distrusă deşi a traversat vremuri tulburi. Construită în secolul al 6-lea de Justinian, păstrează încă urmele mozaicurilor minunate cu care a fost împodobită, pilonii originali din piatră pe care palma Maicii Domnului s-a imprimat atunci când L-a rugat pe Fiul Său din Înalturi să mijlocească pentru trimiterea ploilor. Dar şi rănile provocate de conflicte şi de…arme.

Betlehem are circa 500 000 de locuitori din care doar 75 000 sunt creştini. Aşa se face că ortodocşii, armenii şi catolicii împart Complexul Naşterii Domnului într-o frăţie mută, seculară. Sub biserică există o reţea de grote naturale care par să fi fost ieslea spre care Steaua i-a condus pe Magi şi pe Păstori.

După ce traversăm nava bisericii, intrând pe o uşă prin care nu poţi trece decât aplecat (intrarea a fost construită astfel pentru ca arabii să nu mai poată intra călare – n.r.), intrăm în ceea ce ar fi trebuit să fie altarul. Pereţii înalţi, aproape goi, sunt afumaţi şi par stingheri în solemnitatea încremenirii lor.

Lăcaşul de cult din aceste locuri a fost ridicat pentru prima oară de Sf. Împăraţi Constantin şi Elena la 326, pe ruinele unui fost templu dedicat de Hadrian lui Adonis. În urma invaziei persane singura frescă ce a scăpat a fost ce a celor Trei Magi, deoarece erau reprezentaţi în veştminte persane. În 351 a fost renovată de Justinian. Răscoala Samaritenilor din 562 era cât pe ce să o distrugă. Aici, Baudoin a fost încoronat rege al Ierusalimului, ca în 1715 biserica să fie preluată de greci. Tot în acest an icoanele au fost donate de familia imperială. Steaua de argint, de pe locul unde s-ar fi aflat ieslea sfântă a fost pusă în 1745 de catolici, ca 3 ani mai târziu grecii să o scoată şi în fine, să fie reaşezată definitiv în locul în care poate fi văzută şi astăzi, în 1760.

Trepte de marmură abrupte coboară la locul sfânt. Mirosul de ulei ars de la candelele care ard continuu îmi gâdilă neplăcut nările, iar fumul abia perceptibil, îmi irită ochii. Faptul că ne mişcăm în linişte face să părem nişte păpuşi mecanice ameninţate să se dezarticuleze la fiecare mătanie.
Numele oraşului Betlehem este amintit prima dată în Cartea lui Rut. În ebraica veche înseamnă Casa pâinii. Poveştile a doi regi au fost ceea ce au înscris numele oraşului în istorie. Prima, îl are ca erou pe David adus în faţa profetului Samuel şi uns ca rege, Mai târziu, un alt rege, Mesia urma să vină de la Betlehem. Profetul Mihail a prezis: Da tu, Betlehem din Efrat, din tine va veni EL. Irod cel Mare a întrebat, peste secole, unde se va naşte Mesia iar învăţaţii acelor zile au răspuns invariabil: La Betlehem!

Grota Laptelui are şi acum miros de prunc tocmai alăptat. De ce? Numai Dumnezeu ştie. În subsolul Bisericii Sf. Ecaterina mică şi frumos decorată capela numită Grota Laptelui este închinată alăptării pruncului Iisus. Câţiva preoţi ţin o mesă pentru turiştii polonezi. Noi ne grăbim spre grota unde se spune că a trăit Ieronim. Sacrul te atinge la tot pasul. Aici, Ieronim a tradus în latină Vechiul şi Noul Testament. Alături este Capela Inocenţilor. Ea aminteşte de teroare exercitată de Irod cel Mare când a dat ordin ca toţi copiii de sex masculin din Betlehem să fie omorâţi.

Uite placa cu profeţia, uite locul unde Iosif a dormit şi a venit Îngerul să îi spună să nu o părăsească pe Maria care aşteaptă pe Pruncul Domnului, de fapt, era obişnuit ca familiile sărace să trăiască în aceste grote care puteau fi foarte uşor grupate în camere de dormit, în locul unde se pregătea mâncarea dar şi un adăpost pentru animale. Deci nu este de mirare că tocmai într-un asemenea loc au putut Iosif şi Maria să se ascundă.

Nu-mi dau seama de ce dar vibrez din cap până în picioare. Gaby, ghida noastră, zâmbeşte. Te simţi bine? Confirm doar printr-o înclinare a capului. Cum de vorbiţi româneşte? Mă priveşte surprinsă. Dar eu sunt româncă, din Târgovişte, m-am căsătorit aici însă. A…Dacă vreodată veţi vizita Grota Laptelui să nu vă miraţi că simţiţi mirosul laptelui. Zâmbesc. Îl simţisem de când am intrat.
Dacă în Maroc şi în Tunisia aveam impresia că păşesc pe un pământ semănat cu pietre aici la Ierusalim piatra a fost pozată de mâna omului. Suntem la o altitudine de 700 m. Zidurile vechii cetăţi ale Ierusalimului sunt încă foarte puternice. Oare David când şi-a aşezat corturile în această vale s-o fi gândit ce oraş va naşte de aici într-o succesiune istorică convulsionată şi cotropitoare?

Se circulă bară la bară. Şi plouăăă…Parcă încearcă să dărâme zidul care desparte Ierusalimul de Betlehem. Pe lângă mine se trec construcţii noi placate cu deja celebra piatră de Ierusalim, clădirile în amfiteatru sunt despărţite de trotuare tip coridor şi de aici impresia că imobilele sunt fortificate.

Priviţi în dreapta dvs, o aud pe Gaby. Pâlcul acela de leandri şi măslini. Este locul din care se spune că Păstorii au plecat urmărind Steaua, să vadă ce le vesteşte ea. Este numit Câmpul Păstorilor sau Câmpul lui Ruth, samariteanca ce nu a vrut să-şi părăsească soacra după moartea soţilor ei. Ceva mai încolo, Herodionul, locul în care Irod cel Mare i-a întâlnit pe magi şi unde, mai târziu, a cerut să fie îngropat. Murmur: Doamne cât este de aproape Istoria privită de sus!

L-am recuperat pe Andrei şi ne-am despărţit de Gaby. Nu avem timp de notalgii pentru că Andrei este pregătit să ne ducă pe Muntele Sion. Priviţi în dreapta dvs. este un leit motiv pentru noi. Bisrica Sf. Teodosie, grota în care Magii s-au adăpostit atunci când Îngerul i-a vestit să ia o altă cale de întoarcere pentru că Irod dăduse ordin să fie executaţi. Acolo este Rashela, mâna lui Andrei arată undeva peste zidul de piatră.

În Vechiul Testament, Iacob, fiul lui Avraam, a muncit unchiului său Laban, 7 ani drept plată pentru Rashela de care se îndrăgostise. Un singur lucru nu a ştiut Iacob, că obiceiul locului interzicea căsătoria fiicei celei mici înaintea cele mai mari. Astfel, Iacob s-a însurat mai întâi cu Lea şi a mai muncit alţi 7 ani, ca să se căsătorească cu Rashela. Dragostea a fost mai puternică, Iacob a mai muncit 7 ani unchiului său şi s-a căsătorit cu femeia iubită. Rachela a rămas însărcinată şi în drum către casa lui Iacob au apucat-o durerile facerii. După mult chin l-a născut pe Beniamin, Fiul Durerii, iar Dumnezeu a luat-o la el. Şi astfel Iacob s-a văzut nevoit să-şi îngroape iubita, la umbra unui stejar stufos. Astăzi, mormântul Rachelei este înconjurat de zidul despărţitor. Încerc să-mi închipui dincolo de zidul gros, o pajişte înflorită şi pe Rachela scurtând zările în aşteptarea iubitului său…

Urcând Muntele Sionului în căutarea Înaintemergătorului

Ca să urci pe Muntele Sionului, mai întâi trebuie să admiri Muntele Măslinilor. Ploaia a risipit ceaţa, deşi franjurii alburii încă rezistă agăţate de crengile măslinilor. Să le spui munţi este impropriu spus mai ales că altitudinea nu este mai mare de 7 - 800 m. Dar câtă încărcătură mistică se resimte aici. Trecem prin Valea Gheenomului! - ne atenţionează Andrei să privim undeva tot în dreapta. Aici, ne spune Cartea Sfântă, exista acum câteva mii de ani un idol de foc. Mamele considerau un act de eroism tribal să-şi sacrifice copiii zeului Baal. Valea era secerată ziua şi noaptea de gemetele şi ţipetele copiilor sacrificaţi şi un miros înecăcios se ridica spre cer. Stomacul meu spune altceva aşa că întorc privirea la fereastră.

Panorama Ierusalimului este uluitoare. Nu am să mă opresc acum prea mult decât câteva informaţii necesare pentru a vă lăsa plăcerea să descoperiţi Ierusalimul prin ochii mei, ceva mai încolo. Asemeni unei pietre preţioase aşezate la loc de cinste într-o bijuterie, iar artizanul nevăzut continuă să o cizeleze. Oraşul este aşezat între Marea Moartă şi Munţii Moabului aşa că nu este de mirare dacă pare un loc încărcat de legende, mistere, tradiţii şi superstiţii.

Suntem în anul 5676 de la Facerea Lumii. În urmă cu peste 3000 de ani, David cucerea acest teritoriu şi-şi stabilea aici capitala. Aşa se face că Ierusalimul este cea mai veche capitală din lume. Ierusalimul a cunoscut drama cuceririi, distrugerii şi reconstrucţiei, totul împletit cu experimentarea unor stări şi întâmplări neobişnuite mai ales că aici a cunoscut forma sa cea mai perfectă, o religie care nu semăna deloc cu celelalte religii pentru că oamenii se închinau unui singur zeu căruia îi spuneau Dumnezeu...aşa cum dacii se închinau unui singur zeu numit Zamolxe...interesantă similitudinea!? Valea Siloamului este locul în care David a decis construcţia unei noi capitale. Aşa se face că patru ziduri, sub un km fiecare, închid vechea cetate a Ierusalimului.

Suntem pe drumul care lega anticul Betlehem de sudul Israelului. Cred că ne spusese Andrei ceva despre asta. Fiecare vale din jurul Iersualimului are o istorie, o dramă care a fost menţionată în paginile Cărţii Sfinte. Este Valea Ayalon unde Joshua s-a luptat cu populaţia din Gibeon, bătălia cu poporul lui Hasmodeu sau Valea Ella unde David l-a înfruntat pe filistinul Goliath. Prin Poarta Sionului a intrat chiar Soliman Magnificul, vocea lui Andrei se pierde undeva peste capetele noastre. Ştiu doar că Solomon, fiul lui David, în anul 920 a. Ch. (Înainte de Cristos - n.r.) a ridicat zidurile cetăţii Ierusalimului care se văd şi astăzi.

În drum către Biserica Naşterii Domnului, pentru că aceasta o vom vizita pe Muntele Sionului, vedem în zare o biserică ce pare ortodoxă, mai precis pe colina de alături. Este Biserica Sf. Petru Galicantul de pe Muntele Măslinilor. A fost construită pentru a amintit omenirii o întâmplare devenită legendă. Iisus şi-a rugat Apostolii să-l aştepte în timp ce medita în Grădina Ghetzimani. Lui Petru i-a spus că până la al treilea cântat al cocoşilor se va dezice de el de trei ori, ceea ce s-a şi întâmplat după arestarea lui Iisus. Mă gândesc cum va fi când vom urca să mergem la Mormântul regelui David. Suntem cel puţin 15 grupuri din toate colţurile lumii, inclusiv unul de japonezi şi fără să vreau îmi trece prin minte o frază din Memoriile unei gheişe. Gheişa este o operă de artă vie care trebuie admirată în mişcare. Dar niciuna din japonezele pe lânga care trec nu are graţia şi diafanul de porţelan al unei gheişe. Au un fel de a-şi manifesta surprinderea şi mirarea care pentru noi pare hilar, dar care pentru ei este cât se poate de normal.

Iniţial Muntele Sionuluise referea la regiunea cetăţii lui David. Muntele a devenit parte integrantă din Ierusalim în perioada regelui Iezechia, secolul VIII a.Ch. În perioada Noului Testament, acesta era înconjurat în întregime de zidurile oraşului vechi. Interesantă este legedena integrării lui între zidurile cetăţii. Doi arhitecţi au fost executaţi de către Soliman Mangnificul, care a reconstruit cetatea, deoarece Muntele Sion fusese uitat în afara meterezelor. Însă cel păstrat în istorie, în amintire şi tradiţie, ca şi ctitor este Solomon care a ridicat zidurile primei cetăţi la 920 a.Ch.

Biserica Naşterii Domnului a fost construită la începutul secolului XX pe urmele unei alte biserici. Păşim înăuntru zgribuliţi, ploaia ne ajunsese la piele şi bătea vântul îngrozitor, strepezindu-ne oasele. Jos, în capelă, mormântul este închipuit ca o femeie frumoasă, ce pare că doarme, cu resemnarea aşezată definitiv pe chipul ei. Ni se spune că nu este bine să apărem în fotografie alături de ea şi mă supun. Am totuşi bucuria să aflu că prima frescă, cea a Adormirii este pictată de fraţii Moroşanu, doi artişti care şi-au îngemănat pasiunea pentru pictură cu Credinţa. Biserica propriu-zisă însă este cea care a făcut vâlvă în lume. Mozaicul pardoselii reprezintă nimic altceva decât...cercul zodiacal. Semnele sunt reprezentate ca în zodiacul occidental fixat parcă în Eternitate cu Marea Cruce în Semne Fixe, Taur - Scorpion, Leu - Vărsător. În Cartea Revelaţiei, versetul 4 cu aliniatul 7, se poate citi: şi primul animal a fost Leul (simbol Leu), al doilea animal plăcut Domnului, a fost Boul (simbol Taur), şi al treilea animal avea faţa unui Om (simbol Vărsător, purtătorul de Apă, cel care deşartă mereu din vasul său altora) şi cel de-al patrulea animal a fost un Vultur zburând (simbolul din vechime al Scorpionului). Firesc ar fi să ne întrebăm, de ce a vrut Dumnezeu, ca simbolurile bisericii sale să fie purtate de semnele fixe? Oare nu tocmai pentru stabilitatea lor, pentru a înrădăcina definitiv şi irevocabil în conştiinţa Omului credinţa unui Trecut, a unui Prezent şi a unui Viitor care fără Dumnezeu nu poate exista?

O sală pustie, pereţi goi şi mâncaţi de timp şi Măslinul de Aur, ca simbol a roadei pământului care i-a hrănit pe evrei dintotdeauna. În seara dinaintea arestării sale, Iisus a luat masa cu Apostolii Săi, într-un loc retras. Cina cea de taină s-a ţinut în Cenaclu, mai pe ]n’elesul nostru, Sala de Mese. Semnificaţia Cenaclului se păstrează şi astăzi cu sensul de loc de întâlnire, de obicei cele litere sau ştiinţifice. Deşi locul în care ne aflăm datează dintr-o perioadă mult mai târzie, ea marchează zona în care s-ar fi aflat aceasta în aşezările eseniene de pe Muntele Sion. Biseria Hagia Sion a fost ridicată după vremea lui Iisus. Distrusă în 614 p.Ch, locul a fost reconstruit în perioada cruciată pe două direcţii. Capela Superioară sau Cenaclul şi Capela inferioară unde se află Mormântul lui David. Sub dominaţia turcă, s-a adăugat nişa altarului unde se află Măslinul de Aur şi o serie de ferestre. Printre picioarele noastre se plimbă tacticoasă o pisică persană, ce-şi scutură din când în cînd părul ca şi cum ar strănuta.

În 1 Regi, 2 cu 10, se spune că Regele David a fost înmormântat în Cetatea lui David, denumire care probabil se referă la un deal din vecinătatea cetăţii. Tradiţia înmormântării sale în acest loc a fost amintită pentru prima oară de călătorul Beniamin de Tudella, la 1172 a.Ch., deci în plină dominaţie cruciată, care a vizitat oraşul. Piatra de mormânt aflată într-o încăpere, este acoperită de un văl de culoarea purpurei, brodată cu aur şi împodobită cu capetele unor suluri de Tora, unele dintre ele salvate de Holocaust. Pentru noi este un pic altfel. În primul rând, bărbaţii nu intră la momrânt prin acelaşi loc cu femeile. Apoi, piatra tombală este acoperită cu un valtrap din catifea neagra pe care este brodat un menorah şi înscrisuri străine înţelegerii mele dar mi se spune că sunt înscrisuri din decalog, iar ceea ce am numi noi cruce este un metirah, adică un cilindru negru cu pereţi de sticlă în care se află Tablele Legii, bineînţeles, o copie a celor aduse de Moshe sau Moise. În Israel nu există loc public fie el teatru, local, instituţie, magazine, chiar la intrarea în restaurant, în care să nu se găsească înscrisuri din decalog.

Se pare că aici ar fi fost casa lui Caiafa, ne atenţionează Andrei. Prin geamul aburit reuşesc să desluşesc silueta unei biserici din piatră. Aflu, că în urma unuor săpături arheologii au descopeti o casă care avea pe puţin 12 încăperi. Printre ruine s-au găsit o garnitură întreagă de greutăţi şi măsurători pentru controlul negustorilor din piaţa oficială, fapt care a întărit presupunerea că locuinţa a fost a unui înalt demnitar, poate chiar a lui Caiafa. Cavernele tăiate în stânca din spatele casei erau folosite drept grajduri dar şi drept carcere pentru cei care înşelau în piaţă. Dacă aceasta a fost casa lui Caiafa este posibil ca Iisus să fi fost ţinut într-o asemenea carceră. Biserica ce a încorporat acest aşezământ, este cea cu hramul Sf. Petru Galicantul despre care v-am vorbit ceva mai sus.
La Ain Karem cu Înaintemergătorul

Drumul până la Ain Karem este istorvitor în sensul că în jurul nostru nu este decât apă ceea ce oboseşte. Pe parcursul acestor itinerare îmi voi spune de multe ori că Dumnezeu a vrut să-mi pună credinţa la încercare, dacă nu cumva vremea urâtă mă va face să rămân la hotel. Dar El ştie ce a zidit în mine. Totuşi senzaţia de diluviu nu dispare şi mă gândesc cum am să mai fac eu pe erudita cu dinţii clănţănind de frig?!

Urmărind Evanghelia lui Luca aflăm că Maria a plecat dintr-un sat din ţinuturile muntoase ale Iudeei pentru a o vizita pe verişoara ei Elisabeta şi unde avea să locuiască timp de 3 luni. Acest loc se numeşte astăzi Ain Karem sau Ein Karem. Ca să ajungem la Biserica Vestirii, cea care marchează locul de întâlnire dintre Maria şi Elisabeta, intrăm pe o străduţă mică, strâmtă, uşor în pantă, numai bine ca apa care se scurge din ploi să ne umple nouă pantofii. Surprinzător că brusc, deodată, nu-mi mai este frig. Ba chair aş spune că-mi este foarte bine.
Bucură-te Marie...

Biserica Vestirii a fost ridictă peste peştera care, după o veche tradiţie din secolul V a.Ch., spune că ar fi locul de întâlnire dintre cele două femei. Amândouă erau însărcinate şi la îmbrăţişarea Mariei, pruncul din pântecele Elisabetei a mişcat, iar aceasta s-a aruncat în genunchi la picioarele Fecioarei închinându-se: Bucură-te Marie Cea plină de Har, Domnul este cu Tine, Binecuvântată eşti Tu printre femei şi Binecuvântat e rodul pântecelor Tale... Biserica răsună de cântec. Mă zgribulesc toată. E ca şi cum Fecioara şi Elisabeta adresează fiecărui vizitator un Bine aţi venit. Se ţinuse o mesă pentru grupul de italieni şi de filipinezi. Coborâm uşor în Peştera unde se spune că a venit pe lume Înaintemergătorul, Ioan Botezătorul. Locul este marcat de crucea cruciată, adică crucea grecească, cu braţe egale la care s-au adăugat, între braţe, alte patru cruci mai mici. Ies afară tremurând, încât cineva chiar mă întreabă ce am păţit. La rândul meu întreb de ce. Petru să suneteţi albă ca varul şi tremuraţi din toate încheieturile. Nu apuc să mai răspund, clatin doar capul. Ar fi prea puţin să exprim în cuvinte ce simt...

Abia afară mă liniştesc şi brusc am o altă supriză. Pe fiecare perete, înscrisuri în toate limbile lumii. De fapt, acest Magnifiant cum se numeşte, sunt vorbele rostite de Maria către Elisabeta, şi le regăsim în Evanghelie, la Luca, 1 cu 46 - 49 : Măreşte Sufletul Meu pe Domnul Şi s-a bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, Că a căutat spre smerenia roabei Sale. Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie mărire Cel Puternic şi sfânt este numele lui. Sunt 41 de plăcuţe din faianţă, fiecare plăcuţă reprezentând călătorii unui stat. Înfrigurat o căutăm pe a noastră. Este şi ea, donaţie a fost făcută în 1995. Trag aer în piept cu mândrie. Iată am ajuns şi eu aici. Este uimitor cât de bine te simţi în aceste momente, de fapt, abia departe de casă îţi dai seama că inima ta bate româneşte. Apuc să arunc o privire asupra clădirii. Remarc structura rafinată şi îmi închipui cum răsună clopotele zilnic aici. Din 1938 Biserica este în grija cinului francisca. Niciodată n-am să înţeleg de ce a fost nevoie de atâtea credinţe când este doar un singur Dumnezeu, dar El îşi are socoteala Lui...

Traversând Israelul în câteva ore

Începem cea mai lungă călătorie din această excursie. Multe obiective şi importante. Şoseaua şerpuieşte pe lângă Dealul Săriturii rămasă în Biblie ca amintire a locului de unde evreii au vrut să-l arunce în prăpastie pe Iisus. Acum, dealul este străpuns de două tuneluri a noi autostrăzi care vor străbate Israelul de la nord la sud. Am început să coborâm sub nivelul mării. Zărim Mt Karantania sau Mt Ispitirii unde Iisus a stat în recluziune 40 de zile. Undeva în stânga vedem Ierihonul, oraş multimilenar, cel mai vechi oraş din lume. Din nou am o stare de mulţumire nemaintâlnită. Mi se pare că traversez de fapt Istoria şi asta mă face să mă simt puternică. Peste 13 milioane de evrei trăiesc risipiţi prin lume, din care 3,6 milioane în Israel. Mai sunt şi 1,5 milioane de arabi din care două treimi sunt musulmani, o treime greco catolici şi o treime ortodocşi.

Observ că în Israel nu sunt sate. Şi mă mir. Andrei mă lămureşte de ce nu sunt. Pentru că sunt kibutzuri care funcţionează conform principiilor socialiste - muncim în comun se împarte totul şi meshav (aşezare în ivrit) care desemnează oraşul şi în care locuieşte intelectualitatea. Şi atunci din ce trăieşte Israelul, lăsând deoparte turismul?...Din industria electronică, soft şi hard. Am avut ocazia să trecem pe lângă aceste concerne, nume de referinţă în domniu - de la Microsoft la Hewllet Packard, în drumul nostru spre aeroport, la întoarcere. Israelul ocupă locul 3 în lume din acest punct de vedere iar industria electronică aduce ţării nu mai puţin de 6 miliarde de dolari pe an. O a doua sursă de venit este prelucrarea diamantelor. 80% din diamantele lumii care trec prin bursa de la Londra, sunt dirijate spre fabricile de diamente din Israel. Ştiţi cum arată bursa diamantelor de la Tel Aviv? Trei blocuri imense, cu 35 - 40 de etaje fiecare, în care trebăluiesc peste 10 000 de şlefuitori, iar diamantele se cumpără la pungă, 100 de bucaţi. Sunt verificate 3 restul se iau pe încredere.

Pe măsură ce urcăm spre Marea Galileei, pământul roditor devine nisipos, neprimitor, cu pâlcuri de verdeaţă care spre surprinderea mea sunt cultivate în sere care se întind pe zeci de kilometri. Se simte mirosul deşertului dar mai ales simţim briza Mării Moarte. În dreapta, stânci îngălbenite şi secătuite de soare, în stânga foşnetul papurei care fuge către mare. Suntem la Qumran. Se spune că Ioan, Înaintemergătorul s-a născut în Iudeea, dar a crescut în deşertul Iudeei (Luca 1:80). Fiind copilul unor părinţi vârstnici se pare că acesta ar fi fost adoptat de o sectă a unei comunităţi deşertice, ca cea găsită aici la Qumran. Descoperirea Pergamentelor de la Marea Moartă în peşterile din apropiere, i-a încurajat pe arheologi să restaureze cetatea Qumranului. De asemenea, ei au început să asocieze tot mai des numele cetăţii Qumranului cu Cetatea Sării pomenită în Biblie (Iosua 15).

Palmeria din vecinătate sperie prin rectangularitatea cu care au fost planataţi copacii. Indiferent din ce direcţie te uiţi, şirurile sunt în linie dreaptă iar soarele începe să-şi arate forţa.

Pe stâncile roşietice cresc din timp în timp...cetăţi. Da, aşa cum citiţi! Cea pe care o văd acum are o rezonanţă mai aparte. Cine nu a a uzit de Massada? Este cetatea a cărei locuitori au preferat să se sinucidă decât să cadă sclavi la romani. Prin tragere la sorţi, câţiva au dus la îndeplinire planul. Şi acum mă cutremur, întrebându-mă ce-o fi simţit ultimul sinucigaş, pentru că el a fost mai întâi ucigaş, chiar liber consimţit şi dezlegat de victimă, abia apoi sinucigaş?! Ce imagine sinistră trebuie să se fi descoperit romanilor în momentul în care au intrat în cetate?! Massada a fost construită iniţial de către Alexandru Ianneus, şi fortificată de către Irod cel Mare. Dacă vreţi să vedeţi ceva extraordinar trebuie să vă aventuraţi pe ţărmul acestei mări cu nume de nimicnicie. Conţinutul ridicat de sare face ca totul să plutească dar şi să nu existe decât câteva vietăţi, adaptate fireşte, care vieţuiesc pe fundul apelor. Ici colo, câte o statuie de sare cizelată de vânturile deşertului iţesc capul din apa de culoarea smaraldului, pe margini. Mirosul de sare este atât de pătrunzător încât ai senzaţia că dacă mai rămâi câteva clipe în bătaia brizei te transformi şi tu în sare. Poate că aceste caracteristici i se trag de la faptul că se află la cel mai joasă altitudine din lume, la 390 de metri sub nivelul mării. Paradoxul este că din nămolurile de aici se fac nişte cosmetice care sunt foarte disputate pe piaţa de specialitate.

Îmi iau rămas bun de la Marea Moartă, printr-un viraj scurt al autocarului care ne îndreaptă spre Tiberias, apoi spre Caana Galileei, Tabkha, Tabor, Capernaum...Trebuie să vă spun câteva cuvinte despre beduini. I-am întâlnit şi în Israel şi chiar am admirat măiestria lor în ce priveşte orfevreria. Încă din vremurile lui Aavram câmpiile secetoase au fost populate de triburi nomade. Păstorii care peregrinează în permanenţă graniţele ţărilor din Orientul Mijlociu sunt mânaţi din loc în loc în căutarea unor păşuni pentru oile şi caprele lor. Acum lângă corturile zdrenţuite de vânt vezi câte un Mercedes, o cisternă de apă şi o droaie de copii. Artizani înăscuţi, îşi vând marfa ca să-şi poată asigra traiul de o zi pe alta. Păstrători ai propriei culturi, beduinii îşi confecţionează singuri instrumentele muzicale care, seara în jurul focului, le aminteşte de trecut şi îi face să privească în viitor. Un patrimoniu demn de UNESCO este tradiţia naratorilor care îşi deapănă poveştile în timp ce se râşneşte şi se serveşte cafeaua.

Drumurile din şi spre Ierusalim treceau prin Valea Iordanului. Râul care se formează din patru izvoare ce şerpuiesc în jos pe pantele muntelui Hermon, rezultat al zăpezilor topite de pe piscurile muntelui, curge spre Lacul Tiberiada sau marea Galileei cum i se spunea în vechime. Iordanul curge în linie dreaptă de la izvoarele sale până la vărsarea în Marea Moartă, numai un kilometru şi jumătate, dar el se strecoară asemni unui şarpe pe un traseu care depăşeşte doi kilometri şi jumătate. Deşi este un râu mic, Ioranul deţine un rol important în istoria evreilor, incluizând traversarea lui cu Josua (Cartea lui Iosua 3), lecuirea de lepră prin spălarea în râu a lui Neemia (2 Regii 6) şi botezul lui Iisus.

Marea Galileei. Peisajul aminteşte de Grecia fără însă a avea sălbăticia acesteia din urmă. Cum o fi fost acum 2000 de ani când Mântuitorul predica aici? De partea cealaltă Golanul. Ceaţa nu-l dezveleşte decât parţial şi ai impresia că este o viziune neaşteptată pe cerul Israelului. Lacul are cam 13 km lăţime şi 20 km lungime iar numele său ebraic, Kineret, vine de la harpă, forma pe care o are acest lac. Sursele de apă proaspătă, izvorâte, cum spuneam mai sus, din munţii Hermonului, coboară şi se varsă în Iordan şi umplând apoi lacul. Bărcile de pescari mai plutesc şi astăzi pe aceste ape. O descoperire recentă a unei ambarcaţiuni datând din perioada 100 a.Ch. - 100 p.Ch., dezvăluie tehnici de construcţii marine folosite în vremea lui Iisus.

Caana Galileeii, numele cu rezonanţă biblică este legat de miracolul înmulţirii vinului . Prima minune din Galileea. Urmând ademenierea în deşert Iisus a călătorit cu primii Săi cinci discipoli, la o nuntă din oraşul Caana. La un momentdat Mama Sa, speriată, i-a spus că tot vin musafiri iar vinul este pe terminate. Iisus le-a spus să umple cinci vase cu apă. Fecioara le-a cerut servitorilor să facă ce spune Iisus. Odată vasele umplute, Iisus s-a rugat Tatălui şi a atins vasele. Apa se transformase în cel mai bun vin. Caana Galileei din zilele noastre este un oraş mic, aglomerat, casele se leagă una de alta, cu foarte multe panouri publicitare. Tot a doua casă are pe acoperiş un asemenea panou. Se face publicitate afacerilor care se desfăşoară în imobilele respective. Ca o afacere care se respectă nu se poate să nu aibă un site pe Internet care este şi el afişat cu litere de o şchioapă. Culorile dominante sunt roşu, galben şi negru.

Biserica ortodoxă Sf. Gheorghe este păstratoarea tradiţiei înmulţirii vinului şi a pâinii. Încă de la intrare mă scutură fiorii din cap până în picioare. Locul este un nod energetic extrem de puternic. Se spune că vasele din lut care sunt împrejmuite cu un gărduleţ din nuiele sunt chiar cele în care s-a săvârşit minunea. Vreau să fac o fotografie dar grădinarul, un zdrahon până în 30 de ani, ne goneşte aruncând după noi cu o săpăligă. A lipsit foarte puţin să nu ne încăierăm cu el.

Urc în autocar încă tremurând. Pornim spre Nazaret dar ştiu că va trece mult timp până să uit Caana. Pe vremuri un mic orăşel din Galileea cu nimic bun în el după cum spune Ioan în 1 cu 46, oraşul plin de viaţă care este astăzi Nazaretul se poate lăuda cu cea mai numeroasă populaţie de arabi creştini din Ţara Sfântă. Unul in cele mai strălucite monumete ale oraşului este Biserica Izvorul Maicii Domnului, o bisericuţă, menită să amintească credincioşilor că arhanghelul Gavriil i s-a arătat Fecioarei Maria vestind-o că-L poartă în pântece pe cel care va ridica păcatele lumii. Regăsim şi aici mâna fraţilor Moroşanu. Înaintea noastră este un grup din Rusia. Senzaţia de linişte interioară este extraordinară. Nu se aude decât susurul izvorului la care vom ajunge şi noi curând.

Nu puteam trece prin Nazaret fără să ne oprim şi la biserica romano-catolică Bunavestire. Este cea mai mare biserică creştină din Orientul Mijlociu, costruită peste o bazilică romană de către Sf. Împăraţi Constantin şi Elena. Justinian o reface în secolul 6 iar cruciaţii în secolul 12. Între 1965 şi 1967 s-a construit ceea ce vedem noi. Frescele şi mozaicurile au fost donate de ţările în care cultul romano-catolic se oficiază. Pentru toţi tema a fost aceeaşi: Fecioara cu Pruncul. Tot aici găsim cea mai mare frecă desfăşurată numită Victoria Bisericii Universale. Pentru prima oară Apostolul Pavel este figurat la acelaşi nivel cu Iisus. Paraclisul de la parter este construit peste ceea ce a mai rămas din casa Fecioarei. Se oficiază o slujbă pentru grupul din Malaiezia. Se spune că acest paraclis reprezintă Trecutul, biserica mare cu nava şi altarul, Prezentul iar imensa cupolă care cuprinde nu mai puţin de 72 de arce - Viitorul. Biserica este construită pe 2 niveluri şi are o suprafaţă desfăşurată (inclusiv curtea unde se continuă mozaicurile donate de statele lumii şi unde se află şi cea a fraţilor Moroşanu) de 42.700 mp.

Trecem pe lângă Afula Illit punct de legătură între Extremul Orient şi Orientul apropiat din cele mai vechi timpuri. Pe aici treceau caravanele din Arabia şi Persia către Egipt. O mulţime de agave, roşcove printre care răsar timid maci şi irişi albi, dar şi lămâi înfloriţi. Mănoasă, o mare verde care îşi schimbă nuanţele pe măsură ce ne apropiem de muntele Tabor. Această câmpie asigură 7 % din furaje, dar pentru a asigura hrana populaţiei, grâul este importat. Cargouri cu cereale intră aproape zilnic în porturile Haiffa şi Ashod. Domnul a creat nordul şi sudul, Taborul şi Hermonul, ode de bucurie numelăui Său. (Psalmi 89 :11) În Evanghelia după Matei (17 : 1 - 2) se spune că Iisus şi-a luat trei discipoli...pe un munte singuratec şi a fost transfigurat. Chipul său strălucea ca soarele. Bizantinii au fost convinşi că muntele Tabor se potriveşte descrierii biblice şi au construit o biserică pe vârful acestui munte în amintirea schimbării la faţă. Oraşul care duce spre Tabor este în serpentine. Dacă îl urci dinspre sud se numeşte Taburia, dacă-l urci dinspre nord Tabor. Deci, urcăm prin Taburia. Tradiţia spune că în fiecare an, Sf. Duh se pogoară pe aceste locuri de când Iisus s-a transfigurat. Sentimentul de plenitudine, de împlinire şi de binestare lăuntrică este fantastic. Singurul lucru care mă agasează sunt pantele abrupte pe care le urcăm sau le coborâm. Pe Tabor am urcat nu mai puţin de 14 curbe în vârf de ac, adică 28 de serpentine, de exemplu. Şi ca să fie şi mai picantă excursia aflăm că Şcoala de Agricultură din Tabor a fost absolvită de nimeni altul decât de ...Ben Laden. Poate de aceea arabii din Israel nu fac armată?! mă pomenesc vorbind.

Câmpiile, de-a lungul malurilor lacului Tiberiada / Marea Galileeii, au fost martorul unui număr de evenimente miraculoase sub păstoria lui Iisus, de la lecuiri la pilde şi lecţii de viaţă. Tabgha (prescuratea elenului Heptagon, locul celor şapte izvoare - n.r.) este unul din locurile acestor miracole. Ucenicii l-au rugat pe Iisus să dea drumul la cei peste 5000 de bărbaţi cu familiile lor care veniseră să asculte predica acelei zile: Învăţătorule să lăsăm oamenii să meargă în sat după mâncare!... - Daţi-le voi!... - Nu avem decât doi peşti şi o pâine... - Puneţi-le în faţa mea! Iisus a binecuvântat bucatele şi cei peste 5000 de bărbaţi cu familiile lor au mâncat pe săturate şi au mai rămas şi 12 coşuri cu firimituri. Printre azaleele cu flori multicolore, Tabgha este astăzi un loc de larg pelerinaj. În semn de preţuită amintire, în curtea interioară este un mic lac în care roiesc peştii. Vântul adie uşor aducându-ne mai aproape mirosul florilor de lămâi. Aici, franciscanii au construit o biserică octogonală pentru a evoca pelerinilor feiricirile amintite de Iisus. Una dintre aceasta este foarte des întâlnită pe la noi - Fericit cel sărac cu Duhul sau Fericit cel ce plânge că a Lui va fi Veşnicia.

Pe 24 martie 2000, Papa Ioan Paul al II-lea urma să ţină aici o slujbă dar vântul puternic şi furtuna ameninţau buna desfăşurare. La 10,30 când elicopterul care îl aducea pe Papa s-a apropiat de locul întâlnirii, vântul a început să slăbească în intensitate pentru ca atunci când Papa a coborât să iasă şi Soarele. Oamenii au observat că de unde Papa abia mergea, gârbovit, chinuit de Parkinson – se zvonea că Papa venise să moară în Israel, la plecare părea alt om, vioi, cu un mers normal, se îndreptase de spate şi zâmbea. Cam aşa am plecat şi noi spre Capernaum, locul ultimei vizite din această zi apoi odihna căci şi mâine aveam o zi grea. Dis de dimineaţă, plecam spre Ierusalim pentru a-L regăsi pe Iisus în ultimele sale clipe. Cetatea Capernaumului este amintită ca locul în care s-au produs alte minuni, dar mai ales pentru că era locul unde Iisus a predicat pentru prima oară mulţimii. Unele tradiţii spun că lecuirea soacrei Sf.Petru s-a produs aici. În aceea vreme, se crede că avea 4000 - 5000 de locuitori şi era considerat oraşul de reşedinţă a lui Iisus pentru că El s-a aflat de foarte multe ori acolo.

Ajungem aici în amurg, cu puţin timp înainte de închiderea complexului muzeal pentru vizitatori. Azalee, alei vechi, ruinele sinagogii sau platanii sub care se pare că adesea Mântuitorul se odihnea ne-au primit cu calm şi nemişcare de parcă ne aşteptau acolo de peste două mii de ani.

Calc pietrele intrării în Sinagogă şi mă gândesc cum trebuie să fi arătat Mântuitorul atunci când i-a gasit pe neguţători pângărind casa Tatălui sau când se adresa mulţimilor. Calc şi am senzaţia că păşeşc pe urmele Lui. În sufletul meu se dă o luptă ciudată, ceva între Acceptare şi Neacceptare, ceva între A fost şi ce Va Fi. Încotro merg eu, Doamne, căci nu vreau să Te răstignesc a nu ştiu câta oară!?

Pe Via Dolorosa şi Dumnezeu plânge ...

Am adormit hoinărind cu sufletul prin Haifa. Drumul de întoarcere l-am făcut tranzitând oraşul de pe Mt Carmel pe care îl găsim fiinţat aici încă din perioada celui al doilea Templu. În secolul al 6-lea, populaţia se ocupa cu pescuitul şi cu construitul de bărci. Astăzi Haifa se mândreşte ca fiind unul din cele două porturi maritime ale Israelului dar şi cu industria prelucrătoare din zonă.

Privim de jos celebrele grădini ale cultului Bah’ai, considerate Versailles-ul Orientului, construite în terase, 9 de o parte şi 9 de alta, că de urcat, la oboseala care o vedeam nu mai eram în stare. Ca să nu adormim de tot, Andrei începe să ne povestească despre kibutzuri. În prezent mai sunt 277 de asemenea locuri în Israel. Ştiaţi că primul grup care a construit un kibutz pe teritoriul actualului Israel, era de români? 200 de evrei din Focşani au plecat spre Ţara Sfântă în 1892. Ei au construit primele oraşe din Israel. Apoi, baronul Rotschild s-a stabilit la kibutzul Zikon Iacov şi a adus din Franţa primii butaşi de vie din care se produce vinul care este, astăzi, mândria Israelului.

Am dormit aproape tot drumul de întoarcere la Ierusalim. Pe măsură ce ne apropiam de oraşul sfânt ploaia se făcea simţită. Când am coborât, cu noaptea în cap, la restaurant m-am blocat pur şi simplu. NINGEA. Cu fulgi cât pumnul. Copiii, tinerii, ospătarii se uitau şi nu le venea să creadă. Nici unul nu ştia cum arată zăpada. Ai văzut? mă întreabă Grig, surprins şi el de ce ne rezerva vremea. Pe parcursul a opt zile ne-a plouat, ne-a nins, ne-a bătut grindina şi ne-a ars soarele. Poate Dumnezeu vrea să ne pună la încercare credinţa. Clatină capul: Ştii că şi eu m-am gândit la acelaşi lucru?! Privesc şi mă mir. Ninge cumva pieziş, cu o uniformitate de mă sperie. Indiferent ce va fi voi urca astăzi Golgota! - spun hotărâtă. Dar mai întâi vom trece prin Grădina Ghetzimani. Fulgii cât pumnul nu apucă să se aştearnă. Noi am numi această ninsoare, zăpada mieilor. Este surprinzătoare exactitatea meteorologilor israelieni.

Luând ninsoarea pieptiş, autocarul urcă gâfâind Mt Scopus, apoi Mt Măslinilor. Acesta din urmă este astăzi locuit de arabi. Trecem pe lângă Casa Legatarului Englez, locul unde au staţionat englezii în 1948 când au fost numiţi mandarii zonei, ca imediat să parcăm. Câteva biserici marchează scene din timpul păstoriei lui Iisus. Aşa am ajuns la Biserica Pater Noster. Ne călcăm în picioae încercând să intrăm repede şi să ne adăpostim de ninsoarea care ameninţa din ce în ce mai mult să se transform în ploaie.

Găsim aici din nou plăcile din ceramică, pe care de astă dată este scris Tată Nostru în toate limbile unde religia creştină există. Am bucuria să constat că în interiorul auster al bisericii greco catolicie, primul Tatăl Nostru este scris în limba română. Lângă el este sacristia dedicată Sf. Margareta de Lesseux.

Acolo este Valea Ghedronului pe care aţi mai văzut-o acum câteva zile, îl aud pe Andrei. Acum vedem pe panta lină, printre stropi de ploaie şi fulgi, Capela Dominus Flevit sau Plânsul Domnului pare stingheră. Trecem pe lângă ea cu privirile aţintite asupra minunăţiei care se iţeşte în faţa noastră. Este Biserica Tuturor Naţiunilor, construită în 1922. Aici se află piatra pe care Iisus, a meditat înainte de a fi arestat, ne lămureşte Andrei. Grădina Ghetzimani nu mai este ceea ce a fost acum două mii de ani. Opt măslini milenari, la umbra cărora Iisus s-a rugat, sunt singurii care au trecut prin Timp. Sunt mărturia Adevărului lui Iisus de parcă acesta vrea să dea semn a trecerii Sale pe aici întru veşnicie. Surprinzător acum ninge, acum plouă. În spatele nostru zidul cetăţii Ierusalimului, neclintit şi cu poarta pe care a intrat Iisus înainte de a fi răstignit, zidită. Pentru că islamul s-a impus cu forţa, adică crezi în Alah, dacă spuneai da, nu era nici o problemă, dar dacă spuneai nu, te trezeai mai scurt cu un cap, odată cu ocuparea Ierusalimului de către musulmani, pentru ca nimeni să nu se mai gândească la Iisus, poarta a fost zidită şi la poalele zidului şi în prezent este un cimitir musulman. Soarele s-a arătat şi el câteva clipe încât am fost convinsă că de acolo de Sus Mântuitorul ne urează bine aţi venit.

Pictura vie de pe frontonul Bisericii Tuturor Naţiunilor, contrastează cu interiorul întunecat şi sobru. Doar altarul este luminat şi piatra pe care se spune că Iisus a meditat pentru ultima oară. Mai este un grup de români, pentru ei s-a făcut o mică slujbă aşa că ne alăturăm lor. Apoi mă aşez cuminte la coadă să ajung la piatra miraculoasă. Şi am să vă spun de ce miraculoasă. Pentru că atunci când mi-a venit rândul şi am îngenuncheat punându-mi palmele pe ea, efectiv am făcut piele de găină şi părul mi s-a zburlit. Eram incapabilă să mă ridic, senzaţiile auditive se amplificaseră, nu auzeam decât nechezat de cai, paşi în fugă şi zornăit de lanţuri. O doamnă care a sesizat ce se întâmplă s-a repezit la mine şi m-a luat în braţe, apoi cu greu ne-am desprins să ne ridicăm. A fost aici, murmur fără să-mi pot lua ochii de la pictura care înfăţişează răstignirea lui Iisus de deasupra altarului. Cine? Întorc privirea. Grig este lângă mine. Iisus. Ai simţit şi tu? Dau din cap că da.

Biserica Mormântului Maicii Domnului este o feerie de icoane şi candele. Izvorul sfânt a secat şi este sigilat. Bucuria noastră este şi mai mare când preotul vine la noi şi începe să vorbească...româneşte. Părintele Anatolie a plecat de pe plaiuri botoşănene acum vreo două decenii ca să se aşeze, aici în acest loc sfânt. Ne spune că în Biserica ce s-a împlinit într-o grotă sunt nu mai puţin de 500 de candele. Candelabrul central, o bijuterie din argint, care clipeşte stingher din becurile de slabă intensitate, domină intrarea. După răstignirea Fiului, Maica Domnului a rămas în grija lui Ioan şi a Apostolului Toma. Şi pe când acesta din urmă era plecat, Maica a adormit întru Veşnicie, iar Ioana a îngropat-o aici, în Grădina Ghetzimani. La acea vreme grota făcea parte din grădina de pe Mt Măslinilor. Când a venit, Toma nu a putut crede că Maica Domnului a murit şi dat la o parte piatra tombală, dar nu a mai găsit-o pe Maria pentru Ea se ridicase la Cer. În schimb, de acolo de Sus, ea a lăsat să-i cadă brâul în braţele lui Toma. Patru secole mai târziu, în 411 a.Ch., împărăteasa Pulcheria a vrut să vadă şi ea chipul Mariei. Deşi i s-a spus că nu este nimeni în mormânt, ea totuşi a ordonat ca piatra să fie dată deoparte. Aşa a fost descoperit Brâul care în prezent se află la Mrea Vatopedou de pe Mt Athos.

În 1949, Israelul a fost zguduit de inundaţii catastrofale. Pe măsură ce apa inuda grota, Icoana Maicii Domnului s-a ridicat şi a închis fereastra prin care intra apa, apoi a revenit la loc. În 2000 apele iar au inundat grota. Singura care nu a fost atinsă de ape a fost Icoana făcătoare de minuni. Aşa mă păziţi voi pe Mine? Grota Ghetzimani este locul de rugăciune a primilor creştini. Aici Iisus se aduna cu ucenicii Săi şi discutau. Se pare că aici au adormit ei în timp ce Iisus se ruga în grădină. Intrând şi găsindu-i adormiţi a întrebat: Aşa mă păziţi Voi pe Mine?

Piatra Ungerii

Era un sfetnic al Soborului, numit Iosif, om bun şi evlavios care nu luase parte la sfatul şi hotărârea celorlalţi. El era din Arimateea...omul acesta s-a dus la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus...L-a dat jos de pe cruce. (Luca 23 cu 50 - 53).

Piatra Ungerii lângă care m-am oprit miroase a mir. Ating piatra şi fulgere îmi străbat corpul din cap până în picioare. Doamne, dacă aici simt aşa ce fac când ajung la Sfântul Mormânt? De trei ori aveam să trec pe lângă această piatră şi tot de atâtea ori să mă scuture fiorii.

Iosif a luat trupul, l-a înfăşurat într-o pânză curată de in şi l-a pus într-un mormânt nou al lui însuşi, pe care-l săpase în stângă. Apoi a prăvălit o piatră mare la uşa mormântului. (Matei 27 cu 59 - 60).

Stau în genunchi. Nu mă rog şi chiar dacă aş vrea să o fac nu aş putea pentru simplul motiv că nu îmi găsesc vorbele. Nici măcar în mine. Am ajuns într-un loc unde nu am crezut să mai ajung odată când alţii se chinuie o viaţă întreagă să facă acest drum şi nu reuşesc. Iar eu, cu păcatele şi durerile mele am ajuns aici a doua oară. Între cele două drumuri sunt 32 de ani. Ani în care Viaţa şi-a spus din plin cuvântul, ani în care apropierea lui Dumnezeu şi a lui Iisus au fost de multe ori tangibile chiar şi nerecunoscându-Le decât târziu. Ştiu însă că de aici El s-a ridicat şi sângele lui scurs a căzut pe oasele lui Adam şi prin aceasta A spălat păcatele omenirii. Când vom pătrunde oare Taina Sacrificiului? Periplul dinainte de a reitera Martiriul Domnului Nostru a fost menit să mă aducă în starea necesară pentru a percepe dumnezeirea acestor locuri. Apoi Drumul în sine a fost unul al confruntării mele cu mine însămi. Uneva oprisem timpul şi mă contemplam punându-mi una şi aceeaşi întrebare: Merit eu acest Sacrificiu?

Am părăsit Israelul cu straniul sentiment că într-o bună zi mă voi Întoarce. Poate atunci voi fi pregătită să înţeleg mai multe.