Călătoreşte cu Minerva: Mireasa din defileu

Manualele de științele naturii spun că la noi nu mai sunt codri, doar păduri, reminiscențe ale acestor mărețe ecosisteme. Totuși în dimineața de decembrie, destul de caldă pentru acea perioadă a anului, am avut, pentru câteva ore, șansa să constat că manualul după care studiasem eu științele naturii era depășit demult.

Bucuria de a merge spre casă pe un drum nou, a făcut ca odată ieșită din Tg Jiu - cu nerăbdarea și curiozitatea de a intra în defileu cuibărită în suflet, să ignor drumul peticit, aparenta sălbaticie care ascunde de fapt indiferența românului față de natură, containerele de gunoi ad-hoc în gropi săpate de pe vremea lui Pazvante, aparenta sărăcie care pare să transpară de pe toate gardurile de foarte multă vreme nereparate sau nezugrăvite, afișe electorale rupte, mâzgălite, diversele înscrisuri de pe pereți, rugina care se lăfăie în panourile, porțile, ferestrele magazinelor și chiar în benzinării.

În fața caselor însă sunt trași armăsari de foc de ultimă oră - Audi 6, Porche Cayenne și chiar un Lexus ca să nu mai spun de Ferrari sau caraule 4 x 4, printre care se strecoară cu greutate, e drept, câte o căruță care crezi că acu-acu se va dezmembra, dar care are număr de înmatriculare și este trasă de un cal slab, ce mai mult pare să se împiedice decât să meargă și are pompoane roșii la zăbală.

În mai toate curțile pe lângă care alunec, casele au câte un acaret nou sau se construiesc clădiri noi, ce mai, o combinație autohtonă de ignoranță, orgoliu nemăsurat și egoism nejustificat pentru că nu ai cum altfel să definești imaginea care ți se desfășoară în fața ochilor - luxul afișat și gunoiul care îți bate în poartă.

Copiii, cu inocența vârstei riguros distribuită între datoriile casnice și joacă, împart bucata de pâine cu câte un câine vagabond în timp ce împing căruțul cu roți descentrate în care se află câte 2 -3 bidoane de plastic, către cișmeaua din colțul străzii. Deși peste tot se construiește, deși autoturisme de ultimă oră fac mândria locurilor, micile așezări din Valea Jiului par să nu aibă apă curentă.

Curând însă, toate acestea rămân în urmă. Câteva curbe, șoseaua urcă și coboară, apoi apele înspumate ale Jiului încep să se însoțească cu drumul, cu pădurea, cu piatra și cu muntele.

Deși îngustă, șoseaua șerpuiește paralel cu linia apei. Mă surprinde curățenia, dar imediat îmi mușc limba pentru ca refugiile de odihină, unde omul mai poate lua o gură de aer sau mînca sunt pline de resturi alimentare, hârtii și pungi de plastic, adevărat paradis culinar pentru câinii vagabonzi care caută mâncare.

Poarta de intrare în Parcul Național Retezat

Fire de nori alunecă pe cerul albăstriu și par niște frânturi de dorințe rătăcite printre rămurelele dezgolite ale copacilor care asemeni unei oștiri, coboară valuri, valuri pe versanții abrupți, nepăsându-le că și-au pierdut haina sau că-și sfâșie vălul gălbui, agățat ba de câte o stâncă, ba de aripa toamnei, ba de trecerea timpului...

Câte o furtună dezlănțuită, cum se petrece frecvent prin aceste locuri, alungă trunchiurile smulse din pământ până pe mijlocul apei, formând adevărate baraje, dar apa, cum bine spun oamenii de știința, are legile ei, și curge și peste obstacol, cu acea persuasiune și agilitate pe care i-o dă propria natură. Mă îndrept către poarta sudică a Parcului Național Retezat, Parângul, Valcanul, Șureanul si masivul Retezat mă așteaptă, știu că voi intra într-o zonă de basm și mă intreb daca sunt pregatită pentru povesti.

Convulsiile Jiului prin defileul cu același nume, sunt când frisonate de pietrișul care o ia la vale de pe vreo costișe proaspăt defrișată – mă întreb când vor realiza cei care fac acest lucru dezastrul ecologic la care se expun, deocamdată copacii sunt tăiați cu inconștiența celui care știe că are dar și cu disperarea că seara poate nu are ce să le pună copiilor pe masă, când line ca și cum apa de legendă și-a găsit în sfârșit liniștea după lungi veacuri în care a cunoscut și durere și bucurie și moarte și risipă și restriște, când apatice de parcă curgerea atemporală a obosit și vrea să-și găsească un loc de tihnă.

Din ce îmi amintesc de la orele de geografie, Valea Jiului cuprinde Depresiunea Petroșani, care înghite efectiv apele Jiului sau invers, Jiul o domină străbătând-o ab abrupto, între Câmpu lui Neag, Petrila și masivele montane de care tocmai aminteam.

Zona beneficiază de un relief montan complex, cu culmi și vârfuri alpine (Parângul Mare 2519 m), de forme glaciare și carstice și de unul deluros, domol, cu lunci si terase în depresiune. Clima mai rece si umeda are caractere montane si depresionare, cu strat de zapada gros si persistent (circa 4-5 luni) la altitudini mari. Iată o descriere extrem de seacă a pitoreștii Văi a Jiului. Așa că eu voi merge pe drumul meu...

Lupeni 29 și Lupeni 77

Frumusețea săbatică se îngemănează cu bogăția asunsă în măruntaiele pământului care a făcut să înflorească celebrele localități miniere – Petroșani, Petrila, Vulcan, Aninoasa, Uricani, Lupeni...dar să și consemeze o istorie deloc liniștită, care s-a scris adesea cu sânge, sudoare, îndârjire, violență și distrugere, o devărată capcană istorică cum spunea un scriitor.

1 – 3 august 1977 sunt zile pe care din ce în ce mai puțini și le amintesc și care astăzi sunt inaginea din ce în ce mai voalată a ceea ce a fost odată prima și ultima concesiune comunistă. Condițiile infernale de muncă, tehnologia învechită, frecventele accidente de muncă mortale – la mina Uricani, în toamna lui 72, de exemplu, au murit 43 de mineri, au răbufnit în zilele fierbinți de august. La mina Lupeni, o parte din schimb s-a blocat în subteran și o alta a blocat curtea minei. Tot ce se petrecea aici părea ecoul ultimului țignal de sirenă din 1929, o grevă intrată și ea în memoria afectivă a locului.

În trei zile de stat, minerii au obținut ceea ce nu reușiseră în cei aproape cincizeci de ani cât despărțea cele două evenimente. Cele peste 150 de dosare întocmite, 50 de mineri internați la psihiatrie, alți 15 condamnați, peste 300 de mineri obligați să se mute cu familiile în locuri stabilite de autorități și concedierea a 4000 de miner, a fost tributul care trebuia plătit.

Lecția de democrație comunistă nu a speriat. Dovadă că 25 de ani mai târziu, în 1993, în aceeași Vale a Jiului era din nou în grevă. Datele problemei erau oarecum aceleași, plus un leader de moment care a știut să transforme munca brută și nemulțumirile ortacilor într-o masă de manevră fantastică. București-ul poartă încă urmele cele 4 mineriade.

Timpul pare să se fi îngemănat și el cu clipocirea apelor argintii, și trece, te face să cazi în patima frumuseții care ascunde atâtea tentații. Petele de zăpadă, semne ale unei ierni timpurii, smălțuiesc deja coamele pleșuve din depărtare. Se simte după miros că în curând prin culoar nu se va mai circula decât cu mare greutate și atenție. Ninsorile bat la ușă. Dar poate că norii cenușii, care se amurgesc în zare, să aducă ploaie...curând uit de metafore pentru că ceea îmi iese în cale este o metaforă a voinței divine îngemănate cu credința omului.

Nu știam că Mânăstirea Linici ascunde o frumusețe atât de stranie, un fel de pendulare între realitatea basmului – ea prinde formă din umbra marilor codrii, duritatea istoriei – cei care au muncit la tronsonul Bumbești - Livezeni au încercat să schilodească fața credinței, poate pe moment au reușit, dar acum este doar umbra unei amintiri bolnave și credința de neclintit a celor care au știut să dureze legende. Localnicii îi spun mireasa din defileu. Albul pietrei și zugrăveala par să o facă să arate ca o mireasă gătită pentru nunta cosmică...pe un picior de plai/pe-o gură de Rai...

Dacă închid ochii aud încă tropotul armatelor generalului Bucow, cel care a trecut creștinătatea răsăriteană prin focul necredinței și sabia cuceritorului fără să se gândească o clipă că ceea ce este viu ca apa trece, ce este sacru ca piatra se întărește. Lainic-ul s-a numărat printre cele 300 de lăcașuri ortodoxe date focului din ordinul împărătesei Maria Tereza. Dar Lainici a renăscut din propria cenușă. Atât de aprig și de viu încât Tudor Vladimirescu și pandurii săi au putut să se ascundă în boltnițele mânăstiri de furia turcilor. Doar capul starețului Maxim a căzut...

A venit primul război și a distrus lăcașul din temelii. Caii și-au jucat copitele pe altarul sființit cu sânge, dar credința aici, curgea până și în seva arborilor seculari și a început să vină la vale; porniseră codrii să umble, cum spune Shakespeare, să reclădească cu nou, locul de credință a marilor pustnici valahi - Nicodim cel Sfințit sau Irodion Ionescu nimeni altul decât duhovnicul marelui Calinic Cernicanul, al cărui trup, întreg și frumos mirositor, este ascuns în tainițele de la temelia vechii mânăstiri, cum frumos spunea undeva Sorin Preda, și își așteaptă încă dreptul la canonizare.

Comunismul părea că va distruge ce nu a reușit Timpul, dar n-a fost să fie așa. Forța Lainici-ului este prea mare ca să poată fii vreodată atinsă de lăcomia sau ura oamenilor. Tot citat.

Salvarea din noi

Biserică veche este închisă. Se renovează. Bani puțini. Cât există, se lucrează apoi se face pauză pentru a strange de următoarea lucrare. Mi se permite să intru. Nu pot să nu remarc schiturile cocoțate pe crestele dealurilor, monahismul se naște în tăcere și meditație, seamănă foarte mult cu ceea ce văzusem la Kathoxenia și la Patra, o îngemănare de imagini care de fapt, se regăsește peste tot acolo unde xista și ortodoxia.

Apropo, este surprizător câți preoți spun că mă cunosc. Și când întreb de unde, mi se răspunde simplu și firesc, de la televizor. Bine, dar biserica este de acord cu astrologia?! Zâmbesc. Și înțeleg. Ioan Damaschinul, în Dogmatica, partea a VII-a vosbește despre astrologie. Am citi și răscit textul respectiv. Nimic acuzator, nimic blasfemitor. Singura concluzie logică este să știi să folosești spre a face bine cunoașterea ce ți-a fost dată. Părintele Adrian înclină capul a înțelepciune ancestrală. L-am cunoscut în biserică, am vrut să îi sărut mâna când i-am dat acatistul dar și-a tras-o ca ars: nu, mâna este păcătoasă, și a ridicat jumătatea de palmă care i-a mai rămas. M-a străbătut unfior din creștet până în tălpi.

Mi se făcuse frig dintr-odată acolo unde întotdeauana găseam căldură. M-am depărtat de Tine, Doamne? Întrebarea mi-a săgetat sufletul dureros, ghemuindu-se undeva la gura stomacului. Aproape că auzeam strigătul de disperare care încerca să evadeze printre dinți, dar ceva, indepedent de voința mea, a făcut să nu-l las să scape. Bătrânul monah m-a îndreptat cu mâna schilodită spre colțul în care este EA, icoana făcătoare de minuni.

Stranie, cu hieratismul icoanelor bizantine în atitune, privea prin TIMP, prin mine, din cămașa de argint aurit în care o îmbrăcaseră meșterii din atelierele atonite. Nici acum nu-mi dau seama dacă era tristețe sau dezamăgire în privirea obosită. Mereu îmi spun că nu poate fi dezamăgire deși cotidianul anost, violent, agresiv, rapace lăsat peste omenire, pare să dovedească contrariul. Dar continui să fiu convinsă că nu poate fi asta. Atâta timp cât mai există fărâma de credință, încă putem fi Salvați!