Călătoreşte cu Minerva: Locul unde şi Dumnezeu se odihneşte

V-am obişnuit cu lucruri obişnuite, care se pot transforma în inedite, în funcţie de perspectiva pe care o avem asupra evenimentului. Aşa s-a întîmplat că, într-o dimineaţă de duminică, am pornit să redescopăr România. Pe parcursul cîtorva săptămîni am să vă plimb prin ţară, fără o ţintă anume, încerînd să vă vorbesc despre frumuseţi mai puţin revelate sau, pur şi simplu, ignorate.

Ziua se prelingea vioaie peste obloanele ferestrei din camera unde am dormit, aşa că am ridicat colţul de Cer să văd unde poposisem în timpul nopţii. Câteva sute de kilometri se învîrtoşiseră în drumurile mele hoinare şi m-au purtat spre borta României acolo unde o vorbă neaoşă spune că se agaţă harta în cui, undeva între Tisa şi Iza. Auzisem despre Bârsana de la prietenii mei. Citisem despre ea că se cuibărise pe locurile descălecatului Bogdăneştilor şi Drăgoşeştilor, sub boncăluitul bourului îmbătrânit de câtă Istorie i s-a adunat pe sub copite. Dar dincolo de zi, se simţea tumultul vieţii.

Dumnezeu a vrut să picteze tabloul Maramureşului în culorile începutului de vară, care fac trecerea de la tristeţea şi mohorâtul iernii la vivavitatea florală şi inflorecenţele copacilor încât, de asculţi cu atenţie, auzi mugurii pocnind în efortul de a da formă naturii.

Coamele Rodnei, a Ţibăului şi a Munţilor Maramureşului, care ştii că sunt acolo de când lumea, sunt voalate la orizontul aburit de răcoarea nopţii, vîrfurile lor par să brăzdeze cerul în dorinţa de a fi mereu acolo, mereu de neclintit.

Clocotul Izei îngână cântul vieţii înspumat şi săltăreţ , amalgamat cu foşnetul Timpului iar curgerea apei vorbeşte despte legende care par să se fi risipit prin acele locuri, pe înălţimi, ca să legene somnul lui Pintea, eroul maramureşan care a preferat, împreună cu oamenii săi, zborul vulturului de pe stâncile aspre, dezgolite de vânturi şi ploi decât să cadă prizonieri asupritorilor. Valea Izei este ţinutul de legendă al sufletului moroşan. Dincolo de coline şi păduri, există, după cum spune părintele Gheorghe Urda, o altă geografie a spiritului - mai profundă -, aceea a sentimentelor. La temelia tuturor acestora se află credinţa, iubirea şi nădejdea. Aici, în aceste locuri, oamenii şi lucrurile sunt împăcaţi cu ei înşişi. Astfel, sfântul lăcaş al Mânăstirii Bârsana apropie, o dată mai mult, Valea Izei de Dumnezeu.

Pe tărâm de legendă

Mi-aşi fi dorit o companie pentru un loc atât de simplu şi totuşi atât de complex în dăinuirea Credinţei pentru că frumuseţile care aveau să mi se arate aveau ceva din nepământeanul poveştilor dar şi din asprimea neodihnei şi a muncii şi totuşi am ajuns la Mânăstirea Bârsana singură, în miezul nopţii, purtând povara curiozităţii mele. Aici, oamenii au învăţat să-şi facă aliat lemnul pentru că din lemn reconstruieşti mai repede decât din piatră, pentru că lemnul dă alt chip sensibilităţii, pentru că lemnul în Maramureş este Biblia, Inceputul şi Sfîrşitul, Iubirea şi Ura, Bucuria şi Durerea, Trăinicia şi Continuitatea.

Poarta de intrare pe tărâmul binecuvântat de credinţă este Poarta Maramureşană care ilustrează nu atât mitul etnogenezei româneşti cât elementele cultului solar, cercul, rotundul şi spicul, pâinea noastră cea de toate zilele. Câteva zeci de metri se urcă spre complexul monahal şi ai senzaţia zborului neverosimil, razant la firul ierbii, mângâind pământul ca brusc, în faţă să răsară clopotniţa şi poarta propriu-zisă. Câteva clipe mi-au venit în minte, imagini cum trebuie să se fi produs în vremurile de bejenie, mulţi moroşeni au luat în picioare drumul pribegiei, dar niciodată nu au plecat singuri. Duceau şi biserica cu ei. La propriu. Într-un car tras de boi.

Panorama care se deschide în faţa ochilor mei este mirifică. Se spune că bisericile de lemn sunt lacrimile smereniei, curse la rădăcina codrului, din care s-a lucrat locaş Domnului, înfipt adânc în glie, dar ca o săgeată care străbate Timpul şi Cerul si ajunge la Dumnezeu, de unde, tot prin turla maramureşeana, îşi coboară harul asupra noastră.

Ceea ce s-a făurit în doar câţiva ani la Bârsana, în inima Maramureşului, echivalează cu o minune a credinţei răscumpărătoare. Cel puţin doua vetre duhovniceşti înnobilau tradiţia locului, însă vitregia vremurilor le risipise, iar pustia verde a muntelui se întinsese deasupra, din Valea Slatinei până-n Valea Hotarului,numită odinioară "Valea Manastirii".

Mânăstirea Bârsana este o punte între trecut şi viitor. Folosind ca sursă de inspiraţie tradiţia locală, toate clădirile din incinta mânăstirii sunt executate din lemn de stejar şi pietre de râu.

Am senzaţia că fac parte din cea mai perfectă operă de artă, comparabilă cu a marilor maeştrilor pictori şi arhitecţi renascentişti. Dumnezeu a pictat apoi a adăstat să odihnească aici, în ospeţia românului , alintat de sufletul simplu al credincioşilor localnici.

Sub semnul Meşterului Manole

Ceea ce fascinează la Bârsana, dincolo de duhul locului şi de buna rânduială monahicească, este desăvârşita unitate stilistică şi simţul artistic fără greş care guvernează întregul aşezământ, pe linia unei tradiţii îmbogăţite prin evlavie creatoare, tocmai într-o vreme când prostul gust se întinde ca o pecingine. Puritatea liniilor de la arhitectonice este ca o pomadă pentru ochi şi pentru inimă: filocalie (iubire de frumuseţe) mlădiată în lemn! Impresia neobişnuită a vegetalului prefăcut în slavă stătătoare împărtăşeşte ochiul cu un fel de sfinţenie ca de început de leat, iar "gura de rai" a baladei capătă deodată consistenţă şi chip. Nici o notă discordantă în această armonie a sfinţeniei cu frumuseţea. Trăgând la Bârsana şi bucurându-te în tihnă de duhul primitor al locului, ca pelerin sau doar ca simplu turist, frumuseţea ţi se aşează de la sine în suflet.

Amplasată in partea estica a complexului monahal, biserica este in acelasi timp centrul spiritual si compozitional al intregului ansamblu. Cu ai săi 57 metri inaltime, se numără printre cele mai înalte construcţii de lemn din Europa. Acoperişul de şindrilă de brad lucrată în stilul numit coadă de rândunică are streaşină dublă si este adevărată dantelărie în lemn.
În centrul complexului este altarul de vară. Aici se oficiază sfintele slujbe in duminici si sărbători din anotimpurile calde, precum si alte slujbe importante. De fapt, în jurul acestui element de arhitectură pivotează întregul ansamblu monahal. Este elementul de arhitectură relativ nou, care prelungeşte tematica arhitecturii populare specifică Maramureşului istoric. Continuând arta cioplirii lemnului prin meşteri locali prin limbajul modern, s-a obţinut un spaţiu de rugăciune, reculegere şi meditaţie, in care trecutul devine palpabil şi reprezintă legătura cu viitorul.
Dacă surprinde ceva la Mânăstirea Bârsana cu siguranţă aceasta este fantezia şi simbioza arhitectonică rafinată, un soi de balans între spiritual şi pământean în care stilul maramureşean al bisericilor de lemn se completează perfect cu ambientalul şi cu conceptul arhitectural de bază. Clădirile stăreţiei şi ale arhondaricului, locul în care pelerinii pot să-şi găsească liniştea şi odihna, sunt construite pe patru nivele: demisol, parter, etaj şi mansardă, iar aghiasmatarul vine să completeze ansamblul mânăstiresc.

Acum înţeleg de ce Maica Stareţă Filofteia pare încercată discret de ispita nevinovată a Meşterului Manole - Afla ca noi ştim/Oricând să zidim/Altă monastire/Pentru pomenire/Mult mai luminoasă/şi mult mai frumoasăa…, de ce spun asta, deoarece domnia sa spunea că, la un semn sau la o poruncă, ar fi gata să o ia de la capăt, sub alt petec de cer, punând temeiul altei vetre mânăstireşti, fară a duce cu sine nici un capăt de aţă din sălaşul de la Bârsana.

Creativitate şi dragoste de Dumnezeu

Mâinile lucrătoarei au ritmicitatea unui dans sacadat, cu salturi, bătături apoi cu mlădieri. Furca bate firul aşezându-l în modelul dorit. Sala lungă în care sunt războaiele de ţesut, au pereţii îngreunaţi de cămeşile tradiţionale, scrobite şi etalate cu mândrie.

Picioarele Maicii Adriana lucrează în acelaşi ritm cu mâinile schimbând patul de ţesut cu repeziciune. Lânurile frumos rânduite – se vor aşeza în ţesătura vegetală ca într-un joc caleidoscop. Face munca asta din copilărie, de când se ştie a fost atrasă de comunitatea monahală şi de dragostea pentru Dumnezeu şi Mântuitor – de la ea am aflat că Dumnezeu mai adastă în aceste locuri a odihnă; ar vrea ca tradiţia ţesutului manual să nu se piardă şi i-ar place ca moroşenii din vecinătate să-şi trimită coconii să înveţe acest meşteşug milenar. Întreb dacă nu se plictiseşti. Zâmbeşte şi zâmbetul ei are farmecul icoanelor gândite dar nezugrăvite încă.

Pe Maica Lucia am găsit-o migălind la chipul Mântuitorului. Compune culoarea pe care simte că trebuie să o folosească, cu un surâs de detaşare tipic celui care s-a deprins de lumea obişnuită. Acceptarea a ceea ce este şi a ceea ce face este condiţia ruperii de viaţa lumească. Imediat după ce a terminat Facultatea de arte, secţia desen, la Timişoara a intrat la mănăstire. Şi aici a găsit să-şi fructifice talentul, urmând calea lui Avva Antonie.

Se spune că stând odată în pustie, avva Antonie, a căzut pradă grelei şi apăsătoarei întunecimi a gândurilor rele. Şi zicea către Dumnezeu: Doamne, vreau să mă mântuiesc şi nu mă lasă gândurile rele. Ce să fac în neliniştea mea? Cum să mă mântuiesc? Ridicându-se puţin şi privind afară, Antonie vede pe cineva aidoma lui, care stătea ciuci şi lucra o funie, apoi se scula, îşi făce rugăciunea, şi iar se aşeza la împletitul funiei, apoi din nou se scula pentru rugăciune. Era un înger al Domnului, trimis ca să-l îndrepte şi să-l întărească. Şi numai ce l-a auzit pe înger spunând: fă aşa şi te mântuieşte! Auzind acestea, avva Antonie s-a bucurat nespus şi a prins curaj. Şi aşa se mântuia.

Urmand pilda Sfântului Antonie, monahii apreciază munca drept un mijloc potrivit pentru a feri mintea de risipiri, drept o formă de asceză, dar şi ca un izvor de venituri pentru facerea de milostenii dar şi pentru subzidenţă.

Îndărătnicia de a te ştii acasă

Obosită de atâta linişte şi măreţie mă retrag din acest loc pe care cu tot sufletul îl numesc un petec de Rai, îndreptându-mă spre Borşa. Ştiţi că este localitatea cu ce mai mare întindere din ţară? Borşa se întinde de-a lungul căii ferate pe Valea Hotarului până la Gura Tihăului pe o suprafaţă de...52 km. Da, aţi citit bine, 52 de kilometri.

Dar Doamne...ajunsă în zona Remeţi, am impresia că am nimerit în plinătatea stihiei. Pământul îşi înalţă trupul rănit spre rugăciune. Copacii aduşi de ape au înţepenit în prundişuri cu crengile şi rădăcinile răşchirate spre înalt. Răni adânci, răni grele, mâlul încă se trage pe văile deschise ad-hoc...Pământul mai musteşte a apă şi a distrugere.

Apa, pietrişul şi noroiul au năvălit cu furie şi au potopit tot ceea ce era viaţă... Pare că o mână nevăzută s-a decis să scormonească prin pădurile de brădet şi să aducă la lumină lucruri neştiute până atunci. Peste toate acestea se revarsă cerul albastru atât de senin şi de neclintit încât ai spune că în impasibilitatea lui nici nu îi pasă. Şi chiar aşa şi este.

Printre toate acestea, răsar sate...Oamenii se întorc la casele lor şi cu încăpăţânarea şi îndărătnicia moroşanului îşi clădesc gospodăriile pe vechile vetre fără să se gândească vreo clipă că potopul poate reveni oricând.

Mă gândesc cât suntem noi românii de ciudaţi. Deşi de 18 ani pare a fi intrat dihonia între noi, rădăcinile noastre se înfig parcă tot mai puternic în pământ şi indiferent cât am lucra printre străini, tot ACASĂ ne întoarcem.

PS - Pentru ca nu am avut aparat de fotografiat la mine mi-am permis sa apelez la imagini de pe net din locurile pe unde am umbalt.