Se spune că pentru a vizita Sfântul Mormânt trebuie să
fii pregătit. De fapt, această pregatire ţine de starea de spirit şi mai puţin
de experienţa de viaţă. Nu ştiu dacă am reuşit să surpind alte fapte de viaţă
sau să am o anumită stare de spirit, dar prefer să fiu corectă faţă de mine dar
şi faţă de dvs. decât să mă ascund în spatele unei măşti de conjunctură. Am încercat ceea ce deja, este altceva. Deci,
să pornim la drum…Public târziu acest reportaj, poate şi pentru că vestea că
Andrei Licher nu mai este printre noi mi-a dat acest imbold...Drum bun, prietene...
Dâre de lumină albastră
curgeau în urma fuselajului, dar Boengul 735 alerga să le prindă pe cele roşii
şi galbene. Nici nu ne-am ridicat bine de la sol că încep problemele. Curenţii
turbionari zgâlţâie aparatul din toate încheieturile. Mă gândeam că dacă tot o
fi să se întâmple ceva, măcar muream liniştită, în drum spre Ţara Sfântă. Dar
mai ştiam, că la sfârşitul lui ianuarie, pe ceaţa care făcuse ca zeci de
avioane să aterizeze pe alte aeroporturi din ţară, singurul care aterizase pe
Otopeni fusese avionul companiei El Al. Avioanele acestei companii sunt dotate
cu aparatură de dirijare pe timp de ceaţă, adică în orb, adică fără să vadă.
Pista virtuala ghidează aterizarea.
M-am lovit şi de prima
reacţie de intoleranţă. Un ultrareligios evreu nu a vrut să se aşeze pe scaun
între două femei, şi neevreice. Noroc cu stewardesa care a rezolvat repede
problema. L-a aşezat pe scaunul din faţa mea. Şi ca să fie totul rotund, vedem
un film şi-mi spun că Dumnezeu a vrut aşa! Actorii principali erau Denzel
Washington, Val Kilmer şi...Jim Caviziel, ultimul într-un rol negativ. Este
actorul care l-a interpretat pe Iisus în filmul lui Mel Gibson.
Cu somnul încă în ochi am
urcat în autocar. Realizam ca suntem în Israel şi totusi nu ne puteam dezlipi
de somn. Ajunsesem la hotel în preajma orei două noaptea. Ni s-a spus ca vom
avea o zi grea. Ghidul nostru pentru Israel, Andrei Licher, ne aşteptase la
aeroport şi ne-a întâmpinat cu cuvintele Ia
uite, aţi venit dvs. şi a început să plouă în Israel!...Adică, suntem oamenii care aduc ploaia?...
Ploaia? Da, dar şi cât de bună este
ploaia aceasta pentru Israel.
Ca să fiu cât se poate de atentă la ce se întîmpla în
jurul meu încep să iau cuminte, notiţe. Aterizasem pe aeroportul Ben Gourion,
terminalul 3, cel care fusese declarat în anul 2000 aeroportul anului. Este cam
de 8 ori mai mare decât vechiul aeroport care, la rândul sau, era mai mare de 4
ori decât Otopeniul autohton. La fiecare 3 minute un avion aterizează şi un
altul decolează.
În timp ce coboram către
Controlul paşapoartelor am putut constatat ca nu eram singurii turişti. Pe
banda rulantă eram români, spanioli, italieni, francezi, nemţi…ce mai, Turnul
Babel se ridicase iar, pe banda lungă de 100 de metri şi lată de 1 m.
Interesant este că israelienii nu-şi folosesc autoturismele ca să se deplaseze
în afara ţării, pentru aceasta folosesc doar calea aerului. Există
posibilitatea ieşirii prin Iordania sau prin Egipt, dar amintirea Intifadei din
2000 dar şi a ancestralei scoateri din sclavie îi fac reticienţi şi preferă
avionul.
Primele informaţii despre Israel sunt cele...culinare. Măi să fie! Aflu mai întâi despre kashrut. Ce înseamnă asta? Evreii nu asociază carnea cu lactatele. Ei au o vorbă despre acest obicei. Nu mănânci carnea fiului în laptele mamei. În restaurante există câte un rabin care verifică pregătirea şi respectarea legilor kashrutului. Mâncarea se pregăteşte în vase folosite numai pentru carne ori numai pentru brânzeturi. Nimic nu se amestecă. Fiecare produs are frigiderul său, oalele sale, tacâmurile sale. Apoi, evreii mănâncă doar carnea animalelor care au unghia / copita despicată şi sunt rumegătoare. Mă gândesc, săracul porc, ce-o fi el de vină că are copita despicată dar nu rumegă? Eh, răspunsul este simplu. Păi, în pustiu, la 50 de grade nu se poţi mânca porc pentru simplul motiv că la această temperatură carnea acestui animal se strică.
Primele informaţii despre Israel sunt cele...culinare. Măi să fie! Aflu mai întâi despre kashrut. Ce înseamnă asta? Evreii nu asociază carnea cu lactatele. Ei au o vorbă despre acest obicei. Nu mănânci carnea fiului în laptele mamei. În restaurante există câte un rabin care verifică pregătirea şi respectarea legilor kashrutului. Mâncarea se pregăteşte în vase folosite numai pentru carne ori numai pentru brânzeturi. Nimic nu se amestecă. Fiecare produs are frigiderul său, oalele sale, tacâmurile sale. Apoi, evreii mănâncă doar carnea animalelor care au unghia / copita despicată şi sunt rumegătoare. Mă gândesc, săracul porc, ce-o fi el de vină că are copita despicată dar nu rumegă? Eh, răspunsul este simplu. Păi, în pustiu, la 50 de grade nu se poţi mânca porc pentru simplul motiv că la această temperatură carnea acestui animal se strică.
Legea kashrutului permite ca
la 2 ore după ce s-a mâncat brânză să mănânci şi carne, dar după carne trebuie
să treacă cel puţin 6 ore până la consumul de lactate. De fapt, evreii sunt
primii care au realizat că digestia trebuie să se desfăşoare în bune condiţii.
Produsele lactate se digeră mai uşor, pe când cele de carne au nevoie de trei
ori mai mult timp ca să se mistuie.
Plouă. În rafale. În runde.
Iese Soarele. Câteva clipe. Iar plouă. Cu toate acestea se construieşte într-un
ritm care îţi taie respiraţia. Peste tot nu vezi decât şantiere. Ce mă agasează
sunt străzile. Unele au două benzi, altele patru dar sunt foarte strâmte.
Senzaţia că se freacă maşină de maşină este acută. Chiar închid ochii şi aştept
scrâşnetul de fiare, dar...trec atât de aproape una de cealaltă încât ai
impresia că dacă întinzi mâna, îl atingi pe şoferul celeilalte.
Viaţa pare să se desfăşoare
normal, nici nu ai spune că mai acum câţiva ani, mai precis în 2001 intifada
arabă a zguduit liniştea acestei ţărişoare, din dorinţa creării şi a unui stat
palestinian. Povestea însă este mai veche şi s-a derulat din momentul
asasinării lui Iţac Rabin. Puţin ştiau în acel moment din 1994 că Rabin reuşise
să aplaneze conflictele, că era pe punctul să semneze o pace care ar fi adus
linişte nu doar Israelului ci întregului Orient apropiat, că a fost leaderul
israelian care a crezut în Yasser Arafat şi l-a susţinut. Arafat nu mai este
nici el dar, Suha Arafat trăieşte la Paris din banii pe care leaderul
palestinian se pare că i-a adunat într-un cont generos. Remarc maliţia dar şi
regretul din vocea ghidului nostru.
Prefer să întreb dacă
Israelul are probleme cu munca la negru. Au fost peste şase sute de mii de
muncitori care au lucrat la negru, dar astăzi legislaţia în acest sens este
extrem de dură. În urmă cu două săptămâni, poliţia şi cei de la Emigrări au
făcut o descindere în miez de noapte la o firmă de construcţii. În urma
controlului au fost descoperiţi 7 muncitori fără acte. Patronul a primit o
amendă de 150 000 de dolari şi 3 ani de puşcărie. Sinceră să fiu m-am cam
blocat auzind ce spune. Oare ce s-ar întâmpla dacă acestea s-ar petrece la
noi?!
Nu pot să nu remarc că
Ierusalimul are aspect de fortăreaţă, dar şi faptul că sistemul de încălzire al
locuinţelor este pe bază de energie solară, panourile acestor instalaţii domină
acoperişurile. Remarc peluzele îngrijite, măslinii tunşi la acelaşi nivel,
tufele de begonia, ficuşii şi agavele. Aleile sunt petruite cu piatră de munte.
În dreapta dvs este Knessetul. Ca un animal de pradă ciulesc urechile atentă.
De aici este condus Israelul.
Knessetul este unicameral.
Din el fac parte 120 de parlamentari, oameni foarte bogaţi care nu au nici un
interes să facă party - priuri şi nici să se asocieze în vreo afacere cu iz de
fraudă. Cu toate acestea cel puţin 10 parlamentari israelieni sunt cercetaţi
penal. Unul dintre aceştia este fiul lui Ariel Sharon care a primit 9 luni de
puşcărie pentru banii primiţi din afară în sprijinul partidului tatălui său
care nu au fost declaraţi şi pentru care nu s-a plătit impozit. O altă doamnă
parlamentar a oferit o masă susţinătorilor ei motiv pentru care a fost exclusă
din knesset şi a primit 3 luni de puşcărie. La noi dacă un parlamentar face ce
vrea muşchii lui, adică voteză de două ori să zicem nu păţeşte nimic, ba este
luat în braţe de copartizanii săi. Uau România, spre ce te îndrepţi?
Întreb dacă este normal să
plouă acum. Pentru că plouă de zici că s-au rupt cerurile. Grig Săndulescu,
ghidul nostru din România îmi face semn din cap că da. De ce? Păi, nu a plouat
când trebuia, era nevoie de apă. Ploile sunt foarte dorite mai ales în nord
pentru ca nivelul lacului Tiberiada (Marea Galileii - n.r.) să nu scadă. Gândesc
că poate aşa ne spălăm păcatele şi mă pomenesc vorbind despre asta. Iar doctorul
Ionescu îmi răspunde cu ceva drăguţ. La Spitalul din Bacău unde lucrează domnia
sa, preotul, tânăr şi cu iniţiativă, adept al noilor tehnologii, pentru a
suplini lipsa de timp a găsit o modalitate inedită de a-şi practica meseria.
Spovedeşte la celular sau dai un test grilă unde bifezi ce păcate ai şi în 2
minute gata spovedania.
Ierusalimul este pentru
creştinism ceea ce este Mecca pentru islam. Mi-amintesc că în timp ce coboram
spre autocar am văzut că se făceau pregătiri pentru nuntă. Ce nuntă se face la
mijlocul săptămânii? Una ultrareligioasă. Îmi spun că mâine, adică joi, voi sta
cu ochii în patru să văd şi eu cum se desfăşoară, asta în cazul că nu îmi este
somn.
Shabatul începe vineri seara
şi până sâmbătă seara când se văd primele trei stele pe cer, nu se face nimic,
nici nunţi şi nici mâncare, mă lămureşte repede Andrei. A, păi am văzut că pe
liftul din dreapta este o plăcuţă pe care scrie shabat. Andrei zâmbeşte iar
Grig râde: Da, liftul este lăsat să meargă în gol. Şi nu se face nimic, nimic?
- continui eu ca Toma necredinciosul. Nimic. Mâncarea se face de joi şi au
nişte plite computerizate care păstrează mâncarea călduţă. Majoritatea însă, în
ziua de azi preferă ca de shabat să stea la hotel. Ei, da, asta democraţie.
Peste informaţiile care au năvălit peste mine ca un torent se suprapune
imaginea din avion, când un ultrareligios nu a vrut să stea pe scaun între două
femei. Iar înainte să ies din hotel am vrut să fac o fotografie şi un perciuna
s-a repezit la mine. Noroc că nu eram singură. A, mă trezeşte Andrei la
realitate, ultrareligioşii nu fac armată!
Şi că tot a amintit Andrei de
armată vreau să vă spun că în Israel băieţii fac 3 ani de armată iar fetele 2.
După terminarea celor 12 clase obligatorii, se pleacă în armată nicidecum la
facultate. Singurele care mai au o portiţă de scăpare sunt fetele care fie se
căsătoresc, dar şi aici este o problemă, că evreii nu se lasă aşa uşor păcăliţi
şi şi-au dat repede seama că poate fi vorba şi despre mariaje de convenienţă,
sau se declară religioase şi trec la studiul intens al acesteia.
Cei mai buni elevi sunt subvenţionaţi de stat, pentru a
rămâne angajaţi permanenţi în armată sau pentru a continua apoi facultatea. Ei
au posibilitatea să îşi continue şcoala şi abia apoi să plece să-şi satisfacă stagiul
militar.
Cei care optează pentru
şcoală au posibilitatea că mai urmeze clasele a XIII-a şi a XIV-a. După clasa a
XIII-a au diploma de tehnician terminarea clasei a XIV-a este echivalentă cu
diploma de subinginer. Apoi obligatoriu se încorporează ca simpli soldaţi.
Indiferent însă de pregătirea şcolară, dacă sunt soldaţi buni, au şansa să
doarmă acasă nu neapărat în cazarmă. După terminarea stagiului militar ei pot
continua studiile urmând o facultate sau se pot angaja. Cei care au urmat
clasele a XIII-a şi a XIV_a fac armată şi au soldă şi pot opta să rămână în
cadrul armatei după terminarera stagiului.
Haideţi să ne aruncăm acum
privirea şi asupra vieţii sociale a Israelului dacă tot am ajuns în acest
punct. Salariul minim pe economie este 900 de dolari, cam 3600 de shekeli
(moneda naţională a Israelului - n.r.). La
stabilirea salariului se iau în calcul membrii familiei. În aceste condiţii
însă, Ierusalimul este cel mai sărac oraş. De ce? Pentru că mai bine de
jumătate din populaţia Ierusalimului este ultrareligioasă, adică ei nu
lucrează, nu fac altceva decât se...roagă şi fac...copii. În familiile cu 12 -
13 copii se adaugă la calcul şi părinţii.
Ca să trăieşti decent în
Israel veniturile tale trebuie să se situeze în jurul a 1300 - 1400 de shekeli.
O familie compusă din 15 membrii are nevoie în aceste condiţii de circa 20.000
de shekeli. Cu toate acestea ei nu primesc mai mult de 10.000 shekeli. Şi în
aceste condiţii intervine statul israelian prin Serviciul de Asigurări Sociale care
suplimentează ceilalţi 10.000 de shekeli dar se pun anumite condiţii, o
asemenea familie nu trebuie să aibă autoturism propriu şi să nu iasă din ţară
decât de cel mult 3 ori pe an.
Între Ierusalim şi Bethleem un zid de lacrimi
Iar plouă., dar drumul în
contorsionat pe care străbatem Ierusalimul, uşor, uşor, soarele pare să-şi facă
loc printre norii buluciţi deasupra oraşului. Virajele bruşte alternate cu
unduiri pe după vreuna din cele 7 coline pe care este construit Ierusalimul fac
să ne păstrăm greu ochii deschişi. Totuşi nu pot să nu remarc succesiunea de
construcţii noi, o îngemănare de arhitectură clasică şi modernă.
De teama secetei guvernul
izraelian a încheiat un contract cu statul turc pentru a aduce tancuri cu apă
potabilă din Antalya pentru că seceta ameninţa să lase Israelul fără apă
potabilă. ªi iată, că noi, românii, cum ne spun ei, le-am adus ploaia. Pentru
că Israelul are mijlocul de piatră, sudul aproape deşertic iar nordul deosebit
de mănos, cu minte-i sprinţară evreul a găsit modalitatea să-şi arate dragostea
faţă de pământul strămoşilor săi. Adică a luat piatra, bolovanul sau stânca şi
l-a tăiat în felii iar cu acestea a început să placheze clădirile, astăzi acest
tip de construcţie ajungând un simbol naţional. Poate de aceea ai impresia de
cetate perpetuă. Apoi a irigat…nisipul şi a construit, ca în nord să se mângâie
cu ceea ce noi am numi grânarul ţării.
Undeva pe stânga vedem Rockffeler Museum, o adevărată fortăreaţă în miniatură care adăposteşte muzeul de artă modernă a Israelului.
Undeva pe stânga vedem Rockffeler Museum, o adevărată fortăreaţă în miniatură care adăposteşte muzeul de artă modernă a Israelului.
Israelul
este o ţară mică de dor 20.770 kmp iar oraşele şi distanţele sunt foarte mici.
De aceea şi Betlehem este aproape îngemănat cu Ierusalimul. Graniţele sale cu
Libanul şi Siria în Nord, cu Iordania în Est, în Sud şi Sud Est cu Egiptul şi
climatul mediteranean au făcut din acest teritoriu care ar fi trebuit să rămână
mereu sacru un adevărat teatru de război, crud şi sângeros, de dispute şi
revendicări, de orgolii şi intoleranţă religioasă. Dar acum, se pare că s-a
intrat în linie dreaptă iar Palestina va avea şie ea un loc al său. Mă gândesc
că au trebuit să treacă 14 ani, atât este de la asasinarea lui Itzac Rabin, ca
aceste evenimente să-şi găsească cursul normal. 14 ani în care s-au pierdut
nenumărate vieţi, 14 ani care au schimbat faţa şi conotaţia relaţiilor diplomatice
din zonă. Acum Betlehemul este în Cisiordania. Regimul actual este baza pe care
se va constitui statul Palestina.
Iată şi zidul, îl aud pe Grig. Este ghidul
nostru din România, omul care mai acum câţiva ani m-a uimit cu informaţiile şi
cunoştinţele sale într-ale istoriei în Grecia, ca pe urmă să aflu că nici pe
departe nu era profesor ci inginer de căi ferate. A fost unul din motivele
pentru care am vrut să fac această excursie îndrumată de el.
Mai întâi în stânga apoi în
dreapta se desfăşoară zidul care a împărţit Ierusalimul în două. Dincolo de el
este Betlehem, chiar dacă la 10 km distanţă. Mă încearcă tristeţea. Pe zidul
cenuşiu, înalt de 5 m şi lat de aproape 1 m, un fel de zid al Berlinului în
Orient, sunt desenate simboluri ale păcii, sunt scrise lozinci care îndeamnă la
liniştite şi fraternitate şi mă întreb pentru cei cu mintea încinsă de
neputinţa de a fi tolerant ce înseamnă noţiunea de pace.
De ani de zile acest zid
desparte două lumi, două concepţii de viaţă, două religii, două mentalităţi,
lucruri şi fapte care nu se pot pune de acord şi care au smuls de atâtea ori
până a devenit obişnuinţă, lacrimi de durere.
Ca un făcut, liniştea s-a aşternut în autocar. Privim şi parcă nu ne
vine să credem. Un post de control sparge monotonia zidului. O gradenă metalică
blochează banda de sens invers. Oprim în dreptul soldatului. Fayed, şoferul
nostru grijuliu şi o să vedeţi de ce îi spun grijuliu, mai încolo, îi spune că
are turişti din România. România? Vă
aşteaptă cineva dincolo de zona interzisă, chipul grănicerului se transformă
într-un zâmbet larg. Da, este ghidul
nostru la Betlehem, intervine Grig în timp ce Andrei se pregăteşte să ne
părăsească. Ne vom revedea după amiază, ne salută înainte de a coboară. El nu
poate trece cu noi dincolo iar de această interdicţie aveam să ne mai lovim de
câteva ori pe parcursul vizitei noastre.
Bine aţi venit ACASĂ! Este
urarea cu care ne întâmpină Gaby, ghida noastră în Betlehem. De ce ACASĂ? Păi, dacă toţi ne rugăm TATĂLUI, aceasta
este CASA LUI deci aţi venit ACASĂ! Explicaţie logică. După ce Gaby îşi ia
locul alături de Grig pornim. Străzi înguste, ferestre zăbrelite, o mulţime de
microbuze galbene (pentru turişti şi numai – n.r.) şi soare cu dinţi. Zidurile
poartă urmele ultimei confruntări. Pentru o clipă aceste străzi se golesc, nu
se aud decât şenilele tancurilor în mişcare, cascada ţăcănitoare a
mitralierelor şi elicele elicopterelor paletând înaltul în tentativa de
supraveghere. Nori de praf şi de fum acoperă oraşul. Şi peste aceasta imaginea
unei femei în negru care-şi urlă durerea asemenea Hecubei, înconjurată de
cadavrele soţului şi ale copiilor. Braţele ei par aripile unei păsări uriaşe în
tentativa de a apăra ceva ce nu mai este…
Mă scutur neplăcut înfiorată.
Cred că indispoziţia mea se datorează şi unei stări de tensiune care pluteşte
pe deasupra noastră deşi oamenii sunt zâmbitori. Coborâm din autocar şi suntem
înconjuraţi de micii negustori. Faptul că văd militari şi ferestre zăbrelite
accentuează starea de nesiguranţă interioară.
Biserica Naşterii Domnului.
Este cea mai veche biserică din lume care nu a fost distrusă deşi a traversat
vremuri tulburi. Construită în secolul al 6-lea de Justinian, păstrează încă
urmele mozaicurilor minunate cu care a fost împodobită, pilonii originali din
piatră pe care palma Maicii Domnului s-a imprimat atunci când L-a rugat pe Fiul
Său din Înalturi să mijlocească pentru trimiterea ploilor. Dar şi rănile
provocate de conflicte şi de…arme.
Betlehem are circa 500 000 de
locuitori din care doar 75 000 sunt creştini. Aşa se face că ortodocşii,
armenii şi catolicii împart Complexul Naşterii Domnului într-o frăţie mută,
seculară. Sub biserică există o reţea de grote naturale care par să fi fost
ieslea spre care Steaua i-a condus pe Magi şi pe Păstori.
După ce traversăm nava
bisericii, intrând pe o uşă prin care nu poţi trece decât aplecat (intrarea a
fost construită astfel pentru ca arabii să nu mai poată intra călare – n.r.),
intrăm în ceea ce ar fi trebuit să fie altarul. Pereţii înalţi, aproape goi,
sunt afumaţi şi par stingheri în solemnitatea încremenirii lor.
Lăcaşul de cult din aceste
locuri a fost ridicat pentru prima oară de Sf. Împăraţi Constantin şi Elena la
326, pe ruinele unui fost templu dedicat de Hadrian lui Adonis. În urma
invaziei persane singura frescă ce a scăpat a fost ce a celor Trei Magi,
deoarece erau reprezentaţi în veştminte persane. În 351 a fost renovată de
Justinian. Răscoala Samaritenilor din 562 era cât pe ce să o distrugă. Aici,
Baudoin a fost încoronat rege al Ierusalimului, ca în 1715 biserica să fie
preluată de greci. Tot în acest an icoanele au fost donate de familia
imperială. Steaua de argint, de pe locul unde s-ar fi aflat ieslea sfântă a
fost pusă în 1745 de catolici, ca 3 ani mai târziu grecii să o scoată şi în
fine, să fie reaşezată definitiv în locul în care poate fi văzută şi astăzi, în
1760.
Trepte de marmură abrupte coboară la locul sfânt. Mirosul
de ulei ars de la candelele care ard continuu îmi gâdilă neplăcut nările, iar
fumul abia perceptibil, îmi irită ochii. Faptul că ne mişcăm în linişte face să
părem nişte păpuşi mecanice ameninţate să se dezarticuleze la fiecare mătanie.
Numele oraşului Betlehem este amintit prima dată în Cartea lui Rut. În ebraica veche înseamnă Casa pâinii. Poveştile a doi regi au fost ceea ce au înscris numele oraşului în istorie. Prima, îl are ca erou pe David adus în faţa profetului Samuel şi uns ca rege, Mai târziu, un alt rege, Mesia urma să vină de la Betlehem. Profetul Mihail a prezis: Da tu, Betlehem din Efrat, din tine va veni EL. Irod cel Mare a întrebat, peste secole, unde se va naşte Mesia iar învăţaţii acelor zile au răspuns invariabil: La Betlehem!
Numele oraşului Betlehem este amintit prima dată în Cartea lui Rut. În ebraica veche înseamnă Casa pâinii. Poveştile a doi regi au fost ceea ce au înscris numele oraşului în istorie. Prima, îl are ca erou pe David adus în faţa profetului Samuel şi uns ca rege, Mai târziu, un alt rege, Mesia urma să vină de la Betlehem. Profetul Mihail a prezis: Da tu, Betlehem din Efrat, din tine va veni EL. Irod cel Mare a întrebat, peste secole, unde se va naşte Mesia iar învăţaţii acelor zile au răspuns invariabil: La Betlehem!
Grota
Laptelui are şi acum miros de prunc tocmai alăptat. De ce? Numai Dumnezeu ştie.
În subsolul Bisericii Sf. Ecaterina mică şi frumos decorată capela numită Grota
Laptelui este închinată alăptării pruncului Iisus. Câţiva preoţi ţin o mesă
pentru turiştii polonezi. Noi ne grăbim spre grota unde se spune că a trăit
Ieronim. Sacrul te atinge la tot pasul. Aici, Ieronim a tradus în latină Vechiul
şi Noul Testament. Alături este Capela Inocenţilor. Ea aminteşte de teroare
exercitată de Irod cel Mare când a dat ordin ca toţi copiii de sex masculin din
Betlehem să fie omorâţi.
Uite placa cu profeţia, uite
locul unde Iosif a dormit şi a venit Îngerul să îi spună să nu o părăsească pe
Maria care aşteaptă pe Pruncul Domnului, de fapt, era obişnuit ca familiile
sărace să trăiască în aceste grote care puteau fi foarte uşor grupate în camere
de dormit, în locul unde se pregătea mâncarea dar şi un adăpost pentru animale.
Deci nu este de mirare că tocmai într-un asemenea loc au putut Iosif şi Maria
să se ascundă.
Nu-mi dau seama de ce dar
vibrez din cap până în picioare. Gaby, ghida noastră, zâmbeşte. Te simţi bine? Confirm doar printr-o
înclinare a capului. Cum de vorbiţi
româneşte? Mă priveşte surprinsă. Dar
eu sunt româncă, din Târgovişte, m-am căsătorit aici însă. A…Dacă vreodată veţi vizita Grota Laptelui
să nu vă miraţi că simţiţi mirosul laptelui. Zâmbesc. Îl simţisem de când
am intrat.
Dacă în Maroc şi în Tunisia aveam impresia că păşesc pe un pământ semănat cu pietre aici la Ierusalim piatra a fost pozată de mâna omului. Suntem la o altitudine de 700 m. Zidurile vechii cetăţi ale Ierusalimului sunt încă foarte puternice. Oare David când şi-a aşezat corturile în această vale s-o fi gândit ce oraş va naşte de aici într-o succesiune istorică convulsionată şi cotropitoare?
Dacă în Maroc şi în Tunisia aveam impresia că păşesc pe un pământ semănat cu pietre aici la Ierusalim piatra a fost pozată de mâna omului. Suntem la o altitudine de 700 m. Zidurile vechii cetăţi ale Ierusalimului sunt încă foarte puternice. Oare David când şi-a aşezat corturile în această vale s-o fi gândit ce oraş va naşte de aici într-o succesiune istorică convulsionată şi cotropitoare?
Se circulă bară la bară. Şi
plouăăă…Parcă încearcă să dărâme zidul care desparte Ierusalimul de Betlehem.
Pe lângă mine se trec construcţii noi placate cu deja celebra piatră de
Ierusalim, clădirile în amfiteatru sunt despărţite de trotuare tip coridor şi
de aici impresia că imobilele sunt fortificate.
Priviţi în dreapta dvs, o aud pe
Gaby. Pâlcul acela de leandri şi măslini.
Este locul din care se spune că Păstorii au plecat urmărind Steaua, să vadă ce
le vesteşte ea. Este numit Câmpul Păstorilor sau Câmpul lui Ruth, samariteanca
ce nu a vrut să-şi părăsească soacra după moartea soţilor ei. Ceva mai încolo,
Herodionul, locul în care Irod cel Mare i-a întâlnit pe magi şi unde, mai
târziu, a cerut să fie îngropat. Murmur: Doamne
cât este de aproape Istoria privită de sus!
L-am recuperat pe Andrei şi
ne-am despărţit de Gaby. Nu avem timp de notalgii pentru că Andrei este
pregătit să ne ducă pe Muntele Sion. Priviţi
în dreapta dvs. este un leit motiv pentru noi. Bisrica Sf. Teodosie, grota
în care Magii s-au adăpostit atunci când Îngerul i-a vestit să ia o altă cale
de întoarcere pentru că Irod dăduse ordin să fie executaţi. Acolo este Rashela, mâna lui Andrei
arată undeva peste zidul de piatră.
În Vechiul Testament, Iacob,
fiul lui Avraam, a muncit unchiului său Laban, 7 ani drept plată pentru Rashela
de care se îndrăgostise. Un singur lucru nu a ştiut Iacob, că obiceiul locului
interzicea căsătoria fiicei celei mici înaintea cele mai mari. Astfel, Iacob
s-a însurat mai întâi cu Lea şi a mai muncit alţi 7 ani, ca să se căsătorească
cu Rashela. Dragostea a fost mai puternică, Iacob a mai muncit 7 ani unchiului
său şi s-a căsătorit cu femeia iubită. Rachela a rămas însărcinată şi în drum
către casa lui Iacob au apucat-o durerile facerii. După mult chin l-a născut pe
Beniamin, Fiul Durerii, iar Dumnezeu a luat-o la el. Şi astfel Iacob s-a văzut
nevoit să-şi îngroape iubita, la umbra unui stejar stufos. Astăzi, mormântul
Rachelei este înconjurat de zidul despărţitor. Încerc să-mi închipui dincolo de
zidul gros, o pajişte înflorită şi pe Rachela scurtând zările în aşteptarea
iubitului său…
Urcând Muntele
Sionului în căutarea Înaintemergătorului
Ca să urci pe Muntele
Sionului, mai întâi trebuie să admiri Muntele Măslinilor. Ploaia a risipit
ceaţa, deşi franjurii alburii încă rezistă agăţate de crengile măslinilor. Să
le spui munţi este impropriu spus mai ales că altitudinea nu este mai mare de 7
- 800 m. Dar câtă încărcătură mistică se resimte aici. Trecem prin Valea Gheenomului! - ne atenţionează Andrei să privim
undeva tot în dreapta. Aici, ne spune Cartea Sfântă, exista acum câteva
mii de ani un idol de foc. Mamele considerau un act de eroism tribal să-şi
sacrifice copiii zeului Baal. Valea era secerată ziua şi noaptea de gemetele şi
ţipetele copiilor sacrificaţi şi un miros înecăcios se ridica spre cer. Stomacul
meu spune altceva aşa că întorc privirea la fereastră.
Panorama Ierusalimului este
uluitoare. Nu am să mă opresc acum prea mult decât câteva informaţii necesare
pentru a vă lăsa plăcerea să descoperiţi Ierusalimul prin ochii mei, ceva mai
încolo. Asemeni unei pietre preţioase aşezate la loc de cinste într-o
bijuterie, iar artizanul nevăzut continuă să o cizeleze. Oraşul este aşezat
între Marea Moartă şi Munţii Moabului aşa că nu este de mirare dacă pare un loc
încărcat de legende, mistere, tradiţii şi superstiţii.
Suntem în anul 5676 de la
Facerea Lumii. În urmă cu peste 3000 de ani, David cucerea acest teritoriu
şi-şi stabilea aici capitala. Aşa se face că Ierusalimul este cea mai veche capitală
din lume. Ierusalimul a cunoscut drama cuceririi, distrugerii şi
reconstrucţiei, totul împletit cu experimentarea unor stări şi întâmplări neobişnuite
mai ales că aici a cunoscut forma sa cea mai perfectă, o religie care nu semăna
deloc cu celelalte religii pentru că oamenii se închinau unui singur zeu căruia
îi spuneau Dumnezeu...aşa cum dacii se închinau unui singur zeu numit
Zamolxe...interesantă similitudinea!? Valea
Siloamului este locul în care David a decis construcţia unei noi capitale. Aşa
se face că patru ziduri, sub un km fiecare, închid vechea cetate a
Ierusalimului.
Suntem pe drumul care lega
anticul Betlehem de sudul Israelului. Cred că ne spusese Andrei ceva despre
asta. Fiecare vale din jurul Iersualimului are o istorie, o dramă care a fost
menţionată în paginile Cărţii Sfinte. Este Valea Ayalon unde Joshua s-a luptat
cu populaţia din Gibeon, bătălia cu poporul lui Hasmodeu sau Valea Ella unde
David l-a înfruntat pe filistinul Goliath. Prin
Poarta Sionului a intrat chiar Soliman Magnificul, vocea lui Andrei se
pierde undeva peste capetele noastre. Ştiu doar că Solomon, fiul lui David, în
anul 920 a. Ch. (Înainte de Cristos - n.r.) a ridicat zidurile cetăţii
Ierusalimului care se văd şi astăzi.
În drum către Biserica
Naşterii Domnului, pentru că aceasta o vom vizita pe Muntele Sionului, vedem în
zare o biserică ce pare ortodoxă, mai precis pe colina de alături. Este
Biserica Sf. Petru Galicantul de pe Muntele Măslinilor. A fost construită
pentru a amintit omenirii o întâmplare devenită legendă. Iisus şi-a rugat
Apostolii să-l aştepte în timp ce medita în Grădina Ghetzimani. Lui Petru i-a
spus că până la al treilea cântat al cocoşilor se va dezice de el de trei ori, ceea ce s-a şi
întâmplat după arestarea lui Iisus. Mă gândesc cum va fi când vom urca să
mergem la Mormântul regelui David. Suntem cel puţin 15 grupuri din toate
colţurile lumii, inclusiv unul de japonezi şi fără să vreau îmi trece prin
minte o frază din Memoriile unei gheişe. Gheişa este o operă de artă vie care
trebuie admirată în mişcare. Dar niciuna din japonezele pe lânga care trec nu
are graţia şi diafanul de porţelan al unei gheişe. Au un fel de a-şi manifesta
surprinderea şi mirarea care pentru noi pare hilar, dar care pentru ei este cât
se poate de normal.
Iniţial Muntele Sionuluise
referea la regiunea cetăţii lui David. Muntele a devenit parte integrantă din
Ierusalim în perioada regelui Iezechia, secolul VIII a.Ch. În perioada Noului
Testament, acesta era înconjurat în întregime de zidurile oraşului vechi.
Interesantă este legedena integrării lui între zidurile cetăţii. Doi arhitecţi
au fost executaţi de către Soliman Mangnificul, care a reconstruit cetatea,
deoarece Muntele Sion fusese uitat în afara meterezelor. Însă cel păstrat în
istorie, în amintire şi tradiţie, ca şi ctitor este Solomon care a ridicat
zidurile primei cetăţi la 920 a.Ch.
Biserica Naşterii Domnului a
fost construită la începutul secolului XX pe urmele unei alte biserici. Păşim
înăuntru zgribuliţi, ploaia ne ajunsese la piele şi bătea vântul îngrozitor,
strepezindu-ne oasele. Jos, în capelă, mormântul este închipuit ca o femeie
frumoasă, ce pare că doarme, cu resemnarea aşezată definitiv pe chipul ei. Ni
se spune că nu este bine să apărem în fotografie alături de ea şi mă supun. Am
totuşi bucuria să aflu că prima frescă, cea a Adormirii este pictată de fraţii
Moroşanu, doi artişti care şi-au îngemănat pasiunea pentru pictură cu Credinţa. Biserica propriu-zisă însă este cea care a
făcut vâlvă în lume. Mozaicul pardoselii reprezintă nimic altceva decât...cercul zodiacal. Semnele sunt
reprezentate ca în zodiacul occidental fixat parcă în Eternitate cu Marea Cruce
în Semne Fixe, Taur - Scorpion, Leu - Vărsător. În Cartea Revelaţiei, versetul
4 cu aliniatul 7, se poate citi: şi primul animal a fost Leul (simbol Leu), al
doilea animal plăcut Domnului, a fost Boul (simbol Taur), şi al treilea animal
avea faţa unui Om (simbol Vărsător, purtătorul de Apă, cel care deşartă mereu
din vasul său altora) şi cel de-al patrulea animal a fost un Vultur zburând
(simbolul din vechime al Scorpionului). Firesc ar fi să ne întrebăm, de ce a
vrut Dumnezeu, ca simbolurile bisericii sale să fie purtate de semnele fixe?
Oare nu tocmai pentru stabilitatea lor, pentru a înrădăcina definitiv şi
irevocabil în conştiinţa Omului credinţa unui Trecut, a unui Prezent şi a unui
Viitor care fără Dumnezeu nu poate exista?
O sală pustie, pereţi goi şi
mâncaţi de timp şi Măslinul de Aur, ca simbol a roadei pământului care i-a
hrănit pe evrei dintotdeauna. În seara dinaintea arestării sale, Iisus a luat
masa cu Apostolii Săi, într-un loc retras. Cina cea de taină s-a ţinut în
Cenaclu, mai pe ]n’elesul nostru, Sala de Mese. Semnificaţia Cenaclului se
păstrează şi astăzi cu sensul de loc de întâlnire, de obicei cele litere sau
ştiinţifice. Deşi locul în care ne aflăm datează dintr-o perioadă mult mai
târzie, ea marchează zona în care s-ar fi aflat aceasta în aşezările eseniene
de pe Muntele Sion. Biseria Hagia Sion a fost ridicată după vremea lui Iisus.
Distrusă în 614 p.Ch, locul a fost reconstruit în perioada cruciată pe două
direcţii. Capela Superioară sau Cenaclul şi Capela inferioară unde se află
Mormântul lui David. Sub dominaţia turcă, s-a adăugat nişa altarului unde se
află Măslinul de Aur şi o serie de ferestre. Printre picioarele noastre se
plimbă tacticoasă o pisică persană, ce-şi scutură din când în cînd părul ca şi
cum ar strănuta.
În 1 Regi, 2 cu 10, se spune
că Regele David a fost înmormântat în Cetatea lui David, denumire care probabil
se referă la un deal din vecinătatea cetăţii. Tradiţia înmormântării sale în
acest loc a fost amintită pentru prima oară de călătorul Beniamin de Tudella,
la 1172 a.Ch., deci în plină dominaţie cruciată, care a vizitat oraşul. Piatra
de mormânt aflată într-o încăpere, este acoperită de un văl de culoarea
purpurei, brodată cu aur şi împodobită cu capetele unor suluri de Tora, unele
dintre ele salvate de Holocaust. Pentru noi este un pic altfel. În primul rând,
bărbaţii nu intră la momrânt prin acelaşi loc cu femeile. Apoi, piatra tombală
este acoperită cu un valtrap din catifea neagra pe care este brodat un menorah
şi înscrisuri străine înţelegerii mele dar mi se spune că sunt înscrisuri din
decalog, iar ceea ce am numi noi cruce este un metirah, adică un cilindru negru
cu pereţi de sticlă în care se află Tablele Legii, bineînţeles, o copie a celor
aduse de Moshe sau Moise. În Israel nu există loc public fie el teatru, local, instituţie,
magazine, chiar la intrarea în restaurant, în care să nu se găsească înscrisuri
din decalog.
Se pare că aici ar fi fost casa lui Caiafa,
ne atenţionează Andrei. Prin geamul aburit reuşesc să desluşesc silueta unei
biserici din piatră. Aflu, că în urma unuor săpături arheologii au descopeti o
casă care avea pe puţin 12 încăperi. Printre ruine s-au găsit o garnitură
întreagă de greutăţi şi măsurători pentru controlul negustorilor din piaţa
oficială, fapt care a întărit presupunerea că locuinţa a fost a unui înalt demnitar,
poate chiar a lui Caiafa. Cavernele tăiate în stânca din spatele casei erau
folosite drept grajduri dar şi drept carcere pentru cei care înşelau în piaţă.
Dacă aceasta a fost casa lui Caiafa este posibil ca Iisus să fi fost ţinut
într-o asemenea carceră. Biserica ce a încorporat acest aşezământ, este cea cu
hramul Sf. Petru Galicantul despre care v-am vorbit ceva mai sus.
La Ain Karem cu Înaintemergătorul
La Ain Karem cu Înaintemergătorul
Drumul până la Ain Karem este
istorvitor în sensul că în jurul nostru nu este decât apă ceea ce oboseşte. Pe
parcursul acestor itinerare îmi voi spune de multe ori că Dumnezeu a vrut să-mi
pună credinţa la încercare, dacă nu cumva vremea urâtă mă va face să rămân la
hotel. Dar El ştie ce a zidit în mine. Totuşi senzaţia de diluviu nu dispare şi
mă gândesc cum am să mai fac eu pe erudita cu dinţii clănţănind de frig?!
Urmărind Evanghelia lui Luca
aflăm că Maria a plecat dintr-un sat din ţinuturile muntoase ale Iudeei pentru a o vizita pe
verişoara ei Elisabeta şi unde avea să locuiască timp de 3 luni. Acest loc se
numeşte astăzi Ain Karem sau Ein Karem. Ca să ajungem la Biserica Vestirii, cea
care marchează locul de întâlnire dintre Maria şi Elisabeta, intrăm pe o
străduţă mică, strâmtă, uşor în pantă, numai bine ca apa care se scurge din
ploi să ne umple nouă pantofii. Surprinzător că brusc, deodată, nu-mi mai este
frig. Ba chair aş spune că-mi este foarte bine.
Bucură-te Marie...
Bucură-te Marie...
Biserica Vestirii a fost
ridictă peste peştera care, după o veche tradiţie din secolul V a.Ch., spune că
ar fi locul de întâlnire dintre cele două femei. Amândouă erau însărcinate şi
la îmbrăţişarea Mariei, pruncul din pântecele Elisabetei a mişcat, iar aceasta
s-a aruncat în genunchi la picioarele Fecioarei închinându-se: Bucură-te Marie Cea plină de Har, Domnul
este cu Tine, Binecuvântată eşti Tu printre femei şi Binecuvântat e rodul
pântecelor Tale... Biserica răsună de cântec. Mă zgribulesc toată. E ca şi
cum Fecioara şi Elisabeta adresează fiecărui vizitator un Bine aţi venit. Se ţinuse
o mesă pentru grupul de italieni şi de filipinezi. Coborâm uşor în Peştera unde
se spune că a venit pe lume Înaintemergătorul, Ioan Botezătorul. Locul este
marcat de crucea cruciată, adică crucea grecească, cu braţe egale la care s-au
adăugat, între braţe, alte patru cruci mai mici. Ies afară tremurând, încât
cineva chiar mă întreabă ce am păţit. La rândul meu întreb de ce. Petru să suneteţi albă ca varul şi tremuraţi
din toate încheieturile. Nu apuc să mai răspund, clatin doar capul. Ar fi
prea puţin să exprim în cuvinte ce simt...
Abia afară mă liniştesc şi
brusc am o altă supriză. Pe fiecare perete, înscrisuri în toate limbile lumii.
De fapt, acest Magnifiant cum se numeşte, sunt vorbele rostite de Maria către
Elisabeta, şi le regăsim în Evanghelie, la Luca, 1 cu 46 - 49 : Măreşte Sufletul Meu pe Domnul Şi s-a
bucurat duhul meu de Dumnezeu, Mântuitorul meu, Că a căutat spre smerenia
roabei Sale. Că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile. Că mi-a făcut mie
mărire Cel Puternic şi sfânt este numele lui. Sunt 41 de plăcuţe din
faianţă, fiecare plăcuţă reprezentând călătorii unui stat. Înfrigurat o căutăm
pe a noastră. Este şi ea, donaţie a fost făcută în 1995. Trag aer în piept cu
mândrie. Iată am ajuns şi eu aici. Este uimitor cât de bine te simţi în aceste
momente, de fapt, abia departe de casă îţi dai seama că inima ta bate
româneşte. Apuc să arunc o privire asupra clădirii. Remarc structura rafinată
şi îmi închipui cum răsună clopotele zilnic aici. Din 1938 Biserica este în
grija cinului francisca. Niciodată n-am să înţeleg de ce a fost nevoie de
atâtea credinţe când este doar un singur Dumnezeu, dar El îşi are socoteala
Lui...
Traversând Israelul în câteva ore
Începem cea mai lungă
călătorie din această excursie. Multe obiective şi importante. Şoseaua
şerpuieşte pe lângă Dealul Săriturii rămasă în Biblie ca amintire a locului de
unde evreii au vrut să-l arunce în prăpastie pe Iisus. Acum, dealul este
străpuns de două tuneluri a noi autostrăzi care vor străbate Israelul de la
nord la sud. Am început să coborâm sub nivelul mării. Zărim Mt Karantania sau
Mt Ispitirii unde Iisus a stat în recluziune 40 de zile. Undeva în stânga vedem
Ierihonul, oraş multimilenar, cel mai vechi oraş din lume. Din nou am o stare
de mulţumire nemaintâlnită. Mi se pare că traversez de fapt Istoria şi asta mă
face să mă simt puternică. Peste 13 milioane de evrei trăiesc risipiţi prin
lume, din care 3,6 milioane în Israel. Mai sunt şi 1,5 milioane de arabi din
care două treimi sunt musulmani, o treime greco catolici şi o treime ortodocşi.
Observ că în Israel nu sunt
sate. Şi mă mir. Andrei mă lămureşte de ce nu sunt. Pentru că sunt kibutzuri
care funcţionează conform principiilor socialiste - muncim în comun se împarte
totul şi meshav (aşezare în ivrit) care desemnează oraşul şi în care locuieşte
intelectualitatea. Şi atunci din ce
trăieşte Israelul, lăsând deoparte turismul?...Din industria electronică, soft
şi hard. Am avut ocazia să trecem pe lângă aceste concerne, nume de
referinţă în domniu - de la Microsoft la Hewllet Packard, în drumul nostru spre
aeroport, la întoarcere. Israelul ocupă locul 3 în lume din acest punct de
vedere iar industria electronică aduce ţării nu mai puţin de 6 miliarde de
dolari pe an. O a doua sursă de venit este prelucrarea diamantelor. 80% din diamantele
lumii care trec prin bursa de la Londra, sunt dirijate spre fabricile de
diamente din Israel. Ştiţi cum arată bursa diamantelor de la Tel Aviv? Trei
blocuri imense, cu 35 - 40 de etaje fiecare, în care trebăluiesc peste 10 000
de şlefuitori, iar diamantele se cumpără la pungă, 100 de bucaţi. Sunt
verificate 3 restul se iau pe încredere.
Pe măsură ce urcăm spre Marea
Galileei, pământul roditor devine nisipos, neprimitor, cu pâlcuri de verdeaţă
care spre surprinderea mea sunt cultivate în sere care se întind pe zeci de
kilometri. Se simte mirosul deşertului dar mai ales simţim briza Mării Moarte.
În dreapta, stânci îngălbenite şi secătuite de soare, în stânga foşnetul
papurei care fuge către mare. Suntem la Qumran. Se spune că Ioan,
Înaintemergătorul s-a născut în Iudeea, dar a crescut în deşertul Iudeei (Luca
1:80). Fiind copilul unor părinţi vârstnici se pare că acesta ar fi fost
adoptat de o sectă a unei comunităţi deşertice, ca cea găsită aici la Qumran.
Descoperirea Pergamentelor de la Marea Moartă în peşterile din apropiere, i-a
încurajat pe arheologi să restaureze cetatea Qumranului. De asemenea, ei au
început să asocieze tot mai des numele cetăţii Qumranului cu Cetatea Sării
pomenită în Biblie (Iosua 15).
Palmeria din vecinătate
sperie prin rectangularitatea cu care au fost planataţi copacii. Indiferent din
ce direcţie te uiţi, şirurile sunt în linie dreaptă iar soarele începe să-şi
arate forţa.
Pe stâncile roşietice cresc din timp în timp...cetăţi. Da,
aşa cum citiţi! Cea pe care o văd acum are o rezonanţă mai aparte. Cine nu a a
uzit de Massada? Este cetatea a cărei locuitori au preferat să se sinucidă decât
să cadă sclavi la romani. Prin tragere la sorţi, câţiva au dus la îndeplinire
planul. Şi acum mă cutremur, întrebându-mă ce-o fi simţit ultimul sinucigaş,
pentru că el a fost mai întâi ucigaş, chiar liber consimţit şi dezlegat de
victimă, abia apoi sinucigaş?! Ce imagine sinistră trebuie să se fi descoperit
romanilor în momentul în care au intrat în cetate?! Massada a fost construită
iniţial de către Alexandru Ianneus, şi fortificată de către Irod cel Mare. Dacă
vreţi să vedeţi ceva extraordinar trebuie să vă aventuraţi pe ţărmul acestei
mări cu nume de nimicnicie. Conţinutul ridicat de sare face ca totul să
plutească dar şi să nu existe decât câteva vietăţi, adaptate fireşte, care
vieţuiesc pe fundul apelor. Ici colo, câte o statuie de sare cizelată de
vânturile deşertului iţesc capul din apa de culoarea smaraldului, pe margini. Mirosul
de sare este atât de pătrunzător încât ai senzaţia că dacă mai rămâi câteva
clipe în bătaia brizei te transformi şi tu în sare. Poate că aceste
caracteristici i se trag de la faptul că se află la cel mai joasă altitudine
din lume, la 390 de metri sub nivelul mării. Paradoxul este că din nămolurile
de aici se fac nişte cosmetice care sunt foarte disputate pe piaţa de
specialitate.
Îmi iau rămas bun de la Marea
Moartă, printr-un viraj scurt al autocarului care ne îndreaptă spre Tiberias,
apoi spre Caana Galileei, Tabkha, Tabor, Capernaum...Trebuie să vă spun câteva
cuvinte despre beduini. I-am întâlnit şi
în Israel şi chiar am admirat măiestria lor în ce priveşte orfevreria. Încă din
vremurile lui Aavram câmpiile secetoase au fost populate de triburi nomade.
Păstorii care peregrinează în permanenţă graniţele ţărilor din Orientul
Mijlociu sunt mânaţi din loc în loc în căutarea unor păşuni pentru oile şi
caprele lor. Acum lângă corturile zdrenţuite de vânt vezi câte un Mercedes, o
cisternă de apă şi o droaie de copii. Artizani înăscuţi, îşi vând marfa ca
să-şi poată asigra traiul de o zi pe alta. Păstrători ai propriei culturi,
beduinii îşi confecţionează singuri instrumentele muzicale care, seara în jurul
focului, le aminteşte de trecut şi îi face să privească în viitor. Un
patrimoniu demn de UNESCO este tradiţia naratorilor care îşi deapănă poveştile
în timp ce se râşneşte şi se serveşte cafeaua.
Drumurile din şi spre
Ierusalim treceau prin Valea Iordanului. Râul care se formează din patru
izvoare ce şerpuiesc în jos pe pantele muntelui Hermon, rezultat al zăpezilor
topite de pe piscurile muntelui, curge spre
Lacul Tiberiada sau marea Galileei cum i se spunea în vechime. Iordanul curge
în linie dreaptă de la izvoarele sale până la vărsarea în Marea Moartă, numai
un kilometru şi jumătate, dar el se strecoară asemni unui şarpe pe un traseu
care depăşeşte doi kilometri şi jumătate. Deşi este un râu mic, Ioranul deţine
un rol important în istoria evreilor, incluizând traversarea lui cu Josua
(Cartea lui Iosua 3), lecuirea de lepră prin spălarea în râu a lui Neemia (2
Regii 6) şi botezul lui Iisus.
Marea Galileei. Peisajul
aminteşte de Grecia fără însă a avea sălbăticia acesteia din urmă. Cum o fi
fost acum 2000 de ani când Mântuitorul predica aici? De partea cealaltă
Golanul. Ceaţa nu-l dezveleşte decât parţial şi ai impresia că este o viziune
neaşteptată pe cerul Israelului. Lacul are cam 13 km lăţime şi 20 km lungime
iar numele său ebraic, Kineret, vine de la harpă, forma pe care o are acest
lac. Sursele de apă proaspătă, izvorâte, cum spuneam mai sus, din munţii
Hermonului, coboară şi se varsă în Iordan şi umplând apoi lacul. Bărcile de
pescari mai plutesc şi astăzi pe aceste ape. O descoperire recentă a unei ambarcaţiuni
datând din perioada 100 a.Ch. - 100 p.Ch., dezvăluie tehnici de construcţii
marine folosite în vremea lui Iisus.
Caana Galileeii, numele cu
rezonanţă biblică este legat de miracolul înmulţirii vinului . Prima minune din
Galileea. Urmând ademenierea în deşert Iisus a călătorit cu primii Săi cinci
discipoli, la o nuntă din oraşul Caana. La un momentdat Mama Sa, speriată, i-a
spus că tot vin musafiri iar vinul este pe terminate. Iisus le-a spus să umple
cinci vase cu apă. Fecioara le-a cerut servitorilor să facă ce spune Iisus.
Odată vasele umplute, Iisus s-a rugat Tatălui şi a atins vasele. Apa se
transformase în cel mai bun vin. Caana
Galileei din zilele noastre este un oraş mic, aglomerat, casele se leagă una de
alta, cu foarte multe panouri publicitare. Tot a doua casă are pe acoperiş un
asemenea panou. Se face publicitate afacerilor care se desfăşoară în imobilele
respective. Ca o afacere care se respectă nu se poate să nu aibă un site pe
Internet care este şi el afişat cu litere de o şchioapă. Culorile dominante
sunt roşu, galben şi negru.
Biserica ortodoxă Sf.
Gheorghe este păstratoarea tradiţiei înmulţirii vinului şi a pâinii. Încă de la
intrare mă scutură fiorii din cap până în picioare. Locul este un nod energetic
extrem de puternic. Se spune că vasele din lut care sunt împrejmuite cu un
gărduleţ din nuiele sunt chiar cele în care s-a săvârşit minunea. Vreau să fac
o fotografie dar grădinarul, un zdrahon până în 30 de ani, ne goneşte aruncând
după noi cu o săpăligă. A lipsit foarte puţin să nu ne încăierăm cu el.
Urc în autocar încă
tremurând. Pornim spre Nazaret dar ştiu că va trece mult timp până să uit
Caana. Pe vremuri un mic orăşel din Galileea cu nimic bun în el după cum spune
Ioan în 1 cu 46, oraşul plin de viaţă care este astăzi Nazaretul se poate lăuda
cu cea mai numeroasă populaţie de arabi creştini din Ţara Sfântă. Unul in cele
mai strălucite monumete ale oraşului este Biserica Izvorul Maicii Domnului, o
bisericuţă, menită să amintească credincioşilor că arhanghelul Gavriil i s-a
arătat Fecioarei Maria vestind-o că-L poartă în pântece pe cel care va ridica
păcatele lumii. Regăsim şi aici mâna fraţilor Moroşanu. Înaintea noastră este
un grup din Rusia. Senzaţia de linişte interioară este extraordinară. Nu se
aude decât susurul izvorului la care vom ajunge şi noi curând.
Nu puteam trece prin Nazaret
fără să ne oprim şi la biserica romano-catolică Bunavestire. Este cea mai mare
biserică creştină din Orientul Mijlociu, costruită peste o bazilică romană de
către Sf. Împăraţi Constantin şi Elena. Justinian o reface în secolul 6 iar
cruciaţii în secolul 12. Între 1965 şi 1967 s-a construit ceea ce vedem noi.
Frescele şi mozaicurile au fost donate de ţările în care cultul romano-catolic
se oficiază. Pentru toţi tema a fost aceeaşi: Fecioara cu Pruncul. Tot aici
găsim cea mai mare frecă desfăşurată numită Victoria Bisericii Universale.
Pentru prima oară Apostolul Pavel este figurat la acelaşi nivel cu Iisus.
Paraclisul de la parter este construit peste ceea ce a mai rămas din casa
Fecioarei. Se oficiază o slujbă pentru grupul din Malaiezia. Se spune că acest
paraclis reprezintă Trecutul, biserica mare cu nava şi altarul, Prezentul iar
imensa cupolă care cuprinde nu mai puţin de 72 de arce - Viitorul. Biserica
este construită pe 2 niveluri şi are o suprafaţă desfăşurată (inclusiv curtea
unde se continuă mozaicurile donate de statele lumii şi unde se află şi cea a
fraţilor Moroşanu) de 42.700 mp.
Trecem pe lângă Afula Illit
punct de legătură între Extremul Orient şi Orientul apropiat din cele mai vechi
timpuri. Pe aici treceau caravanele din Arabia şi Persia către Egipt. O mulţime
de agave, roşcove printre care răsar timid maci şi irişi albi, dar şi lămâi
înfloriţi. Mănoasă, o mare verde care îşi schimbă nuanţele pe măsură ce ne
apropiem de muntele Tabor. Această câmpie asigură 7 % din furaje, dar pentru a
asigura hrana populaţiei, grâul este importat. Cargouri cu cereale intră
aproape zilnic în porturile Haiffa şi Ashod. Domnul a creat nordul şi sudul, Taborul şi Hermonul, ode de bucurie
numelăui Său. (Psalmi 89 :11) În Evanghelia după Matei (17 : 1 - 2) se
spune că Iisus şi-a luat trei discipoli...pe un munte singuratec şi a fost
transfigurat. Chipul său strălucea ca soarele. Bizantinii au fost convinşi că
muntele Tabor se potriveşte descrierii biblice şi au construit o biserică pe
vârful acestui munte în amintirea schimbării la faţă. Oraşul care duce spre
Tabor este în serpentine. Dacă îl urci dinspre sud se numeşte Taburia, dacă-l
urci dinspre nord Tabor. Deci, urcăm prin Taburia. Tradiţia spune că în fiecare
an, Sf. Duh se pogoară pe aceste locuri de când Iisus s-a transfigurat.
Sentimentul de plenitudine, de împlinire şi de binestare lăuntrică este
fantastic. Singurul lucru care mă agasează sunt pantele abrupte pe care le
urcăm sau le coborâm. Pe Tabor am urcat nu mai puţin de 14 curbe în vârf de ac,
adică 28 de serpentine, de exemplu. Şi ca să fie şi mai picantă excursia aflăm
că Şcoala de Agricultură din Tabor a fost absolvită de nimeni altul decât de
...Ben Laden. Poate de aceea arabii din
Israel nu fac armată?! mă pomenesc vorbind.
Câmpiile, de-a lungul
malurilor lacului Tiberiada / Marea Galileeii, au fost martorul unui număr de
evenimente miraculoase sub păstoria lui Iisus, de la lecuiri la pilde şi lecţii
de viaţă. Tabgha (prescuratea elenului Heptagon, locul celor şapte izvoare -
n.r.) este unul din locurile acestor miracole. Ucenicii l-au rugat pe Iisus să
dea drumul la cei peste 5000 de bărbaţi cu familiile lor care veniseră să
asculte predica acelei zile: Învăţătorule
să lăsăm oamenii să meargă în sat după mâncare!... - Daţi-le voi!... - Nu avem
decât doi peşti şi o pâine... - Puneţi-le
în faţa mea! Iisus a binecuvântat bucatele şi cei peste 5000 de bărbaţi cu
familiile lor au mâncat pe săturate şi au mai rămas şi 12 coşuri cu firimituri.
Printre azaleele cu flori multicolore, Tabgha este astăzi un loc de larg
pelerinaj. În semn de preţuită amintire, în curtea interioară este un mic lac
în care roiesc peştii. Vântul adie uşor aducându-ne mai aproape mirosul
florilor de lămâi. Aici, franciscanii au construit o biserică octogonală pentru
a evoca pelerinilor feiricirile amintite de Iisus. Una dintre aceasta este
foarte des întâlnită pe la noi - Fericit
cel sărac cu Duhul sau Fericit cel ce
plânge că a Lui va fi Veşnicia.
Pe 24 martie 2000, Papa Ioan
Paul al II-lea urma să ţină aici o slujbă dar vântul puternic şi furtuna
ameninţau buna desfăşurare. La 10,30 când elicopterul care îl aducea pe Papa
s-a apropiat de locul întâlnirii, vântul a început să slăbească în intensitate
pentru ca atunci când Papa a coborât să iasă şi Soarele. Oamenii au observat că
de unde Papa abia mergea, gârbovit, chinuit de Parkinson – se zvonea că Papa
venise să moară în Israel, la plecare părea alt om, vioi, cu un mers normal, se
îndreptase de spate şi zâmbea. Cam aşa am plecat şi noi spre Capernaum, locul
ultimei vizite din această zi apoi odihna căci şi mâine aveam o zi grea. Dis de
dimineaţă, plecam spre Ierusalim pentru a-L regăsi pe Iisus în ultimele sale
clipe. Cetatea Capernaumului este amintită ca locul în care s-au produs alte
minuni, dar mai ales pentru că era locul unde Iisus a predicat pentru prima
oară mulţimii. Unele tradiţii spun că lecuirea soacrei Sf.Petru s-a produs
aici. În aceea vreme, se crede că avea 4000 - 5000 de locuitori şi era
considerat oraşul de reşedinţă a lui Iisus pentru că El s-a aflat de foarte
multe ori acolo.
Ajungem aici în amurg, cu
puţin timp înainte de închiderea complexului muzeal pentru vizitatori. Azalee,
alei vechi, ruinele sinagogii sau platanii sub care se pare că adesea
Mântuitorul se odihnea ne-au primit cu calm şi nemişcare de parcă ne aşteptau
acolo de peste două mii de ani.
Calc pietrele intrării în Sinagogă şi mă gândesc cum
trebuie să fi arătat Mântuitorul atunci când i-a gasit pe neguţători pângărind
casa Tatălui sau când se adresa mulţimilor. Calc şi am senzaţia că păşeşc pe
urmele Lui. În sufletul meu se dă o luptă ciudată, ceva între Acceptare şi
Neacceptare, ceva între A fost şi ce Va Fi. Încotro
merg eu, Doamne, căci nu vreau să Te răstignesc a nu ştiu câta oară!?
Pe Via Dolorosa şi Dumnezeu plânge ...
Am adormit hoinărind cu
sufletul prin Haifa. Drumul de întoarcere l-am făcut tranzitând oraşul de pe Mt
Carmel pe care îl găsim fiinţat aici încă din perioada celui al doilea Templu.
În secolul al 6-lea, populaţia se ocupa cu pescuitul şi cu construitul de
bărci. Astăzi Haifa se mândreşte ca fiind unul din cele două porturi maritime
ale Israelului dar şi cu industria prelucrătoare din zonă.
Privim de jos celebrele
grădini ale cultului Bah’ai, considerate Versailles-ul Orientului, construite
în terase, 9 de o parte şi 9 de alta, că de urcat, la oboseala care o vedeam nu
mai eram în stare. Ca să nu adormim de tot, Andrei începe să ne povestească
despre kibutzuri. În prezent mai sunt 277 de asemenea locuri în Israel. Ştiaţi
că primul grup care a construit un kibutz pe teritoriul actualului Israel, era
de români? 200 de evrei din Focşani au plecat spre Ţara Sfântă în 1892. Ei au
construit primele oraşe din Israel. Apoi, baronul Rotschild s-a stabilit la
kibutzul Zikon Iacov şi a adus din Franţa primii butaşi de vie din care se
produce vinul care este, astăzi, mândria Israelului.
Am dormit aproape tot drumul
de întoarcere la Ierusalim. Pe măsură ce ne apropiam de oraşul sfânt ploaia se
făcea simţită. Când am coborât, cu noaptea în cap, la restaurant m-am blocat
pur şi simplu. NINGEA. Cu fulgi cât pumnul. Copiii, tinerii, ospătarii se uitau
şi nu le venea să creadă. Nici unul nu ştia cum arată zăpada. Ai văzut? mă întreabă Grig, surprins şi
el de ce ne rezerva vremea. Pe parcursul a opt zile ne-a plouat, ne-a nins,
ne-a bătut grindina şi ne-a ars soarele. Poate
Dumnezeu vrea să ne pună la încercare credinţa. Clatină capul: Ştii că şi eu m-am gândit la acelaşi lucru?!
Privesc şi mă mir. Ninge cumva pieziş, cu o uniformitate de mă sperie. Indiferent ce va fi voi urca astăzi Golgota!
- spun hotărâtă. Dar mai întâi vom trece prin Grădina Ghetzimani. Fulgii cât
pumnul nu apucă să se aştearnă. Noi am numi această ninsoare, zăpada mieilor.
Este surprinzătoare exactitatea meteorologilor israelieni.
Luând ninsoarea pieptiş,
autocarul urcă gâfâind Mt Scopus, apoi Mt Măslinilor. Acesta din urmă este
astăzi locuit de arabi. Trecem pe lângă Casa Legatarului Englez, locul unde au
staţionat englezii în 1948 când au fost numiţi mandarii zonei, ca imediat să
parcăm. Câteva biserici marchează scene din timpul păstoriei lui Iisus. Aşa am
ajuns la Biserica Pater Noster. Ne călcăm în picioae încercând să intrăm repede
şi să ne adăpostim de ninsoarea care ameninţa din ce în ce mai mult să se
transform în ploaie.
Găsim aici din nou plăcile din ceramică, pe care de astă
dată este scris Tată Nostru în toate limbile unde religia creştină există. Am
bucuria să constat că în interiorul auster al bisericii greco catolicie, primul
Tatăl Nostru este scris în limba română. Lângă el este sacristia dedicată Sf.
Margareta de Lesseux.
Acolo este Valea Ghedronului pe care aţi mai văzut-o acum
câteva zile, îl aud pe Andrei. Acum vedem pe panta lină, printre
stropi de ploaie şi fulgi, Capela Dominus Flevit sau Plânsul Domnului pare
stingheră. Trecem pe lângă ea cu privirile aţintite asupra minunăţiei care se
iţeşte în faţa noastră. Este Biserica Tuturor Naţiunilor, construită în 1922. Aici se află piatra pe care Iisus, a meditat
înainte de a fi arestat, ne lămureşte Andrei. Grădina Ghetzimani nu mai
este ceea ce a fost acum două mii de ani. Opt măslini milenari, la umbra cărora
Iisus s-a rugat, sunt singurii care au trecut prin Timp. Sunt mărturia
Adevărului lui Iisus de parcă acesta vrea să dea semn a trecerii Sale pe aici
întru veşnicie. Surprinzător acum ninge, acum plouă. În spatele nostru zidul
cetăţii Ierusalimului, neclintit şi cu poarta pe care a intrat Iisus înainte de
a fi răstignit, zidită. Pentru că islamul s-a impus cu forţa, adică crezi în
Alah, dacă spuneai da, nu era nici o problemă, dar dacă spuneai nu, te trezeai
mai scurt cu un cap, odată cu ocuparea Ierusalimului de către musulmani, pentru
ca nimeni să nu se mai gândească la Iisus, poarta a fost zidită şi la poalele
zidului şi în prezent este un cimitir musulman. Soarele s-a arătat şi el câteva
clipe încât am fost convinsă că de acolo de Sus Mântuitorul ne urează bine aţi
venit.
Pictura vie de pe frontonul
Bisericii Tuturor Naţiunilor, contrastează cu interiorul întunecat şi sobru.
Doar altarul este luminat şi piatra pe care se spune că Iisus a meditat pentru
ultima oară. Mai este un grup de români, pentru ei s-a făcut o mică slujbă aşa
că ne alăturăm lor. Apoi mă aşez cuminte la coadă să ajung la piatra
miraculoasă. Şi am să vă spun de ce miraculoasă. Pentru că atunci când mi-a
venit rândul şi am îngenuncheat punându-mi palmele pe ea, efectiv am făcut
piele de găină şi părul mi s-a zburlit. Eram incapabilă să mă ridic, senzaţiile
auditive se amplificaseră, nu auzeam decât nechezat de cai, paşi în fugă şi
zornăit de lanţuri. O doamnă care a sesizat ce se întâmplă s-a repezit la mine
şi m-a luat în braţe, apoi cu greu ne-am desprins să ne ridicăm. A fost aici,
murmur fără să-mi pot lua ochii de la pictura care înfăţişează răstignirea lui
Iisus de deasupra altarului. Cine? Întorc privirea. Grig este lângă mine.
Iisus. Ai simţit şi tu? Dau din cap că da.
Biserica Mormântului Maicii
Domnului este o feerie de icoane şi candele. Izvorul sfânt a secat şi este
sigilat. Bucuria noastră este şi mai mare când preotul vine la noi şi începe să
vorbească...româneşte. Părintele Anatolie a plecat de pe plaiuri botoşănene
acum vreo două decenii ca să se aşeze, aici în acest loc sfânt. Ne spune că în
Biserica ce s-a împlinit într-o grotă sunt nu mai puţin de 500 de candele.
Candelabrul central, o bijuterie din argint, care clipeşte stingher din
becurile de slabă intensitate, domină intrarea. După răstignirea Fiului, Maica
Domnului a rămas în grija lui Ioan şi a Apostolului Toma. Şi pe când acesta din
urmă era plecat, Maica a adormit întru Veşnicie, iar Ioana a îngropat-o aici,
în Grădina Ghetzimani. La acea vreme grota făcea parte din grădina de pe Mt
Măslinilor. Când a venit, Toma nu a putut crede că Maica Domnului a murit şi
dat la o parte piatra tombală, dar nu a mai găsit-o pe Maria pentru Ea se
ridicase la Cer. În schimb, de acolo de Sus, ea a lăsat să-i cadă brâul în
braţele lui Toma. Patru secole mai târziu, în 411 a.Ch., împărăteasa Pulcheria
a vrut să vadă şi ea chipul Mariei. Deşi i s-a spus că nu este nimeni în
mormânt, ea totuşi a ordonat ca piatra să fie dată deoparte. Aşa a fost
descoperit Brâul care în prezent se află la Mrea Vatopedou de pe Mt Athos.
În 1949, Israelul a fost
zguduit de inundaţii catastrofale. Pe măsură ce apa inuda grota, Icoana Maicii
Domnului s-a ridicat şi a închis fereastra prin care intra apa, apoi a revenit
la loc. În 2000 apele iar au inundat grota. Singura care nu a fost atinsă de
ape a fost Icoana făcătoare de minuni. Aşa
mă păziţi voi pe Mine? Grota Ghetzimani este locul de rugăciune a primilor
creştini. Aici Iisus se aduna cu ucenicii Săi şi discutau. Se pare că aici au
adormit ei în timp ce Iisus se ruga în grădină. Intrând şi găsindu-i adormiţi a
întrebat: Aşa mă păziţi Voi pe Mine?
Piatra Ungerii
Era un sfetnic al Soborului, numit Iosif, om bun şi
evlavios care nu luase parte la sfatul şi hotărârea celorlalţi. El era din
Arimateea...omul acesta s-a dus la Pilat şi a cerut trupul lui Iisus...L-a dat
jos de pe cruce. (Luca 23 cu 50 - 53).
Piatra Ungerii lângă care
m-am oprit miroase a mir. Ating piatra şi fulgere îmi străbat corpul din cap
până în picioare. Doamne, dacă aici simt aşa ce fac când ajung la Sfântul
Mormânt? De trei ori aveam să trec pe lângă această piatră şi tot de atâtea ori
să mă scuture fiorii.
Iosif a luat trupul, l-a înfăşurat într-o pânză curată de
in şi l-a pus într-un mormânt nou al lui însuşi, pe care-l săpase în stângă.
Apoi a prăvălit o piatră mare la uşa mormântului. (Matei 27
cu 59 - 60).
Stau în genunchi. Nu mă rog
şi chiar dacă aş vrea să o fac nu aş putea pentru simplul motiv că nu îmi
găsesc vorbele. Nici măcar în mine. Am ajuns într-un loc unde nu am crezut să
mai ajung odată când alţii se chinuie o viaţă întreagă să facă acest drum şi nu
reuşesc. Iar eu, cu păcatele şi durerile
mele am ajuns aici a doua oară. Între cele două drumuri sunt 32 de ani. Ani în
care Viaţa şi-a spus din plin cuvântul, ani în care apropierea lui Dumnezeu şi
a lui Iisus au fost de multe ori tangibile chiar şi nerecunoscându-Le decât
târziu. Ştiu însă că de aici El s-a ridicat şi sângele lui scurs a căzut pe
oasele lui Adam şi prin aceasta A spălat păcatele omenirii. Când vom pătrunde
oare Taina Sacrificiului? Periplul dinainte de a reitera Martiriul Domnului
Nostru a fost menit să mă aducă în starea necesară pentru a percepe dumnezeirea
acestor locuri. Apoi Drumul în sine a fost unul al confruntării mele cu mine
însămi. Uneva oprisem timpul şi mă contemplam punându-mi una şi aceeaşi
întrebare: Merit eu acest Sacrificiu?
Am
părăsit Israelul cu straniul sentiment că într-o bună zi mă voi Întoarce. Poate
atunci voi fi pregătită să înţeleg mai multe.
Am ajuns...e miez de noapte şi plouă
La Beetlehem bate un vant sa ne ia cu totul
Locul unde se spune că s-a născut Iisus
Aici Îngerul i s-a arătat lui Isaia
Semnele zodiacului în Biserica Adormirii
Măslinul de Aur din Cenaclu
Mormântul lui David
O domnişoară ... militar
Marea Galileeei
Cenotaful cu Tablele legii
Magnifiantul
Ninge la Ierusalim
Tatăl Nostru în limba română
Ninsoarea s+a transformat în ploaie
Măslinii milenari din Grădina Ghetzimani
Piatra pe care s-a rugat Iisus
Mergem spre Ion Hozevitul
Bijuterii berbere
În curtea bisericii din Caana Galileei
Vasul de piatra în care a fost înmulţit vinul la nunta din Caana Galileei
Biserica Izvorul Maicii Domnului din Nazareth
În spatele meu, ruinele casei in care se spune că a trăit Fecioara Maria
Biserica Buneivestiri
Iisus şi Apostolul Petru
Frescele tematice din interiorul Bisericii Bunavestire
Lămâi în floare pe Muntele fericirilor
Biserica din Tabgha
Tabgha locul înmulţirii peştelui şi pâinii
Capernaum - locul din care Iisus a pornit să predice
În vizită la Sf.Petru
Un botez simbolic
Mormântul lui Iisus
La mormântul Mântuitorului
Fericirile şi dorinţele
Ştiţi ce fac aici? Ating buricul lumii, celebrul Omphalos
Preot armean aprinde lumânări
Prin catacombele Bisericii Sfântulşui Mormânt
M-am rugat şi eu aici
La Zidul Plângerii...
Nimic nu a fost în acea zi mai frumos ca...întoarcerea ACASĂ!
Andrei Licher, ghidul nostru...Pentru el Timpul nmu a mai avut răbdare...Drum bun, prietene...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu