Grădinile suspendate ale Balcicului

Grădinile suspendate ale Balcicului

La sugestia unei prietene, m-am mobilizat să scriu despre Balcic. Preocupările mele, în prezent, sunt, în proproţie de 99 %, acaparate de studiul astrologiei, de documentări amănunţite, unele, în limbi pe care le stăpânesc doar ca traducător şi mai greu ca vorbitor, plus că am senzaţia că pe măsură ce cercetez, ce citesc, ce asociaez şi acumulez, aşa cum spunea odată un filosof, constat că: cu cât ştiu mai multe cu atât, de fapt, nu ştiu nimic.

Pe de altă parte, sunt prinsă în cerbicia zilei unei săptămâni care a fost extrem de intensă pentru toată lumea, de aceea cred că aveam nevoie de un moment de respiro.  M-am săturat să mă tot joc cu telecomanda de la televizor şi indiferent pe ce post mut, dau de acelaşi subiect! M-am săturat de politica făcută de ochii lumii, m-am săturat de party-prix–urile prezentului fără o soluţie viabilă pentru viitor, aşa că mai bine purced la drum...chiar dacă este înnorat, sunt convinsă că atâta timp cât voi fi tastatură voi putea evada.

 Cotidianul ca şi viaţa – de poveste

Aventura a început în urmă cu 24 de ore înainte de Balcic, când am pornit cu maică-mea şi nepoata mea spre Constanţa. Cum nu aveam niciun ban în buzunar, nici măcar ăia 10 lei să plătim autostrada – schimbasem tot în euro, că aşa e când eşti posesor de volan şi şef de trib, trebuie să pleci urechea la ce vor ceilalţi, să nu uit că am cu mine doi copii, unul de 76 de ani, altul de 10 ani şi să fac ca ei. Şi uite aşa m-am trezit la 4 dimineaţa că, de fapt, eu nu aveam un leuţ românesc. Găseai  în buzunarele mele orice monedă mai puţin lei. În fine, ne-am urnit, nu fără scandalul de dimineaţă – Roxana mănâncă mai repede / Da, nu mai vreau / Bine...da, mama trebuie să intervină ca de obicei: Nu plecăm până nu mănânci tot! / Mamă, las-o în pace şi cu mine ai făcut la fel şi uită-te cum arăt! / Trebuie să mănânce! / Dacă nu aveţi de gând să terminaţi vă las acasă pe amândouă, decid să-mi impun punctul de vedere. De unde?! Atunci rămânem acasă! Ca întotdeauna mama trebuie să aibă ultimul cuvânt.

Căldura pare să fi lichefiat totul în jur. Inclusiv atmosfera. Inspiraţie. Expiraţie. Insiraţie. Expiraţie. Greoi. Kilometru după kilometru decorul ambiental devine monoton. Dreapta – case, adică şoseaua...stanga, cu puţină răbdare descoperi marea, nisipul, stufărişul...La ce te gândeşti, o aud pe maică-mea ca prin vis. La Aurica, răspund mecanic. Fii atentă la drum! – Sunt!

Aurica era verişoara mea primară, de la Ovidiu, fiica surorii mai mari a tatălui meu. Ieri plecasem la ei cu gând să rămânem acolo; am fost primiţi foarte bine, nu ne văzusem de vreo 13 ani, de la moartea tatălui meu. Ne-am întins la vorbă, am mâncat, numai că lipsea ceva...Unde e Aurica? - mi-am adus aminte la un moment dat şi l-am întrebat pe Tică, nepotul meu, mai mare ca mine cu doi ani. Nu te mai recunoaşte, aud înfundat în spatele meu. Nu am dat importanţă ci m-am dus în  spate. Doamne, Ce face Timpul din om?! Aurica era pe jumătate cât o ştiam. Aurica, am luat-o de gât, am pupat-o pe obraji dar ea m-a îndepărtat îndărătnic. Se uita la mine ca picată din lună. Privirea goală, inexpresivă, deruta din ochii ei, m-a golit de vlagă. Cine e, l-a întrebat stins pe Tudorică, soţul ei. Gabi, fata lui Victor, i-a aranjat atent baticul pe cap. Nu te mai recunoaşte...uneori nici pe mine...dar am grijă de ea, aşa cum e. Mă uitam cu câtă dragoste o privea. Aurica, o femeie puternică ce a dus mute la viaţa ei, iute din fire şi năvalnică, impulsivă şi rea de muscă. S-a căsătorit de tânără, a avut o fiică. Soţul se-neacă la pescuit. Se recăsătoreşte cu Tudorică, mai mic ca ea cu doi ani. Fiica din prima căsătorie se mărită şi la aceeaşi vârstă cu a mamei sale, îşi pierde soţul, bolnav de leucemie. Fiind săracă, părinţii lui Tudorică i-au făcut zile negre, mai ales că avea şi un copil, dar ea a strâns din dinţi şi a tras cot la cot cu soţul ei, şi-au cumpărat o bucată de teren şi au construit căsuţa cu mâinile lor. L-au avut şi pe Tică. Din păcate, Mariana nu a fost atât de norocoasă ca mama ei. S-a despărţit şi de cel de-al doilea soţ. Şi a rămas cu doi copii de crescut. Mi se făcuse pielea de găină. Iar acum la volan, simt acelaşi lucru.

 Nu-mi mai dau seama dacă noi alunecăm pe drum sau şoseaua alunecă pe lângă noi. Plămânii par să-mi explodeze când inspir aerul fierbite. Sufocant. Încins. Dilatat. Istovitor. Într-un cuvânt vipie. Noroc cu aerul condiţionat din maşină care vine să mai anestezieze, dacă se poate spune aşa, agonia unei zile de vară extrem de toridă. Vama este aproape, la un kilometrul de staţiunea atât de controversată - luată însă cu asalt nu doar de turiştii români ci şi de cei străini - cu acelaşi nume, probabil aici a fost cândva un punct vamal, de aceea are adăugat şi adjectivul Veche.

            Vameşul bulgar ne priveşte pe fiecare...nu este cazier..mă uit la mama, mama la mine, păi nu avem nevoie atâta timp cât fetiţa ne este încredinţată legal...Păi, ar trebui...noi venim de la 900 de kilometri, de la Arad...a privit-o câteva clipe pe maică-mea, pentru mama, că este alb las (mama are parul alb, alb ca o pătură de nea)...am trecut şi de Vamă...e, acu să vă văd, care face scandal coboară din maşină şi o ia pe jos.

Câţi kilometri sunt, întreabă mama. Vânez din ochi un panou. 62, răspund şi eu şi Roxana la unison. A, e aproape...Îhâ.... Urmând drumul monoton spre o destinaţie neştiută doar imaginată, mintea mea, cum face atunci când sunt la volan, încearca să înregistreze totul, vizual vorbind. Brusc însă, peste cotidianul imediat se aştern gândurile. Mi-am amintit de perlele copiilor legate de Dumnezeu. Una dintre ele, ale unui băieţel de 8 ani, spunea că Dumnezeu îi iubeşte şi pe necredincioşi dar cu suferinţă. Cutremurător adevăr...A fost ca atunci când părintele Vasile de la Lainici m-a întrebat ce cred eu despre Macrocosmos, dacă este inclus în Microcosmos şi despre suflet. Ţin minte că i-am spus că Macrocosmosul se regăseşte în Microcosmos şi invers. Şi sufletul? - a insistat.  În momentul acela, în mintea mea s-a produs un declic. Sufletul este singurul care nu a fost creat de Dumnezeu, Toate din jur sunt Create, cu excepţia SUFLETULUI. Acesta ne-a fost dăruit, este fărâma divină strecurată în noi atunci când omul a fost creat...este altceva şi de aceea el nu poate fi inclus în Micro sau Macrocosmos, el nu a fost creat...Preotul m-a privit lung şi a surâs şi o clipă am avut impresia că chipul lui se metamorfozase subit în cel al lui Arsenie Boca... asemănarea este frapantă, cu singura deosebire că părintele Vasile avea ochii verzi...

Oau, o aud pe Roxana. Reven în prezent la fel de brusc şi privesc în jurul meu. Fac ochii mari.  Nimerisem într-o mare de eoliene. Fracţiuni de secundă am senzaţia că înot împotriva curentului, eu care nu ştiu să înot. Sunt multe, aş spune că latura de est a Cadrilaterului este o mare de morişti eoliene. Gabi ce sunt astea?...Morişti eoliene pentru producerea energiei. Roxana tace câteva clipe şi o aud iar: Dar cum fac energie, e curent electric? Nu-i răspund imediat. Da, curent electric...când vântul este mai puternic cred că acţionează paletele acestor morişti, motoarele încep să toarcă şi se generează electricitate altfel decât în electrocentrale, de aceea acest tip de energie este numit neconvenţional.  Mama zâmbeşte: Le-am văzut astea şi în Austria!

Verdele din jurul nostru este sufocant. De la nuanţele vii şi acaparatoare ale copacilor tineri şi ale pădurilor care se pierd, hăt în zare, la verdele pălit, abia respirând ale arbuştilor de pe marginea drumului. Ici colo câte un fir de floarea-soarelui pare să ne urmărească cu privirea. Pământul este brun roşcat pe alocuri semn că abia a fost arat, în alte locuri, a luat patina cenuşii de la uscăciune şi este năpădit de pir şi alte plante parazite.

Ce îmi place este că în unele locuri s-a păstrat arhitectura veche. Case boiereşti poate cândva au fost transformate în hanuri sau restaurante care te îmbie cu liste de bucate bilingve chiar pe marginea drumului. Măgărurşii lăsaţi la păscut rumegă apatici priponiţi de câte un salcâm mlădiu medintând probabil şi ei la momentul când au ajuns pe ţărmurile Mării Negre. Şi în toată pustietatea din jur rare ori vezi un om, în schimb, destul de multe maşini cu număr de România.

Rezistenţa Trecutului în pântecul Prezentului

Balcic-ul este un orăşel vechi, crescut parcă în golful cu acelaşi nume, ca într-o scoică uriaşă ale cărei valve s-au contopit cu pământul maro-gălbui. Casele, unele de început de secol, unele şi mai bătrâne, altele mai noi, poartă încă amprenta unei aristocraţii pierdute în istorie şi dacă ai avea timp să citeşti prin tencuiala scorojită sunt sigură că ai putea descoperii poveşti de mult petrecute. De fapt, pereţii vechi seamănă întrucâtva cu un gromovnic al vremurilor de altă dată şi parcă te aştepţi, ca de după câte o poartă de fier cu încărcătura barocă veşnicită pe post de decoraţiune, să apară câte un crai de Curte Veche în căutarea aventurii la Chantan, la Cazino sau pe Bulivard. Din umbra mucezită a câte unui zid, cu puţină fantezie poţi închipui sau regăsi  istorii tăcute, încremenite în zugrăveala atât de mult spălăcită încât ai senzaţia că prăbuşirea Timpului este iminentă.

Privit de sus, Balcicul seamănă cu micile orăşele de pe coasta amalfitană, Portofinno sau Capri,  iar şoseaua seamănă cu un şarpe uriaş - din acela cum nu întâlneşti decât în basme, în filmele fantezie, ori poate Glycon, şarpele sacru al dacilor, s-a rătăcit pe aici şi trage un pui de somn cât o Veşnicie - care abia ce a ieşit din apele mării,  albastre de la înălţimea de la care o privesc, a înlănţuit oraşul; pare calm, dar oricând se poate trezi şi te poţi aştepta la un atac prin surprindere. Încălecăm balaurul şi pornim la drum. Ştiţi cum era numit acest loc, mă trezesc vorbind. Nimeni, nimic. Coasta de Argint. Multe din vilele pe care le vedeţi au aparţinut românilor epocii, oameni de teatru, politiceni şi pictori. Cum spunea cineva, Balcicul a fost muză pentru Tonitza şi pentru Petraşcu. Se spune că, în fiecare vară, veneau aici peste 150 de pictori, continui să povestesc pentru mine. În 1925 sau 1926, nu mai ţin minte, aici s-a înfiinţat chiar Universtatea Liberă Coasta de Argint. I-au trecut pragul numeroase personalităţi Nae Ionescu, Ion Marin Sadoveanu, Ion Pillat, Nicolae Iorga...maică-mea priveşte apatic peisajul iar Roxana se joacă.Ia uite pentru cine îmi răcesc eu gura de pomană, mă trezesc lametându-mă în gând.

Coborâm, nu ştiu încotro merg, mă las dusă de instinct, ştiu că micul domeniu regal trebuie să fie pe malul mării. Ori noi, alunecăm pe străzile înguste şi întortocheate, ca într-un marş sau galop, depinde de cât este de bună şoseaua. Curbele foarte strânse şi în pantă te duc cu gândul că pâmântul a încremenit într-o convulsie perpetuă în căutarea apei. Foarte mulţi castani,  venerabili, flanchează drumul sau răsar peste câte un gard. Coroana bogată face ca la umbra de pe trotuar să se refugieze câte un trecător stingher. Ziduri din piatră, cum nu am mai văzut decât în zona Haţegului şi pe Valea Mureşului la noi, şi a căror model se pierde în negura timpurilor, dovedesc perenitatea unei construcţii milenare.

Căldura evaporă orice urmă de umezeală, pe măsură ce ne apropiem de ţărm. Străzile ca şi la noi, peticite, cu gropi şi denivelări, dar în lucru. Am văzut şi între şi în localităţi drumurile în lucru, kilometri întregi curăţaţi aşteptau bitumul. Se lucra pe porţiuni, un camion cu bitum şi 2 – 3 muncitori care basculau materialul pe care apoi imediat un buldozer cu tăvălug mic îl potrivea şi bătucea. Iar apoi, aburi fierbinţi se ridică în fuioare albe care se pierd în cuptorul zilei. Smoala şi zgura au un miros înecăcios, filistin.

Micile magazine particulare răsar din ce în ce mai multe în preajma noastră semn că suntem aproape de mare. O baterie antiaeriană, uitată din timpul celui de-al doilea război, simbolic îndreptată spre ape, stă încă de strajă la malul mării, e drept, mâncată de rugină pe ici pe colo, iar în loc de flori trei dale de beton asigură postamentul. Un avertisment pentru nepoftiţi probabil. Pe măsură ce ne apropiem de perla scoicii, adică de Centru, casele devin vile, sobre şi elegante, buticurile - magazine de lux, bistrourile – restaurante, baruri sau cluburi cu nume dintre cele megalomane – Market, Change, Parking,  Monte Carlo, La Tempesta, multe termopane, psicine şi maşini de lux în poartă.

Drumul spre domeniu este de vreo 500 m, în pantă, mărginit de gherete care oferă turistului întreaga gamă de suveniruri. De la haine, la obiecte. Unul mi-a atras atenţia şi am zâmbit. Mamă, ia vino, să-ţi arat ceva! Obiectul cu pricina este o cană care are pe ea o imagine emblematică pentru decembrie 1989 – cuplul Ceauşescu la ultimul discurs. Ceauşescu, face ochii mari. Da, pentru că noi nu ştim să ne vindem istoria. Maică-mea dă a lehamite din mână şi-şi vede de drum. Roxana este cu ochii zgâiţi la păpuşi. Are o privire de căţel care cerşeşte atenţie. Nu mă lua aşa că nu-ţi cumpăr nimic, ai casa plină de jucării şi de Barbie, aşa că pas...mă depărtez repede până nu începe nu înceapă să se roage să-i cumpăr cine ştie ce.  

Miroase a baiţ de lemn, a haine, a pizza şi a trandafiri  - să nu uităm totuşi, Bulgaria este supranumită şi Ţara esenţelor de trandafir. Interesant este că mirosurile nu se amalgamează cum se întâmplă prin bazarurile sau pieţele orientale, ci le simt distinct, pe fiecare, în funcţie de dugheana pe lângă care trec. Noroc că fetelor nu le este încă foame sau nu au cine ştie ce alte pofte bizare că nu aş scăpa cu una cu două, mai ales că eu sunt banca.

 Nostalgii încremenite în piatră

De departe, realizez că aleea se închide cu un gard de fire forjat şi bănui că suntem în apropierea intrării pe domeniile regale. Un anunţ trilingv ne aduce la cunoştinţă că putem trece de gard doar dacă plătim 10 leva. Plătim că n-avem ce face doar pentru asta eram acolo. Până la intrarea propriu-zisă sunt cam 20 de metri. Intrarea imită întrucâtva o poartă regală deşi are ancorată de ea o mină marină din timpul celui de-a doilea război mondial, asemeni unui bolovan menit să asigure stabilitatea. Nu-mi place imaginea şi întorc capul. Pereţii scunzi, circa 70 cm înălţime, din piatră aşezată în straturi şi pe care timpul pare să le fi sudat, flanchează drumul; în stânga – Grădina Botanică la intrarea căreia se buluciseră două grupuri gălăgioase de turişti ruşi, unde altă dată artiştii se întâlneau în saloane de artă sui generis, în dreapta grădinile Palatului.

Regina Maria avea să viziteze Balcicul după ce Cadrilaterul a revenit României ca recompensă pentru participarea la Primul Război Mondial, în 1921 şi a doua oară în 1924. Balcicul mai aparţinuse României, o scurtă perioadă de timp, între 1913 şi 1916. Romantică, cu amintiri, trăiri intense şi doruri iremediabil sădite în sufletul său mare, Regina s-a îndrăgostit de aceste locuri. Cred că rădăcinile îşi spuneau cuvântul, nostalgia după parcurile, peisajele aspre şi ceţurile Angliei a făcut-o să vadă în Balcig un posibil colţ de ACASĂ, un acasă altfel decât cel găsit în ţara de adopţie. Şi cum de mult îşi dorea o reşedinţă de vară pe malul mării, se pare că Balcic a fost cel care i-a intrat la suflet. Avea să cumpere morile de apă, viile şi parcurile care împreună însumau circa 35 de hectare, iar un an mai târziu va cumpara pentru grădinile palatului vase de piatră, 110 pomi fructiferi, sălcii şi plopi. Platanii, ficuşii şi stejarii vor veni mai târziu. Domeniul a fost construit şi amenjat  între 1924 şi 1927, an în care Regele Ferdinand se stingea în braţele iubitei sale regine.

Cu toate acestea, ceea ce surprinde, frapează, uimeşte, te fură şi te atrage este aranjamanetul grădinilor aşezate în terase care se suprapun când paralel, când în unghi drept, când pe diagonală, unghiuri amortizate fie de câte o cădere de apă, fie de o moară de apă sau de câte un patio răcoros ori de trepte şi poteci înclinate sub diverse unghiuri, concept care aparţine arhitectului elveţian Jules Janin  şi căruia această Semiramidă celtă altoită pe un vlăstar german în pământuri româneşti avea să-i arate gratitudinea, încrustând în marmură câteva cuvinte care se găsesc încă aici: Lui Jules Janin care a relizat visul meu prin prezenta grădină. Maria.

Insolitul domeniilor constă nu doar în arhitectura labirintică a grădinilor ci şi în faptul că din ordinul Reginei aveau să mai fie construite aici nu mai puţin de 130 de vile pentru anturajul său destul de numeros şi heterogen şi care astăzi s-au transformat în adevărate vile de lux care poartă nume poetice: Suita, Craing, Izbânda, Ciuperca ş.a. Este un labirint în care logica nu este de găsit decât la nivelul subtil al simţurilor. Dacă vrei să te aventurezi poţi să o faci fără teama că te vei rătăci. Nu poţi ieşi decât în două locuri, la şosea sau la mare. Zecile de trepte, în sus şi în jos, te poartă printr-o poveste gen Alice în Ţara Minunilor. De după fiecare copac poate apărea Regina de Pică, Pălărierul sau ariergarda Regelui de Inimă Roşie. Şi toate poartă denumiri insolite: Fântâna de Argint, Gradina lui Alah, Săgeata albastră, Izvorul sfânt, Grădina Ghetzimani, Templul apei, Aleea Valului Albastru, există chiar şi o Punte a suspinelor care trece peste cascadă şi uneşte cele două părţi ale domeniului (se spune că că dacă treci puntea cu ochii închişi şi îţi pui o dorinţă aceasta se va îndeplini foarte repede!), Aleea Vinului unde tronează mândra Crama Reginei, Tronul, Aleea secolelor, Grădina Labirint.

Măreţia platanilor, a castanilor şi a ficuşilor, a pinilor şi a salcâmilor, a nucilor şi a merilor daţi în pârg, aduc răcoarea binecuvântată sufletelor noastre. Micul patio care străjuieşte cascada este delimitat de arbuşti decorativi, numără nu mai puţin de 9 ronduri poligonale, dinamizează atmosfera – pereţi albi, acoperişuri joase, ferestre şi uşi maro şi verdele naturii într-un hohot multicolor acopaniind parcă zgomotul căderilor de ape. Ambinetul, aşa cum am mai spus, ilustrează o ascunsă dar puternică legătură sufletească cu originile Reginei, aerul englezesc are un impact subtil, la graniţa dintre conştient şi inconştinet de fapt un mesaj subliminal – dorul de casă. Frumuseţea sălbatică, ordonată în păinejenişul de alei şi trepte, rigole cu apă, vasele antice de ceramică din capul scărilor ori ale aleilor vorbesc limba simţurilor în care eşti antrenat treptat ca mai apoi să nu te mai poţi desprinde de ele. Deşi toate acestea au fost proiectate de Janin, ele au fost desăvârşite, în peste 8 ani de muncă, de celebrul arhitect horticol Carol Gutman care a adus plante din Spania şi Italia, dar şi din Asia Mică din dorinţa de a sublima nevoia de exotic, european şi autohton.

Piatra pe care calci are o încărcătură aparte datorită miilor de paşi neştiuţi, rătăciţi pe aleile singuratice în căutarea unei copilării şi adolescenţe definitiv abandonate în dimensiunea amintirii dar fără de care nu am putea exista. Limita real – ireal găseşte aici limbajul sufletului rămas asemeni lui Heathcliff şi a lui Catherine să bântuie întru Veşnicie în căutarea iubirilor pierdute. Dacă închizi ochii poţi auzi huruitul caleştilor ori sforăitul motoarelor înecate în câte un hârtop şi simţi chiar saţietatea călătorului ajuns, în sfârşit, la destinaţie.

 Ingeniosul sistem hidraulic face să acţioneze moara şi apa cade clipocind şi aduce umezeala de care avem nevoie pentru a nu ne sufoca în cuptorul unui fierbinte sfârşit de iulie. O pală de vânt stârneşte un nor de praf care se prăvale devorator asupra noastră şi ne face să închidem ochii instinctiv. Pfui, Roxana scutură capul strâmbându-se. Hai repede să intrăm, strigă mama după mine.

Locul în care îţi doreşti să te regăseşti pe tine

Castelul sau Cuibul liniştit cum îi spuneau turcii, este mai de grabă un conac cu o arhitectură atipică pentru regiune, o combinaţie interesantă între stilul mediteranean, maur şi turco-bulgăresc, ceva între 1001 de nopţi, Alhambra şi Anatolia. Combinaţia de alb, lemn, piatră sedimentară şi ţiglă roşie. Puţini ştiu însă că Regina Maria a vizitat Balcicul a doua oară, în 1924, la insistenţele pictorului Alexandru Satmari, unul dintre protejaţii săi, în căutarea unui loc care să devină aşa cum am citit undeva, Mecca artiştilor plastici.

Conacul, mi se pare mai corectă formularea decât castel sau palat, fost proiectat de către geniul arhitecturii româneşti din perioada respectivă, Emil Guneş, reprezentant al Art Deco-ului românesc şi care avea să folosească ingenios denivelările terenului pentru a realiza un ansamblu pitoresc. Pe lângă Cuibul liniştit s-au ridicat şi câteva anexe – Vila Dalga sau Pavilionul Prinţului Niculae, Casa Intendentului, Pavilionul de odihnă, Pavilionul Administraţiei, Salonul Cinematografic, Clădirea Corpului de Gardă, Pavilionul Grănicerilor sau Pavilionul Principesei Ileana. Antreprenor a fost Amerigo Furlani din partea celor care au concesionat contractul de construcţie, firemele italiene Agostini Fabro şi Giovanni Tomasini.

Circa 400.000 de turişti îi trec anual pragul şi din ce auzisem ar fi urmat ca studenţii români de la Arte Plastice să vină, în cadrul unei Şcoli de vară, şi să studieze aici. Dar probabil totul a rămas în fază de proiect ca mai toate ideile bune de la noi.

Intru oarecum dezamăgită, aşa cum păţesc totdeauna când fantezia mi-o ia razna, dar atunci când spui Castel te gândeşti la ceva de talia unui Peleş sau a unui Bran, nu? Acelaşi lucru l-au păţit şi nişte prieteni de ai mei cu care aveam să vin la scurt timp după prima vizită. Şi Dragoş şi Elida căutau Castelul în interior fiind. Dar ce este mai intens este sentimentul care te încearcă lovindu-ţi privirea de pereţii albi: simplitatea sub forma ei stilizată - câteva trepte, ferestre uriaşe acoperite cu perdele diafane, la fel de albe, coridoare înguste, încăperi mici, o economie a spaţiului care respiră intimitate şi dorinţa de linişte, de regăsirea, mai precis, a liniştii interioare.

Regăsim şi cîteva obiecte – biroul secretaire, dulapuri de sufragerie, dulapuri de haine, chiuveta din marmură, oglinda de baie şi cada îngropată în marmură, obiecte personale expuse într-un mod care nu cred că ar fi fost pe gustul Reginei Maria, icoane. Uşile din stejar masiv, unele sculpate, observ că nu mai au clanţe doar un anunţ laconic ne avertizează să nu împingem.

Camera de primire te întâmpină cu un aer sobru şi reţinut. Deasupra a ceva ce închipuie figurat un şemineu sunt fotografii ale Reginei Maria şi imagini ale Balcicului, flancate de două sfeşnice de argint şi două fotolii regale, cu pluş roşu. În faţa ferestrelor masa de sufragerie şi mic mobilier necesar atunci când îţi primeşti prietenii.

Ceea ce ar trebui să fie living-ul, în termeni moderni, adăpsteşte o expoziţie de pictură modernă ceea ce mă face să dau o bilă albă organizatorilor care folosesc conacul aşa cum i-ar plăcea şi Majestăţii Sale. Arhitectura balcoanelor aminteşte de cerdacurile noastre şi fără să vreau îmi revine în minte Testamentul acestei Femei extraordinare: „Țării mele și Poporului meu, când veți ceti aceste slove, Poporul meu, eu voi fi trecut pragul Tăcerii veșnice, care rămâne pentru noi o mare taină. Și totuși, din marea dragoste ce ți-am purtat-o, aș dori ca vocea mea să te mai ajungă încă odată, chiar de dincolo de liniștea mormântului. [...] Eu am ajuns la capătul drumului meu. Dar înainte de a tăcea pentru veșnicie vreau să-mi ridic, pentru ultima dată, mâinile pentru o binecuvântare...Te binecuvântez, iubită Românie, țara bucuriilor și durerilor mele, frumoasă țară, care ai trăit în inima mea și ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă țară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veșnic îmbelșugată, fii tu mare și plină de cinste, să stai veșnic falnică printre națiuni, să fii cinstită, iubită și pricepută. Am credința ca v'am priceput: n'am judecat, am iubit...”

            Ieşim prin grădina englezească şi întorc de câteva ori capul spre ceea ce eu continui să numesc conac şi pe măsură ce mă depărtez, realizez că am luat cu mine imaginea a ceea ce a reprezentat o fărâmă din Istoria noastră.

De la înălţimea promontoriului Kaliakra salutăm Eternitatea

            Între Şabla şi Kavarna, la circa 28 km de graniţa cu România,  intri în rezervaţia Kaliakra. Drumul, deviere de la E 87, înainte să intri în Kavarna, este o bretea de 16 kilometri până la mare, albă şi serpuieşte lin, printr-o perdea verde, sălbăticia este dacă vreţi un port drapel a Bulgariei turistice, peste care răsar la un moment dat, ce altceva credeţi, vârtelniţele eolienelor. Semnele cetăţii se văd de departe, nu ruinele cum ar gândi cineva, ci statuile care punctează terestru apropierea lor.

Ruinele cetăţii Kaliakra au căzut pradă timpului dar şi celor care au mici dughene sau tarabe de la care turistul rătăcit poate cumpăra câte o amintire şi cred că se fac ceva bani atâta timp cât accesul costa 3 leva de persoană. (100 Ron = 40 leva). Totuşi, dacă ştii să le asculţi, încă au putere să-ţi povestească istorii neştiute sau uitate de cronicarii vremii dar care au rămas în sufletul pietrii.

Semnătura monumentalităţii ca semn al respectului faţă de istorie, se regăseşte în multe locuri din Bulgaria. Ceea ce am văzut eu, cel puţin. Când intri pe Valea Pastravei te întâpină Ioan Rila, întemeietorul literaturii culte bulgare, o statuie imensă, postată de asemenea manieră încât să fie vizibilă din toate direcţiile din şi spre Grecia.

Cel de-al doilea monument este compus din două teme centrale în istoria Bulgariei şi se găseşte la Cap Kaliakra; este compus din masiva statuie a amiralului Ushakov şi Coloana Fetelor. Alături de statutia amiralului, văd proiectul unui portic cu 12 arce, cred că din marmură alb – gălbuie care ar urma să înconjoare statuia imensă, în fiecare arc de cerc găsindu-se câte un clopot şi imediat, firesc, m-am gândit ce sunete se vor îngemănă peste golful Kaliakra spre plaja Bolena, atunci când va fi furtună sau cum va fi perceput schimbul de cart rămas prizonierul istoriei atunci când vântul va adia ceva mai tărişor. Ushakov a rămas în istorie prin victoria, din 1791, repurtată asupra escadrilei otomane, singurul război de acest fel de altfel din Marea Neagră, când deşi vorbim despre o bătălie, nicio navă nu a fost scufundată iar confruntarea a fost câştigată de Imperiul Ţarist. Tratativele de pace s-au dus la Iaşi şi modul în care s-au încheiat acestea au stârnit îngrijorarea românilor şi poate nu întâmplător - Mama Rusie avea să-şi întindă graniţele până la Nistru.

La circa 20 - 30 de metrii mai încolo celălalt monument, o clipă am avut în faţa ochilor Coloana lui Brâncuşi, dar nu, este o înlănţuire de femei ce par să facă un salt în...eternitate. Legenda, ca orice legendă tragică are şi aura ei poetică. Kaliakra a fost capitala Ţării Cărvunei, care a cunoscut apogeul undeva pe la mijlocul secolului al 14-lea. Poziţia strategică a acesteia a trezit interesul turcilor care au început să o atace sistematic. La un moment dat, turcii au pătruns în cetate iar cele 40 de tinere care se ascundeau acolo au hotărât să nu cadă vii în mâinile acestora, aşa că si-au legat cosiţele între ele şi s-au aruncat în mare. Dealtfel, în interiorul cetăţii aveam să descopăr şi statuia Arcaşului, ridicată în memoria ultimului apărător al cetăţii, Ivanko, atunci când cetatea va fi cucerită şi va intra sub dominaţie otomană pentru mai bine de două secole.

            Capul Kaliakra, în greaca veche Bună adăpostire (Kalli Akra), este un promontoriu care îşi iţeşte capul câţiva zeci de metri, mai precis 70, deasupra mării. De acolo, din cel mai ridicat punct, ai o privelişte care îţi taie respiraţia. Singurul lucru care îmi vine în minte este că ştiau turcii şi ruşii ce ştiau atunci când au vrut cu orice preţ să îşi extindă stăpânirea asupra cetatăţii Kaliakra. Privit dinspre Belgravo şi Kavarna ai senzaţia că o corabie imensă, poate cea a Argonauţilor plecaţi în legende de pe meleaguri Hiperboreene, a eşuat pe ţărmul Mării Negre, cu pupa ridicată împungând zarea ca şi cum s-ar pregăti să înfrunte un perpetuu pericol. Privit de pe mare, promontoriul îţi lasă impresia că jupânii locului, Balica şi Dobrotici, au rămas să privegheze aici întru Veşnicie.

               Cele 130 de trepte care leagă cetatea Kaliakra de golful cu acelaşi nume, încă se pot vedea. Nu știu câtă lume știe că Olatul Cărvunei avea propria flotă comercială. Poate nu întâmplător golful ascunde în adâncurile sale unele dintre cele mai productive ferme acvatice - crescătoriile de midii și de stridii. Localurile din zonă au nume pitorești – Lacrimile Nimfei sau Locul Fecioarelor iar preparatele servite sunt toate, pe bază de scoici - de la supe și ciorbe, la frigărui.

            Se înnorează brusc şi nu-mi doresc altceva decât puţină ploaie, ceea  ce avea să se şi petreacă când ieşeam din Kavarna. Cu coda ochiului privesc plăcile de semnalizare. 4...2...1...intrăm în vamă. Deodată dispare oboseala, plouă şi din asfalt se ridică aburi cu un pregnant miros de bitum ceea ce-mi întoarce stomacul pe dos, dar nici o problemă, o farfurie de hamsii va face să dispară senzaţia. Suntem ACASĂ, doar!

 Ne îndreptăm spre Vama Veche. La ieşirea din Mangalia expoziţia Bateriei Antiaeriene

 Portul Mangalia

Păduri de eoliene ne-au însoţit aproape tot drumul

Arhitectură veche cu...măgăruş

Balcic

Locuri de parcare amenajate

Coborâm spre Castel

Pavilionul Administraţiei transformată în punct infoturistic şi cazare

Grădina Sf. Martin

 Detaliu din gradina Sf.Martin

 Una din numeroasele scări ăn Labirint

 Puntea suspinelor

 Detaliu cascadă de pe Puntea suspinelor

 Sus în Labirint

Detaliu Grădini cu parte din Crama reginei

Mergem spre Castel

 Vedere din cerdac

 Imagini din interiorul Cuibului Liniştei

 

 Prin Grădininile suspendate

 Plecăm din Balcic

Cap Kaliakra

Pe drumul către casă