Mireasa din defileu

Manualele de științele naturii spun că la noi nu mai sunt codri, doar păduri, reminiscențe ale acestor mărețe ecosisteme. Totuși în dimineața de decembrie, destul de caldă pentru acea perioadă a anului, am avut, pentru câteva ore, șansa să constat că manualul după care studiasem eu științele naturii era depășit demult.        

Bucuria de a merge spre casă pe un drum nou, a făcut ca odată ieșită din Tg Jiu - cu nerăbdarea și curiozitatea de a intra în defileu cuibărită în suflet, să ignor drumul peticit, aparenta sălbaticie care ascunde de fapt indiferența românului față de natură, containerele de gunoi ad-hoc în gropi săpate de pe vremea lui Pazvante, aparenta sărăcie care pare să transpară de pe toate gardurile de foarte multă vreme nereparate sau nezugrăvite, afișe electorale rupte, mâzgălite, diversele înscrisuri de pe pereți, rugina care se lăfăie în panourile, porțile, ferestrele magazinelor și chiar în benzinării.

În fața caselor însă sunt trași armăsari de foc de ultimă oră - Audi 6, Porche Cayenne și chiar un Lexus ca să nu mai spun de Ferrari sau caraule 4 x 4, printre care se strecoară cu greutate, e drept, câte o căruță care crezi că acu-acu se va dezmembra, dar care are număr de înmatriculare și este trasă de un cal slab, ce mai mult pare să se împiedice decât să meargă și are pompoane roșii la zăbală.

 În mai toate curțile pe lângă care alunec, casele au câte un acaret nou sau se construiesc clădiri noi, ce mai, o combinație autohtonă de ignoranță, orgoliu nemăsurat și egoism nejustificat pentru că nu ai cum altfel să definești imaginea care ți se desfășoară în fața ochilor - luxul afișat și gunoiul care îți bate în poartă.

Copiii, cu inocența vârstei riguros distribuită între datoriile casnice și joacă, împart bucata de pâine cu câte un câine vagabond în timp ce împing căruțul cu roți descentrate în care se află câte 2 -3 bidoane de plastic, către cișmeaua din colțul străzii. Deși peste tot se construiește, deși autoturisme de ultimă oră fac mândria locurilor, micile așezări din Valea Jiului par să nu aibă apă curentă.

Curând însă, toate acestea rămân în urmă. Câteva curbe, șoseaua urcă și coboară, apoi apele înspumate ale Jiului încep să se însoțească cu drumul, cu pădurea, cu piatra și cu muntele.

Deși îngustă, șoseaua șerpuiește paralel cu linia apei. Mă surprinde curățenia, dar imediat îmi mușc limba pentru ca refugiile de odihină, unde omul mai poate lua o gură de aer sau mînca sunt pline de resturi alimentare, hârtii și pungi de plastic, adevărat paradis culinar pentru câinii vagabonzi care caută mâncare.

Poarta de intrare în Parcul Național Retezat

          Fire de nori alunecă pe cerul albăstriu și par niște frânturi de dorințe rătăcite printre rămurelele dezgolite ale copacilor care asemeni unei oștiri, coboară valuri, valuri pe versanții abrupți, nepăsându-le că și-au pierdut haina sau că-și sfâșie vălul gălbui, agățat ba de câte o stâncă, ba de aripa toamnei, ba de trecerea timpului...

          Câte o furtună dezlănțuită, cum se petrece frecvent prin aceste locuri, alungă trunchiurile smulse din pământ până pe mijlocul apei, formând adevărate baraje, dar apa, cum bine spun oamenii de știința, are legile ei, și curge și peste obstacol, cu acea persuasiune și agilitate pe care i-o dă propria natură. Mă îndrept către poarta sudică a Parcului Național Retezat, Parângul, Valcanul, Șureanul si masivul Retezat mă așteaptă, știu că voi intra într-o zonă de basm și mă intreb daca sunt pregatită pentru povesti.

          Convulsiile Jiului prin defileul cu același nume, sunt când frisonate de pietrișul care o ia la vale de pe vreo costișe proaspăt defrișată – mă întreb când vor realiza cei care fac acest lucru dezastrul ecologic la care se expun, deocamdată copacii sunt tăiați cu inconștiența celui care știe că are dar și cu disperarea că seara poate nu are ce să le pună copiilor pe masă, când line ca și cum apa de legendă și-a găsit în sfârșit liniștea după lungi veacuri în care a cunoscut și durere și bucurie și moarte și risipă și restriște, când apatice de parcă curgerea atemporală a obosit și vrea să-și găsească un loc de tihnă.

          Din ce îmi amintesc de la orele de geografie, Valea Jiului cuprinde Depresiunea Petroșani, care înghite efectiv apele Jiului sau invers, Jiul o domină străbătând-o ab abrupto, între Câmpu lui Neag,  Petrila și masivele montane de care tocmai aminteam.

Zona beneficiază de un relief montan complex, cu culmi și vârfuri alpine (Parângul Mare 2519 m), de forme glaciare și carstice și de unul deluros, domol, cu lunci si terase în depresiune. Clima mai rece si umeda are caractere montane si depresionare, cu strat de zapada gros si persistent (circa 4-5 luni) la altitudini mari. Iată o descriere extrem de seacă a pitoreștii Văi a Jiului. Așa că eu voi merge pe drumul meu...

Lupeni 29 și Lupeni 77

          Frumusețea săbatică se îngemănează cu bogăția asunsă în măruntaiele pământului care a făcut să înflorească celebrele localități miniere – Petroșani, Petrila, Vulcan, Aninoasa, Uricani, Lupeni...dar să și consemeze o istorie deloc liniștită, care s-a scris adesea cu sânge, sudoare, îndârjire, violență și distrugere, o devărată capcană istorică cum spunea un scriitor.

          1 – 3 august 1977 sunt zile pe care din ce în ce mai puțini și le amintesc și care astăzi sunt inaginea din ce în ce mai voalată a ceea ce a fost odată prima și ultima concesiune comunistă. Condițiile infernale de muncă, tehnologia învechită, frecventele accidente de muncă mortale – la mina Uricani, în toamna lui 72, de exemplu, au murit 43 de mineri, au răbufnit în zilele fierbinți de august. La mina Lupeni, o parte din schimb s-a blocat în subteran și o alta a blocat curtea minei. Tot ce se petrecea aici părea ecoul ultimului țignal de sirenă din 1929, o grevă intrată și ea în memoria afectivă a locului.   

          În trei zile de stat, minerii au obținut ceea ce nu reușiseră în cei aproape cincizeci de ani cât despărțea cele două evenimente.  Cele peste 150 de dosare întocmite, 50 de mineri internați la psihiatrie, alți 15 condamnați, peste 300 de mineri obligați să se mute cu familiile în locuri stabilite de autorități și concedierea a 4000 de miner, a fost tributul care trebuia plătit.

          Lecția de democrație comunistă nu a speriat. Dovadă că 25 de ani mai târziu, în 1993, în aceeași Vale a Jiului era din nou în grevă. Datele problemei erau oarecum aceleași, plus un leader de moment care a știut să transforme munca brută și nemulțumirile ortacilor într-o masă de manevră fantastică. București-ul poartă încă urmele cele 4 mineriade.

          Timpul pare să se fi îngemănat și el cu clipocirea apelor argintii, și trece, te face să cazi în patima frumuseții care ascunde atâtea tentații. Petele de zăpadă, semne ale unei ierni timpurii, smălțuiesc deja coamele pleșuve din depărtare. Se simte după miros că în curând prin culoar nu se va mai circula decât cu mare greutate și atenție. Ninsorile bat la ușă. Dar poate că norii cenușii, care se  amurgesc în zare, să aducă ploaie...curând uit de metafore pentru că ceea îmi iese în cale este o metaforă a voinței divine îngemănate cu credința omului.

          Nu știam că Mânăstirea Linici ascunde o frumusețe atât de stranie, un fel de pendulare între realitatea basmului – ea prinde formă din umbra marilor codrii, duritatea istoriei – cei care au muncit la tronsonul Bumbești - Livezeni au încercat să schilodească fața credinței, poate pe moment au reușit, dar acum este doar umbra unei amintiri bolnave și credința de neclintit a celor care au știut să dureze legende. Localnicii îi spun mireasa din defileu. Albul pietrei și zugrăveala par să o facă să arate ca o mireasă gătită pentru nunta cosmică...pe un picior de plai/pe-o gură de Rai...

          Dacă închid ochii aud încă tropotul armatelor generalului Bucow, cel care a trecut creștinătatea răsăriteană prin focul necredinței și sabia cuceritorului fără să se gândească o clipă că ceea ce este viu ca apa trece, ce este sacru ca piatra se întărește. Lainic-ul s-a numărat printre cele 300 de lăcașuri ortodoxe date focului din ordinul împărătesei Maria Tereza. Dar Lainici a renăscut din propria cenușă. Atât de aprig și de viu încât Tudor Vladimirescu și pandurii săi au putut să se ascundă în boltnițele mânăstiri de furia turcilor. Doar capul starețului Maxim a căzut...

          A venit primul război și a distrus lăcașul din temelii. Caii și-au jucat copitele pe altarul sființit cu sânge, dar credința aici, curgea până și în seva arborilor seculari și a început să vină la vale; porniseră codrii să umble, cum spune Shakespeare, să reclădească cu nou, locul de credință a marilor pustnici valahi -  Nicodim cel Sfințit sau Irodion Ionescu nimeni altul decât duhovnicul marelui Calinic Cernicanul, al cărui trup, întreg și frumos mirositor, este ascuns în tainițele de la temelia vechii mânăstiri, cum frumos spunea undeva Sorin Preda, și își așteaptă încă dreptul la canonizare.

          Comunismul părea că va distruge ce nu a reușit Timpul, dar n-a fost să fie așa. Forța Lainici-ului este prea mare ca să poată fii vreodată atinsă de lăcomia sau ura oamenilor. Tot citat.

Salvarea din noi

          Biserică veche este închisă. Se renovează. Bani puțini. Cât există, se lucrează apoi se face pauză pentru a strange de următoarea lucrare. Mi se permite să intru. Nu pot să nu remarc schiturile cocoțate pe crestele dealurilor, monahismul se naște în tăcere și meditație, seamănă foarte mult cu ceea ce văzusem la Kathoxenia și la Patra, o îngemănare de imagini care de fapt, se regăsește peste tot acolo unde xista și ortodoxia.

          Apropo, este surprizător câți preoți spun că mă cunosc. Și când întreb de unde, mi se răspunde simplu și firesc, de la televizor. Bine, dar biserica este de acord cu astrologia?! Zâmbesc. Și înțeleg. Ioan Damaschinul, în Dogmatica, partea a VII-a vosbește despre astrologie. Am citi și răscit textul respectiv. Nimic acuzator, nimic blasfemitor. Singura concluzie logică este să știi să folosești spre a face bine cunoașterea ce ți-a fost dată. Părintele Adrian înclină capul a înțelepciune ancestrală. L-am cunoscut în  biserică, am vrut să îi sărut mâna când i-am dat acatistul dar și-a tras-o ca ars: nu, mâna este păcătoasă, și a ridicat jumătatea de palmă care i-a mai rămas. M-a străbătut unfior din creștet până în tălpi.

          Mi se făcuse frig dintr-odată acolo unde întotdeauana găseam căldură. M-am depărtat de Tine, Doamne? Întrebarea mi-a săgetat sufletul dureros, ghemuindu-se undeva la gura stomacului. Aproape că auzeam strigătul de disperare care încerca să evadeze printre dinți, dar ceva, indepedent de voința mea, a făcut să nu-l las să scape. Bătrânul monah m-a îndreptat cu mâna schilodită spre colțul în care este EA, icoana făcătoare de minuni.

          Stranie, cu hieratismul icoanelor bizantine în atitune, privea prin TIMP, prin mine, din cămașa de argint aurit în care o îmbrăcaseră meșterii din atelierele atonite. Nici acum nu-mi dau seama dacă era tristețe sau dezamăgire în privirea obosită. Mereu îmi spun că nu poate fi dezamăgire deși cotidianul anost, violent, agresiv, rapace lăsat peste omenire, pare să dovedească contrariul. Dar continui să fiu convinsă că nu poate fi asta. Atâta timp cât mai există fărâma de credință, încă putem fi Salvați!

 Clopotul original este de-acum restaurat

Şi alături de el alte asemenea clopote

Fântâna Nemuritorilor este şi acum de leac...

Curtea Miresei îşi aşteaptă vizitatorii

Este locul preferat al Părintelui Ioan Sălăgeanu, arhitectul noului lăcaş

Pe deasupra noastră, nostalgica Vale a Pisătorilor

Muzeul, restaurat şi el îşi aşteaptă curioşii

Pangarul abundă în mărturii ale credinţei

Imi iau rămas bun de la Lainici cu promisiunea ca voi mai poposi aici

Si-mi continui drumul spre Arad...

 
Un defileu peste care aripa Timpului a trecut dar nu a sters nimic!

Frumusetea salbatica iti taie respiratia

 ...

La întoarcere...aceeaqsi parcare si parca ceva mai mult soare...

Locul unde şi Dumnezeu se odihneşte

V-am obişnuit cu lucruri obişnuite, care se pot transforma în inedite, în funcţie de perspectiva pe care o avem asupra evenimentului. Aşa s-a întîmplat că, într-o dimineaţă de duminică, am pornit să redescopăr România. Pe parcursul cîtorva săptămîni am să vă plimb prin ţară, fără o ţintă anume, încerînd să vă vorbesc despre frumuseţi mai puţin revelate sau, pur şi simplu, ignorate.                                  

Ziua se prelingea vioaie peste obloanele ferestrei din camera unde am dormit, aşa că am ridicat colţul de Cer să văd unde poposisem în timpul nopţii. Câteva sute de kilometri se învîrtoşiseră în drumurile mele hoinare şi m-au purtat spre borta României acolo unde o vorbă neaoşă spune că se agaţă harta în cui, undeva între Tisa şi Iza. Auzisem despre Bârsana de la prietenii mei. Citisem despre ea că se cuibărise pe locurile descălecatului Bogdăneştilor şi Drăgoşeştilor, sub boncăluitul bourului îmbătrânit de câtă Istorie i s-a adunat pe sub copite. Dar dincolo de zi, se simţea tumultul vieţii.

Dumnezeu a vrut să picteze tabloul Maramureşului în culorile începutului de vară, care fac trecerea de la tristeţea şi mohorâtul iernii la vivavitatea florală şi inflorecenţele copacilor încât, de asculţi cu atenţie, auzi mugurii pocnind în efortul de a da formă naturii.

Coamele Rodnei, a Ţibăului şi a Munţilor Maramureşului, care ştii că sunt acolo de când lumea, sunt voalate la orizontul aburit de răcoarea nopţii, vîrfurile lor par să brăzdeze cerul în dorinţa de a fi mereu acolo, mereu de neclintit.

Clocotul Izei îngână cântul vieţii înspumat şi săltăreţ , amalgamat cu foşnetul Timpului iar curgerea apei vorbeşte despte legende care par să se fi risipit prin acele locuri,  pe înălţimi, ca să legene somnul lui Pintea, eroul maramureşan care a preferat, împreună cu oamenii săi, zborul vulturului de pe stâncile aspre, dezgolite de vânturi şi ploi decât să cadă prizonieri asupritorilor. Valea Izei este ţinutul de legendă al sufletului moroşan. Dincolo de coline şi păduri, există, după cum spune părintele Gheorghe Urda, o altă geografie a spiritului - mai profundă -, aceea a sentimentelor. La temelia tuturor acestora se află credinţa, iubirea şi nădejdea. Aici, în aceste locuri, oamenii şi lucrurile sunt împăcaţi cu ei înşişi. Astfel, sfântul lăcaş al Mânăstirii Bârsana apropie, o dată mai mult, Valea Izei de Dumnezeu.

Pe tărâm de legendă

Mi-aşi fi dorit o companie pentru un loc atât de simplu şi totuşi atât de complex în dăinuirea Credinţei  pentru că frumuseţile care aveau să mi se arate aveau ceva din nepământeanul poveştilor dar şi din asprimea neodihnei şi a muncii şi totuşi am ajuns la Mânăstirea Bârsana singură, în miezul nopţii, purtând povara curiozităţii mele. Aici, oamenii au învăţat să-şi facă aliat lemnul pentru că din lemn reconstruieşti mai repede decât din piatră, pentru că lemnul dă alt chip sensibilităţii, pentru că lemnul în Maramureş este Biblia, Inceputul şi Sfîrşitul, Iubirea şi Ura, Bucuria şi Durerea, Trăinicia şi Continuitatea.

Poarta de intrare pe tărâmul binecuvântat de credinţă este Poarta Maramureşană care ilustrează nu atât mitul etnogenezei româneşti cât elementele cultului solar, cercul, rotundul şi spicul, pâinea noastră cea de toate zilele. Câteva zeci de metri se urcă spre complexul monahal şi ai senzaţia zborului neverosimil, razant la firul ierbii, mângâind pământul ca brusc, în faţă să răsară clopotniţa şi poarta propriu-zisă. Câteva clipe mi-au venit în minte, imagini cum trebuie să se fi produs în vremurile de bejenie, mulţi moroşeni au luat în picioare drumul pribegiei, dar niciodată nu au plecat singuri. Duceau şi biserica cu ei. La propriu. Într-un car tras de boi.

Panorama care se deschide în faţa ochilor mei este mirifică. Se spune că bisericile de lemn sunt lacrimile smereniei, curse la rădăcina codrului, din care s-a lucrat locaş Domnului, înfipt adânc în glie, dar ca o săgeată care străbate Timpul şi Cerul si ajunge la Dumnezeu, de unde, tot prin turla maramureşeana, îşi coboară harul asupra noastră.

Ceea ce s-a făurit în doar câţiva ani la Bârsana, în inima Maramureşului, echivalează cu o minune a credinţei răscumpărătoare. Cel puţin doua vetre duhovniceşti înnobilau tradiţia locului, însă vitregia vremurilor le risipise, iar pustia verde a muntelui se întinsese deasupra, din Valea Slatinei până-n Valea Hotarului,numită odinioară "Valea Manastirii".

Mânăstirea Bârsana este o punte între trecut şi viitor. Folosind ca sursă de inspiraţie tradiţia locală, toate clădirile din incinta mânăstirii sunt executate din lemn de stejar şi pietre de râu.

Am senzaţia că fac parte din cea mai perfectă operă de artă, comparabilă cu  a marilor maeştrilor pictori şi arhitecţi renascentişti. Dumnezeu a pictat apoi a adăstat să odihnească aici, în ospeţia românului , alintat de sufletul simplu al credincioşilor localnici.

Sub semnul Meşterului Manole

Ceea ce fascinează la Bârsana, dincolo de duhul locului şi de buna rânduială monahicească, este desăvârşita unitate stilistică şi simţul artistic fără greş care guvernează întregul aşezământ, pe linia unei tradiţii îmbogăţite prin evlavie creatoare, tocmai într-o vreme când prostul gust se întinde ca o pecingine. Puritatea liniilor de la arhitectonice este ca o pomadă pentru ochi şi pentru inimă: filocalie (iubire de frumuseţe) mlădiată în lemn! Impresia neobişnuită a vegetalului prefăcut în slavă stătătoare împărtăşeşte ochiul cu un fel de sfinţenie ca de început de leat, iar "gura de rai" a baladei capătă deodată consistenţă şi chip. Nici o notă discordantă în această armonie a sfinţeniei cu frumuseţea. Trăgând la Bârsana şi bucurându-te în tihnă de duhul primitor al locului, ca pelerin sau doar ca simplu turist, frumuseţea ţi se aşează de la sine în suflet.

Amplasată in partea estica a complexului monahal, biserica este in acelasi timp centrul spiritual si compozitional al intregului ansamblu. Cu ai săi 57 metri inaltime, se numără printre cele mai înalte construcţii de lemn din Europa. Acoperişul de şindrilă de brad lucrată în stilul numit coadă de rândunică are streaşină dublă si este adevărată dantelărie în lemn.
          În centrul complexului este altarul de vară. Aici se oficiază sfintele slujbe in duminici si sărbători din anotimpurile calde, precum si alte slujbe importante. De fapt, în jurul acestui element de arhitectură pivotează întregul ansamblu monahal. Este elementul de arhitectură relativ nou, care prelungeşte tematica arhitecturii populare specifică Maramureşului istoric. Continuând arta cioplirii lemnului prin meşteri locali prin limbajul modern, s-a obţinut un spaţiu de rugăciune, reculegere şi meditaţie, in care trecutul devine palpabil şi reprezintă legătura cu viitorul.
          Dacă surprinde ceva la Mânăstirea Bârsana cu siguranţă aceasta este fantezia şi simbioza arhitectonică rafinată, un soi de balans între spiritual şi pământean în care stilul maramureşean al bisericilor de lemn se completează perfect cu ambientalul şi cu conceptul arhitectural de bază. Clădirile stăreţiei şi ale arhondaricului, locul în care pelerinii pot să-şi găsească liniştea şi odihna, sunt construite pe patru nivele: demisol, parter, etaj şi mansardă, iar aghiasmatarul vine să completeze ansamblul mânăstiresc.

Acum înţeleg de ce Maica Stareţă Filofteia pare încercată discret de ispita nevinovată a Meşterului Manole - Afla ca noi ştim/Oricând să zidim/Altă monastire/Pentru pomenire/Mult mai luminoasă/şi mult mai frumoasăa…, de ce spun asta, deoarece domnia sa spunea că, la un semn sau la o poruncă, ar fi gata să o ia de la capăt, sub alt petec de cer, punând temeiul altei vetre mânăstireşti, fară a duce cu sine nici un capăt de aţă din sălaşul de la Bârsana.

Creativitate şi dragoste de Dumnezeu

Mâinile lucrătoarei au ritmicitatea unui dans sacadat, cu salturi, bătături apoi cu mlădieri. Furca bate firul aşezându-l în modelul dorit. Sala lungă în care sunt războaiele de ţesut, au pereţii îngreunaţi de cămeşile tradiţionale, scrobite şi etalate cu mândrie.

Picioarele Maicii Adriana lucrează în acelaşi ritm cu mâinile schimbând patul de ţesut cu repeziciune. Lânurile frumos rânduite – se vor aşeza în ţesătura vegetală ca într-un joc caleidoscop. Face munca asta din copilărie, de când se ştie a fost atrasă de comunitatea monahală şi de dragostea pentru Dumnezeu şi Mântuitor – de la ea am aflat că Dumnezeu mai adastă în aceste locuri a odihnă; ar vrea ca tradiţia ţesutului manual să nu se piardă şi i-ar place ca moroşenii din vecinătate să-şi trimită coconii să înveţe acest meşteşug milenar. Întreb dacă nu se plictiseşti. Zâmbeşte şi zâmbetul ei are farmecul icoanelor gândite dar nezugrăvite încă.

Pe Maica Lucia am găsit-o migălind la chipul Mântuitorului. Compune culoarea pe care simte că trebuie să o folosească, cu un surâs de detaşare tipic celui care s-a deprins de lumea obişnuită. Acceptarea a ceea ce este şi a ceea ce face este condiţia ruperii de viaţa lumească. Imediat după ce a terminat Facultatea de arte, secţia desen, la Timişoara a intrat la mănăstire. Şi aici a găsit să-şi fructifice talentul, urmând calea lui Avva Antonie.

Se spune că stând odată în pustie, avva Antonie, a căzut pradă grelei şi apăsătoarei întunecimi a gândurilor rele. Şi zicea către Dumnezeu: Doamne, vreau să mă mântuiesc şi nu mă lasă gândurile rele. Ce să fac în neliniştea mea? Cum să mă mântuiesc? Ridicându-se puţin şi privind afară, Antonie vede pe cineva aidoma lui, care stătea ciuci şi lucra o funie, apoi se scula, îşi făce rugăciunea, şi iar se aşeza la împletitul funiei, apoi din nou se scula pentru rugăciune. Era un înger al Domnului, trimis ca să-l îndrepte şi să-l întărească. Şi numai ce l-a auzit pe înger spunând: fă aşa şi te mântuieşte! Auzind acestea, avva Antonie s-a bucurat nespus şi a prins curaj. Şi aşa se mântuia.

Urmand pilda Sfântului Antonie, monahii apreciază munca drept un mijloc potrivit pentru a feri mintea de risipiri, drept o formă de asceză, dar şi ca un izvor de venituri pentru facerea de milostenii dar şi pentru subzidenţă.

Îndărătnicia de a te ştii acasă

Obosită de atâta linişte şi măreţie mă retrag din acest loc pe care cu tot sufletul îl numesc un petec de Rai, îndreptându-mă spre Borşa. Ştiţi că este localitatea cu ce mai mare întindere din ţară? Borşa se întinde de-a lungul căii ferate pe Valea Hotarului până la Gura Tihăului pe o suprafaţă de...52 km. Da, aţi citit bine, 52 de kilometri.

Dar Doamne...ajunsă în zona Remeţi, am impresia că am nimerit în plinătatea stihiei. Pământul îşi înalţă trupul rănit spre rugăciune. Copacii aduşi de ape au înţepenit în prundişuri cu crengile şi rădăcinile răşchirate spre înalt. Răni adânci, răni grele, mâlul încă se trage pe văile deschise ad-hoc...Pământul mai musteşte a apă şi a distrugere.

Apa, pietrişul şi noroiul au năvălit cu furie şi au potopit tot ceea ce era viaţă... Pare că o mână nevăzută s-a decis să scormonească prin pădurile de brădet şi să aducă la lumină lucruri neştiute până atunci. Peste toate acestea se revarsă cerul albastru atât de senin şi de neclintit încât ai spune că în impasibilitatea lui nici nu îi pasă. Şi chiar aşa şi este.

Printre toate acestea, răsar sate...Oamenii se întorc la casele lor şi cu încăpăţânarea şi îndărătnicia moroşanului îşi clădesc gospodăriile pe vechile vetre fără să se gândească vreo clipă că potopul poate reveni oricând.

Mă gândesc cât suntem noi românii de ciudaţi. Deşi de 18 ani pare a fi intrat dihonia între noi, rădăcinile noastre se înfig parcă tot mai puternic în pământ şi indiferent cât am lucra printre străini, tot ACASĂ ne întoarcem.

PS - Pentru ca nu am avut aparat de fotografiat la mine mi-am permis sa apelez la imagini de pe net din locurile pe unde am umbalt.

 Pietrosul vazut din Borsa

Casacada Cailor

Pornind prin Maramuresul istoric

Agricultura ecologica - plutele din lemn de pe Valea Vaserului

 

Mocanita de pe Valea vaserului

 In cocanita, pe Valea Vaserului

Ciuperca comestibila, agaricus campestris, de pe Valea Vaserului

Popas pentru a pranzii

Punte de legatura intre Trecut si Prezent

Trita din Maramures

Trecător prin istoria Câmpulungului de Muscel

 Drumul Câmpulungului spre Lereştii  Muscelului, spunea odată cronicarul, este de o frumuseţe care aproape că te duce la limita durerii suportabile. Colnicele înverzite, clocotul apelor repezi ce se adună spre a se revărsa în gurile nepotolite ale Argeşului –Pietrele Doamnei sau Cotmeana, fac să reverbereze în fiecare rădăcinile unor Începuturi care se pierd dincolo de Timp.

Cum am obiceiul, am plecat la drum  fără o țintă anume, fermecată de  începutul de toamnă și mirându-mă , așa cum fac de fiecare dată, cât de  binecuvântați suntem dar și cât de ingrați căci nu știm să apreciem ceea ce Dumnezeu ne-a dăruit.

Înaltul senin se sparge în buza unor nori, chinuindu-se să alunge ploaia. Miresmele toamnei care se apropie, plutesc în jurul nostru învăluindu-ne cu haloul umed al apelor adunate în Cer.

Ramurile despuiate ale copacilor tremură spasmotic la fiecare suflare a vântului scăpat din tolba hoinarului Zeu hiperboreean, în încercarea disperată de a-şi păstra veştmântul verzuliu-gălbui, dar acesta alunecă spre pământ, irevocabil, în plutirea dulce amăruie a sfârșitului început, de parcă respiraţia materialului inspiră trecerea timpului.

Amiaza a devenit tot mai palidă, pe măsură ce temepraturile scad vertiginos. Se simte apropierea pădurii pe măsură ce urcăm coamele muscelene, maşina urcă şi coboară în balansul copilăresc al drumului de ţară şi dacă nu aş fi la volan sigur aş moţăi în căldurica pe care Morfeu, perfid o lasă să transpară în spaţiul delimitat al autoturismului. Vocea aspră, baritonală, uşor răguşită, a lui Leonard Cohen acompaniază mişcarea în ritm  de...Dance for the ending love...iar motorul susură parcă şi el înamorat de muzicalitatea bardului din Ţara Arţarului. O clipă mă întreb ce s-ar întâmpla dacă m-aş pierde în acordurile muzicii, cine ar mai conduce, unde aş ajunge...mă trezesc însă la realitate hopurile șoselei.

Tihna de după slujbă

Ctitorie, dintre cele mai vechi din Țara Românească, Mânăstirea Negru Vodă este mărturia a tot ceea ce a însemnat istorie prin aceste locuri atât de bogate în povești și legende. Așezată în vatra micului orășel muntean, respectând tradiția arhitecturală a secolelelor 14 – 15, zidurile sale impunătare par să țâșnească spre cer armonizând astfel așezarea cu muntele care se ridică în fața sa.  Mă gândesc ce taine se acund în cenușiul patinat de vreme și câte sfaturi de taină s-au ținut în incinta cu aspect de fortăreață.

Brazii și plopii care mărginesc aleea spre poarta de intrare sunt atât de înalți și cu o corolă atât de impunătoare încât până și soarele nu poate trece prin frunzișul foșnitor care se încăpățânează să îngălbenească sau să cadă, decât cu licăriri palide. Simt răcoarea umbrei ca pe o chingă rece acaparându-mă dinspre umeri spre cap și mă scutură un fior la fel de glacial.

Odată ce treci pe sub clopotniță, cu întârzierea specifică pentru a citi uricul înzidit, curtea se arcuiește în fața ta cu o explozie de lumină care face să strângi pleoapele. Îngustă, ea pare să îmbrățișeze lăcașul cu aceeași dragoste din momentul ridicării lui, odihnind preț de o clipă pe clopotul secular care de-acum cântă doar pentru liniștea pământului și se lasă privit de noi, muritorii rătăciți la ceas de amiază.

Pisania de deasupra intrării, scrisă în limba română cu caractere slavone cum cerea epoca, este cartea de vizită din care pare să isvorască iubirea mireană a celui dintâi ctitor îngemănată cu cea dumnezeiască.

Slujba s-a terminat. Călugării tineri trebăluiesc, strâng mesele – se pare că fusese pomenirea cuiva, adună covoarele spre a le scutura, șterg praful, sting luminile din altar într-un ritm care mie îmi este străin. Îi văd cum trec pe lângă mine, mersul lor are mlădierea plutirii întru mulțumire, iar chipurile lor radiază o lumină caldă, aurie, de ceară, în care și-au plăsmuit visele și credința. Îi privesc în ochi, mă privesc și ei dar privirea lor pare să treacă Dincolo, într-o dimensiune străină mie sau poate este doar o impresie.

Lăcașul în care credința crește din ziduri

Ridicată în anul 1215, prin tradiție de către Radu Negru Voievod, a fost rezidită de Basarab I și fiul său, Nicolae Alexandru și patru secole mai târziu, reclădită de Matei Basarab, când devine și mânăstire.  Fortificațiile au forma unui val de pietriș și bolovani cu o lățime de 9 metri latime și sunt inconjurate de un șanț adânc de 2.5 metri plin cu apa. De fapt, Palatul Domnesc a fost nucleul în jurul căruia s-au tot adăugat pe parcurs toate celelalte construcții ce vor forma Mânstirea Negru Vodă. Da tu, de unde știi, mirarea Roxanei nu ar trebui să mă surprindă. Din cărți, răspund clătindu-mi ochii printre merii încărcați de roade ce se văd undea în dreapta lăcașului. Vreau și eu să știu, tonul imperativ mă face să râd. Citește, este singurul lucru pe care pot să il adaug.

Matei Basarab va reface din temelii lăcașul transformând vechea biserică într-o mânăstire de călugări, prin hrisovul din 10 august 1647 și care se păstrează dăltuit în piatra pisaniei de la intrare. În același an se va construi și Turnul clopotniței. Cu înălțimea sa de peste 35 metri, era și intrare dar și de fortificație deoarece este prevăzut cu metereze. Gangul boltit păstrează și astăzi masivele porți din stejar și zăvorul, o grindă de proporții, pe care sunt încrustate inscripții menționând data de 1749, probabil anul în care a fost făurit.

Restaurând vechea ctitorie a Basarabilor distrusă de cutremurul din 1628, domnitorul muntean a găsit potrivit să aducă aici tipografia dăruită de mitropolitul Petru Movilă, tipărind, în 1642, prima carte în limba română: Invățăturile lui Neagoe Basarb către fiul său Teodosie sau Invățături peste toate zilele, pe scurt.

Iar în 1669, boierul Radu Năsturel a înființat o școală domnească, prima școală cu limba de predare româna din Țara Românească și unde învățau carte și copiii celor săraci, nu doar odraslele boierimii.

Între sacru și profan

Vă știu de undeva, vocea îmi penetrează auzul și conștiința simultan, și întorc capul. Preotul zâmbește iar zâmbetul lui este un bine ați venit ad hoc. Are inocența credinței dar și licărirea îndumnezeirii pământene. Probabil, nici nu știu ce să spun. Atâția oameni se opresc, în atât de diferite locuri, să mă salute sau să îmi adreseze câteva vorbe de suflet încât abia atunci realizez că de fapt sunt de o timiditate feroce pe care numai bravada intelectualului o poate domina. Cum se împacă credința cu astrologia, întrebarea este firească, nu este primul preot care mi-o pune. Dar eu tot nu mă pot obișnui cu asta. Dar la Tismana este zodiacul pe tavan, răspunde Roxana în locul meu, cu inocența celor șase ani pe care îi are, nu știu cât a înțeles întrebarea preotului, dar răspunsul ei are logica prezentului care mă face să-mi regăsesc stăpânirea de sine. Preotul râde. Râd și eu. Cred că mai bine decât și-ar închipui multă lume, în sfârșit deschid și eu gura. În biserică mă simt acasă, vin și îi mulțumesc Tatălui pentru ceea ce mi-a dat și îl rog să facă în așa fel încât să nu mă piardă știința. Prelatul încuviințează din cap și-mi face semn cu mâna să merg și la altar.

Cei câțiva pași până la iconostas, mă poartă în lumea mucenicilor zugrăviți, ușor afumați de feștilele care ard continuu și care nu au chipurile frământate de apostazia chinului, cum le-am găsit în multe alte biserici,  ci acea liniște și pace interioară de regăsire întru Dumnezeu. Umbra Timpului le-a amplificat prezența și chiar mă simt ca un copil întors acasă după joaca de peste zi, cu foamea târcolindu-mi stomacul și ochii în căutarea a ceva ce nu am mai avut demult.

Ochii mari, stilul bizantin transpare din toate spațiile pe care le transced vizual, sunt blânzi. Resemnarea întru credință aduce pacea interioară de care pomeneam, dar face să te și întrebi unde începe profanul sau unde se termină sacrul.

Lumina candelelor dansează povești printre sfinți, însăilând istorii neștiute, narate de jocul umbrelor în care Prezentul și Trecutul au dispărut. Trăești o intensă și perpetuă regăsire de sine ca și cum sufletul rămâne definitiv prins în jocul senzației de nemurire. Tăcerea este singurul bilet de liberă trecere spre Trecut ca să te poți regăsi în Prezent.

Imaginea Credinței din fiecare

Dau să mă întorc și rămân cu privirea agațată de ceea ce văd. Rare ori mi-a fost dat să întâlnesc imaginea pioșeniei de o asemenea simplitate urieșească prin ceea ce transmitea, cred că o singură dată am mai văzut-o, în adolescență, când l-am suprins pe părintele Argatu rugându-se în biserica Mânăstirii Cernica.

Călugărul așezat în strană, cu capul descoperit, se ruga. Ochii plecați, mâinile cu degetele noduroase împletite în rugăciune se odihneau pe genunchii bătrâni iar franjurile de lumină care pătrundeau prin fereastra înaltă îi aureolau prezența încât simțeai rugăciunea materializându-se, tangibilă și totuși atât de departe de înțelegerea laică.

Prin fața ochilor mi se perindă filmul călătoriilor făcute și o altă imagine se alătură părintelui gârbovit în scaunul de rugăciune. Grota celor o mie de candele de la Ain Karim, Israel.  Vizitasem locul de naștere a Sfântului Ioan Botezătorul și pe când să ieșim s-a pornit o ploaie rece, care ne șfichiuia obrajii și atunci ghidul ne-a spus să trecem repede strada și să ne adăpostim în Grotă. Ca să ajungi în lăcaș, cobori  vreo 50 de metri, trepte de piatră, așezate de rătăcitorii Templieri, și ajungi la Icoana Maicii Domnului. Acolo, lângă icoana făcătoare de minuni, am zărit un călugăr care aducea foarte mult cu cel în fața căruia mă aflam. Aceeași pioșenie, același cap plecat, aceleași mâini împreunate a rugăciune.  Brusc, alături apare o alta. Mega Spileo, Grecia. Și alta. Mânăstirea Petru Vodă de la Tg. Neamț. Alta.Biserica Coptă de la Lalela. Lainici. Sinaia. Sf.Andrei în Dobrogea.

O clipă chiar mi-a trecut prin minte că este cel pe care îl văzusem peste tot și chiar am crezut că mă urmărea, că trebuie să îmi transmită un mesaj ori poate îmi veghea credința de fiu rătăcitor întors mere și mereu în locurile de baștină. Ieșind din biserică am realizat că în fapt ceea ce vedeam, ce percepeam conștient, nu era altceva decât Imaginea Credinței care peste tot are același chip, și de aceea trăiam atât de acut impresia că L-am reîntâlnit.

Ieșim ușor, pe tăcute, vocea mi se topise pe negândite, poate povestisem prea multe sau poate emoțiile se dovedesc mai puternice decât noi, cine știe, un lucru însă este sigur. Am plecat de la Câmpulung mai bogată sufletește.

Portret de epocă într-un veac supertehnologizat

            Spui Sissi, spui Franz Josef și adaugi invariabil – iubire. O ecuație nemuritoare care se aplică și capetelor încoronate. De fapt, este povestea unui imperiu multinațional și a povarei coroanei care nu te lasă să ai propriile sentimente decât cel al puterii și despre eșuajul sentimentelor reale în rigiditatea etichetei în fața căreia până și iubirea capitualează. Aceasta este pe scurt povestea lui Sissi.

            Traversam Podul Elisabeta când mi-a venit ideea acestui reportaj. Stăteam de minute bune la stop când brusc panorama s-a schimbat. Pe lângă mine treceau calești mai mult sau mai puțin împodobite, acele taximetre ale secolului al 19-lea, care făceau voga perioadei moderne înainte de descoperirea automobilului. M-am gândit că fără să vreau găsisem posibilitatea de a călătorii în timp. Dar nu. Încă nu știam că drumul pe care mă aflam, în linie dreaptă, oprea tocmai în poarta Castelui Grassalkovics din Gödollő, reședința de vară a cuplului imperial. Pentru mine este un semn că trebuia să ajung și acolo.

            Despre Sissi manualele de istorie, după care am învățat eu, spuneau că a fost soția împăratului Franz Josef, mama princepelui Rudolf care s-a sinucis la Mayerling și că a fost asasinată la Geneva de anarhistul italian Luigi Lucheni. Scurt și la obiect. Mult mai târziu am început să fiu fascinată de personalitatea acestui personaj care încă pendulează între realitate și legendă.

            Sinceră să fiu mă gândeam, încă de când am venit în Ungaria să scriu ceva despre Sissi, dar mereu îmi spuneam că nu sunt pregătită pentru asta.  Poate și pentru că păstrez în suflet imaginea pe care a creat-o pe ecran Rommy Schneider, austriacă prin naștere și care avea să devină o foarte cunoscută actriță germană în perioada 60 – 70. Fire sensibilă, Rommy era extrem de labilă, iar experiența de viață a bulversat-o și mai mult ajungând să alunece pe panta alcoolismului ca într-un final să-și ia adio de la viață într-un mod ireverențios sinucidu-se și căreia, ca un soi de autodafe, Alain Delon avea să-i scrie, în semn de adio, asumându-și prin această declarație finală,  greșeala de a fi rănit sufletul adolescentei Rommy alături de care a jucat în filmul Christine și care avea să îi fie apoi logodnică o perioadă de timp, una dintre cele mai impresionante și emoționante scrisoari de dragoste: Adio, ma poupee.

            Pun frâna la timp, altfel mă pomeneam căutându-l în portbagaj pe cel dinaintea mea, cum mai spun uneori în glumă. Adevărul este că circulația în Budapesta pare un infern, mai ales în orele de vârf, dar este un infern foarte bine semnalizat, orientat și civilizat. Păi, să văd eu în România pe cineva că îți cedează trecerea atunci când ai dreptul dar nu vrea mușchii șoferului care vine din sens opus când el conduce un BMW, Lexus sau A8, mai va.

            Podul Elisabeta a fost ridicat între 1897 – 1903. Sissi era atât de iubită de unguri încât nimeni nu a obiectat ceva când s-a propus construcția podului deși, la acea vreme, imperiul Austro-Ungar era zguduit de un imens scandal de corupție la nivel înalt. La vremea terminării lui avea să fie pentru câțiva zeci de ani, cel mai lung pod suspendat din Europa.

            Distrus la sfârșitul celui de-al doilea război mondial de către trupe Wermachtului în timpul retragerii, a fost singurul pod din Budapesta care nu a mai putut fi reconstruit în forma sa inițială.

            Astăzi, Podul Elisabeta este o siluetă albă grațioasă care se arcuiește peste Dunăre într-o supremă și veșnică îmbrățișare, pornind de la poalele Memorialului Gellert și este firul roșu într-un complicat aranjament rutier care să îl facă accesibil din toate  direcțiile. 

         Așa a cunoscut-o Franz Josef pSissi. Întâlnirea de la Ischl dintre e moștenitorul tronului imperial și familia fiicei regelui Maximilian I al Bavariei, Maria Ludovica, era un aranjament bine pus la punct de împărăteasa Sophie, mama acestuia, dar...Conform înțelegerii, frumoasa, inteligenta și rafinata principesă Helene, sora mai mare a prințesei Elisabeta Amalia Eugenia von Wittelsbach, adică a lui Sissi, trebuia să atragă atenția tânărului prinț. Destinul a vrut altfel.

            Mlădie, mignonă, cu aprentă fragilitate care sugera nevoia de protecție și cu o talie de viespe pe care și-a păstrat-o toată viața cu ajutorul dietei, Sissi a fost cea care a făcut să bată mai puternic inima principelui. Prințesa adolescentă avea doar 16 ani. Semnele frumuseții care urma să se împlinească în timp, dăduse în pârg. Băiețoasă, iubea călăria și natura, cutreiera pădurile domeniului familiei, cot la cot cu tatăl ei, îi plăcea să pescuiască, să picteze așa cum cerea moda vremii, dar și să citească, să scrie, era de un romantism copilăresc pe care probabil Franz Josef se gândea că îl va potoli. Dar cum să potolești un Capricorn cu ascendent în Balanță?! Tenacitatea primului se împletea extraordinar cu persuasiunea celei de a doua. Saturn cu rigoarea, Venus cu plăcerea. Un cockteil greu de digerat. Și Franz Josef va simți curând vigoarea acestuia.

            Apoi priviți-i portretele! Ochi pătrunzători, ușor melancolici care magnetizează încă, ba aș spune că exprimă tragismul visului spulberat de realitatea dură a protocoalelor de sânge albastru, au totuși scânteia malițioasă a autoironiei, semn că a înțeles destul de repede ce înseamnă să porți o coroană, părul superb și bogat, care încadrează chipul luminos, blând și inocent. Chiar și în clipa morții și-a păstrat inocența încheindu-și socotelile cu viața printr-o naivă întrebare – ce mi s-a întâmplat?

            Să nu vă închipuiți că Sissi era vreo rebelă din zilele noastre, needucată și superficială, nu, dar pentru perioada în care trăia se poate spune că se comporta așa. Nu avea talent spre limbile străine, vorbea însă germana, franceza  și maghiara pe care a învățat-o în câteva luni ca la un an, apoi, să o vorbească flent, dar avea talent diplomatic lucru care se va vedea mai târziu,  îi plăceau cărțile și poezia. Iubea teatrul, mai ales Shakespeare și Visul unei nopți de vară poate și pentru că îi plăcea să se asemuiască dese ori, cu Titania, și iubea și muzica în aceeași măsură. Dar mai ales iubea călătoriile.

            Dacă avea să o chinuie ceva pe Sissi, atunci se poate spune, fără îndoială, că cea mai mare angoasă a ei a fost eticheta. Deși rangul rangul ei era inferior celui a lui Franz – Josef, acesta nu a renunțat la ideea de a se căsători cu ea. Pentru că erau veri de al doilea, a fost necesară o dispensă papală care a venit la timp pentru ca cei doi îndrăgostiți să se căsătorească la Viena în seara zilei de 24 aprilie 1854.

            Sissi s-a mutat la castelul Hofbourg unde a început și calvarul. În ideea că este tânără și trebuie educată în conformitate cu rigorile epocii, împărăteasa Sophie nu pierdea nici un moment ca să nu o critice, să nu îi interzică vreun gest sau vreo atitudine.

            Cum era de așteptat, Franz Josef, prins între ciocan și nicovală, dar mult mai conștient vis-a-vis de responsabilitățile pe care le avea trebuia să medieze în războiul dintre noră și soacră, dintre soție și propria mamă, între propria dragoste și interesele statului, și va sfârși prin a ceda aproape tot timpul în favoarea acestuia din urmă. Normal că relațiile dintre soți se tensionează, Sissi recurge chiar la gestul disperat de a se refugia la casa părintească. Din păcate era deja soția principelui moștenitor nu mai era doar simpla fiică a părinților ei. Cred că întoarcerea la Hofbourg anunța deja prima depresie, din lungul șir de depresii, care îi vor însoți viața. În fapt, erau semnele primare ale bolilor mentale care măcina casa Wittelsbach în urma căsătoriilor cosanguine -  un predecesor ilustru prin excentricitatea dusă dincolo de limite a fost Ludwig al II-lea de Bavaria numit și Regele Lebădă și care a murit în condiții misterioase, vărul dinspre mamă, iar mai apoi, însuși fiul său, Rudolf care se va sinucide la Mayerling împreună cu amanta.

            Ca să se calmeze lucrurile, pleacă cu imperialul soț la Budapesta. Orașul o încântă peste măsură. Era altceva decât Viena, mai cosmopolit și mai boem. Mai primitor. Și aici va începe o altă poveste de dragoste, de astă dată diplomatică, între Sissi și poporul maghiar. În disperarea de a-și fi pierdut copiii pe care o soacră rigidă și rece i-a luat în ideea de a-i educa conform etichetei, Sissi în relația ei cu Budapesta va simți nevoia să-și canalizeze afecțiunea, erijându-se în protectoarea acestei nații. E drept că aici a avut un cuvând de spus aici și profesorul ei de limba maghiară care va juca un rol covârșitor în formarea ideilor politice ale tinerei împărătese.

            Primul copil, pe Sofia, a avut-o foarte tânără, la doar 17 ani doar. În anul următor se va naște Gizela, iar 3 ani mai târziu prințul moștenitor Rudolf. Între ea și împărăteasa Sophie începuse o adevărată frondă. Sissi nu voia să își cedeze copiii coroanei, astfel că o va lua cu ea pe Sofia într-o călătorie la Budapesta. Numai că Sofia se îmbolnăvește grav, se pare o meningită menigococică, și moare în scurt timp provocânu-i la Sissi o teribilă depresie care o va face să renunțe la lupta pentru copii ei.

            Atașamentul față de poporul maghiar va scoate la iveală talentul diplomatic al lui Sissi  și acest lucru se va vedea în tratativele pe care le va duce chiar și cu soțul ei, aranjamentele diplomatice pe care le va pune la cale pentru semnarea acordului austro-ungar și în 1867, ca la zece luni după semnarea acestuia, Sissi și Franz Josef să fie încoronați în splendida catedrală Matei Corvin din Buda.

            Fără să stau prea mult pe gânduri fac calea întoarsă. Este o zi frumoasă de început de vară și ar fi păcat să nu profit de ea ca să urc în Palatul Buda. Nu o iau pe scări ci telefericul, impropriu numit așa, o triplă cabină cu cremalieră care urcă panta pe șine, un mecanism complicat de roți dințate care face ca alunecarea să pară ireală.

            Construit în secolul al XIV-lea și reclădit 400 de ani mai târziu în stil baroc, Castelul Buda a fost timp de 700 de ani reşedinţa regilor Ungariei. Astăzi găzduieşte muzeele şi galeriile cele mai vizitate din Budapesta. Magyar Nemzeti Galéria sau Galeria Naţională Maghiară prezintă istoria artelor din Ungaria, începând din secolul al X-lea până în zilele noastre. Tot aici se află Biblioteca Naţională Széchenyi, cea mai mare bibliotecă a ţării, unde sunt expuse codicele medievale, cea mai bogată colecţie a corvinelor regelui Matei Corvin.

            Pe măsură ce ne ridicăm panorama Pestei este impresionantă. Retrăiesc senzația pe care am avut-o când am urcat pe cea mai înaltă cădire în lume la Shanghai. Acolo vedeam un cețos Pu Dong și o întreagă armată de macarale, fiare și sticlă, țâșnite spre înalt în dorința de a dovedi capacitatea omului de a domina înălțimile. Aici această înălțime are rafinament, se desfășoară mai mult pe orizontală, într-o cascadă de verdeață și de clădiri vechi și noi în care domină barocul ca stil arhitectural, cupolele bisericilor Sf Ștefan, a Franciscanilor, a Parlamentului, a Sf. Maria, cu grandoarea și măreția pe care o dau stilul arhitectonic dar și istoria, și Dunărea, personaj nelipsit din tabloul Trecut – Prezent – Viitor.

            Nu mă surpinde că Sissi a fost fascinantă de acest oraș. Spiritul ei romantic exaltat găsea aici împlinirea pe care nu i-o aducea viața personală.

            Lume multă, grupuri de turiști, bezmeticeala mea abulică prin curțile castelului, fasciația grandorii – scene de vânătoare imortalizate în piatră cu un realism care șochează, ai impresia că dacă atingi vreunul din personaje scena va prinde viață, mulțimea de arcade care delimitează curțile interioare sprijinite pe acade iar deoparte și de alta ogive cu statutile unor eroi încremeniți întru Veșnicie , fântâni arteziene în care nimfe de bronz mimează joaca, ghirlandele de flori ce par să susțină felinarele, pilaștrii în chip de personaje care și-au pierdut numele dar care trebuie să marcheze regalitatea și-au împrumutat chipul frontoanelor clădirii. 

            Maria Tereza în chip de vașnic imperator – iata complexul femeii obligate de rang să uite că este femeie și să preia atributele unei masculinități care a infiltrat nu doar mediul regal, ci toate mediile de viața. Dominația masculului asupra femelei posibil să fi generat mituri ireverențioase la adresa amintitei împărătese și care nu au nici pe departe legătură cu realitatea. Dimpotrivă, a fost o femeie singură sufletește care, ca orice femeie, și-ar fi dorit să se simtă iubită și protejată și nu folosită așa cum s-a întâmplat mai tot timpul, roasă de boli ereditare și de o artrită care o va chinui până în clipa morții. Mă desprind greu de această imagine a Mariei Tereza. Uneori Dumnezeu îți dă Totul mai puțin dragoste. Și atunci este bine să iei lucrurile cum sunt, înseamnă că lecția ta de viață este legată de altceva.

            Oare cîte povești or ascunde pietrele pe lângă care trec? Alei largi, pavate cu pietriș, încât atunci când calci ai impresia că strivești măreția lumii, dovedind încă odată dacă mai era nevoie, că totul este trecător. Inclusiv eu.   

            Mă opresc câteva clipe la Poarta Palatului. Adevarata dantelărie în metal. Aici una mai sobră însă sub forma pânzei de paianjen. Și în chip de zăvor, paznicii intrării și bineînțeles, corbul, emblema și blazonul Corvineștilor.  Câțiva zeci de metri mai încolo, un perimetru acoperit cu folii groase de plastic și protejat de un gard formal. Atât a mai rămas din Capela regală în care Matei Corvin se retrăgea să se roage sau să mediteze. Tot acolo sunt îngropate și două regine ale Ungariei, Maria Cristinna și Anna.

            Străbat ceea ce altă dată a fost drumul de legătură dintre castel și biserică, absorbită de propriile-mi gânduri, de conexiunile pe care le fac, fascinată de tot ceea ce este Trecut. Această fascinație se regăsește în prima copilărie când tata îmi citea despre zei, îmi vorbea despre Grecia natală și cea mitică și care au deschis sufletului meu drum spre Cunoașterea laică. Întrebam, mamă când megem în Grecia. Ca să scape de gura mea, răspundea – mâine. Douăzeci de ani mai târziu în drum spre Acropole, am mâzgălit pe o vedere: Mamă, în sfârșit, mâine a ajuns la mine.

            Grupuri statuare, scuaruri, peluze, bănci și forfota străzii. Nu am văzut încă vreun chip trist. Toată lumea vorbește, râde, ascultă sau explică ceva. De departe se zărește nu doar cupola Catedralei Matei Corvin, în plină renovare, ci și Coloana Apostolică ce definește spațiul în care profanul se contopește cu sacrul.

             Culoarea și atmosfera locală o dau nu atât oamenii cât micile magazine cu suveniruri care sunt atracția turiștilor. Respectând arhitectura, fiecare are acățată la intrarea firma, în stil medieval, blazonul ca să zic așa, ceea ce dă o notă pitorească prezentului. Iată și trăsuri și cai pe lângă care alunecă cu un soi de infatuarea gratuită autoturismele de lux ale celor care locuiesc aici sau au magazine în zonă.

            Mi se pare normal ca Sissi să se fi simțit extraordinar aici. Sufletul ei tânjea după căldură. Povara unui destin căruia nimeni nu i se poate sustrage. Nici măcar un cap încoronat. Este normal ca ușor, ușor soții imperiali să se detașeze unul ce celălalt, Franz Josef văzându-și de cancelaria imperială și de amante, Sissi de noi ei prieteni. Astfel că povestea de iubire care debutase atât de furtunos se va destrăma încet și sigur. 

             Catedrala Matei Corvin suportă cosmetica revitalizantă a renovării. Înconjurată de schele, lasă destul de greu să-i pătrunzi tainele și misterul. Oamenii trec, fotografiază, admiră, trag concluzii probabil și merg mai departe.

            Regele Bella al 4-lea (1255 – 1269) construiește, în stil gotic, prima variantă a bisericii Maicii Domnului, în ideea ca aici să aibă loc încoronările și căsătoriile regale. Turnul nordic al așezământului datează din perioada respectivă. Extensia catedralei spre sud inclusiv poarta numită Intrarea Mariei, a fost ridicată de Lajos cel Mare în secolul al 15-lea.  În vremea regelui Zsigmond biserica a fost lărgită dar finisarea lucrărilor s-a făcut în perioada lui Matei Corvin care de altfel, aici avea să se și căsătorească de 2 ori. Cum fiecare rege a dorit să lase un semn al trecerii sale și Matei Corvin a construit turnul central, cu o înălțime de 60 m, completat apoi cu intrarea principală în 1470. De mai bine de 500 de ani, corbul cu inelul de aur în cioc, blazonul Corvineștilor, scrutează zarea. În perioada ocupației turcești, biserica a fost transformată în moschee iar după recâștigare a fost reconstruită stil baroc așa cum o vedem și astăzi.

            Considerată catedrala cu cea mai bună acustică din lume nu mă mir că a fost aleasă ca loc de încoronare a atâtor cupluri regale și în 1867, de către Sissi și Franz Josef. Cu puțin timp înainte de eveniment, într-o nișă secretă dintr-una din capelele bisericii au fost descoperite coroana și mantia regelui Ștefan cel Sfânt, fapt considerat de bun augur.

            După ce trec de punctul de securitate, trag adânc aer în piept și pătrund în edificiul care secole de-a rândul a fost locul de încoronare a atâtor regi și regine. Efectul este straniu pentru că te aștepți la ceva monumental cum se întâmplă în cazul Catedralei Sf. Ștefan, dar nu, aici jocul de culori ale vitraliilor, lambriurilor și lumina care pătrunde de sus aureolând fiecare obiect pe care îl atinge, dă senzația de măreție și de sacru cum se întâmplă atunci când pășești în marile lăcașuri în care Credința transpare și din cel mai mic colțișor.

            Șoaptele se amplifică ireal și îmi închipui cam cum ar trebui să se audă o slujbă sau un cor. Trebuie că este magnific. Cred că seamănă cu slujbele de la Catedrala Sf. Paraschiva din Iași.

            În paraclisul Sf.Treimi, într-un sarcofag bogat ornamentat își dorm somnul de veci regele Bela al 3-lea și soția sa Ana de Antiohia. Tezaurul numără printre exponatele sale și cupa dăruită bisericii de Matei Corvin.

            Fascinația Trecutului cunoaște aici formele sale cele mai profunde. Atracția asupra turiștilor este puternică și când ieși afară, mult timp după aceea te întrebi: să fie Istoria doar o simplă arhivă, rece și secantă?

            Și apropos, de arhive, în cele ale lăcașului de cult se păstrează mare parte a corespondenței lui Sissi cu demnitarii vremii, cu diplomați, cu soțul ei, cu prietenele ei și cu contele Andrassy. Prietenia cu ultimul a dat naștere la tot felul de zvonuri, dar Sissi nu s-a lăsat intimidată. În anii 30 la Hollywood a apărut o carte care pentru foarte mulți a trecut neobservată. Numai că subiectul trata o poveste extrem de delicată: Sissi ar fi avut și un al 5 lea copil, posibil fruct al unei iubiri nelegitimine. Să fi fost contele Andrassy această iubire interzisă? Nimeni nu știe, doar zvonuri, zvonuri...

            Cum timpul îmi permite mă gândesc că nu ar fi rău să trag o fugă și până la Gödöllő, să vizitez și Castelul Grassalkovics, fostă reședință de vară a cuplului imperial.

            Nu este mare, nu are grandoarea Versailles-ului, nici aerul de basm al Castelului Neuschwanstein, nici aerul încărcat al rococo-ului de la Sans – Souci și nici sobrietatea Ermitaj-ului. Dar are tot ce îi trebuie: căldură, intimitate și pe Sissi. Așa aș putea caracteriza ceea ce găsesc aici.

            Poarta domeniul regal este chiar pe marginea șoselei 3, nu ai cum să te rătăcești.       Dintr-odată cerul se întunecă. Nori cenușii și albi se vălătucesc pe deasupra orașului cu furia unui mânz scăpat din buestru. Mi se spune că este ceva obișnuit aici. Surprinzător dar pe nimeni nu deranjează că dintr-o clipă într-alta putem fi făcuți ciuciulete. Suntem prea prinși de lucruruile din jur.

            Drumul pe care altă dată intrau trăsurile sunt blocate. Dar există parcarea și panourile de la intrare care îți relatează pe scurt povestea locului în care te afli. Urci panta ușoară și te pomenești în curtea de primire, mică, delimitată de intrările de o parte și de cealaltă, ca la orice reședință regală, băncile pentru micul popas ca să-ți tragi sufletul și un perete nu msi înslt de un metru, pe care tronează, evident leii imperiali și felinarele de altă dată transformațe în stâlp de iluminat, e drept ornamentali.

            Castelul se pregătește să primească o expoziție omagială. Cine credeți că este omagiat? Nimeni altul decât contele... Andrassy. Conincidență, firesc, nu-mi mai bat capul cu asta. Dar nici nu pot să nu remarc afișul cu alura aproape filigranată a bărbatului în constum de husar, roșu evident, care a fost cândva prietenul de suflet a lui Sissi. Pare să fi fost de înălțime medie, cu o carură impozantă, un bogat păr șanten ondulat, frezat cum o cerea moda epocii, cu perciunii, care se pierd într-un soi de barbă laterală ce nu ajunge să se 

întâlnească niciodată, uniți doar de mustață.        

            A început să plouă. Răpăială rapidă de vară. Și s-a făcut frig așa că mă refugiez asemeni celorlalți înăuntru. Lumina pătrunde dinspre curte și dinspre peronul de sosire, ceea ce face atmosfera primitoare. Plătesc biletul, trec de verificări și încep să urc. Deschidere și pe stânga și pe dreapta. Inima îmi bate parcă mai cu putere.

            Ceea ce noi am numi holul de la intrare, este o încăpere din care trei uși te îndreaptă spre camera de lectură, biroul de lucru și sala de bal. Pereții în tonuri de gri cu amorași făcând diverse munci, sunt pictați în tehnica ronde-bosse-ului ca spațiul să capete adâncime lucru reușit din plin. Este ca și cum te-ai afla într-o cameră tridimensională.

            Primul popas: sala de mese. Într-un spațiu de 3 pe 3 m există atâta simplitate și rafinament încât fără să vreau mă întreb pentru ce ne dorim case imense cu bucătării de 20 – 30 mp. Porțelan de Sevres, cristal de Bhoemia, într-adevăr cam tot ce trebuie unei mese regale.

            Din sala de mese direct în sala de lucru. Telegraful din anticameră. Masa șefului cancelariei leagă între ele biroul ce lucru al împăratului cu camera de lucru a împărătesei. Fiecare pe cont propriu, fiecare cu propriile interese. Vedem chiar și o toaletă regală și îmi spun că eu sunt mai fericită cu baia mea de 3 pe 2, pentru că în spațiul acela infim mi se pare greu de crezut că încăpea vreun ilustru popou și totuși...

            Am evitat sala armelor. Întotdeauna mi-a repugnat ideea de violență, iar acele arbalete, spade, halebarde, topoare, pistoale sau flinte nu fac decât să sublinieze, cum spuneam într-alt loc, ideea de masculinitate dominantă, nu prin forța propriei minți ci prin forța mușchilor, iar între cele două noțiuni nu vom putea pune niciodată semnul egal.

            Sala de bal are somptuozitate regală. Pianul negru din colț și geamurile imense sparg abundența stucaturii învelite în foiță de aur și astfel dispare senzația de greoi, de prea plin. Roșul mătăsii care căptușește scaunle vine și el să alunge ceva din monotonia candelabrelor grele, masive, cu mufe de aur așa cum se poartă la case mari.

            În schimb sala de teatru mi se pare remarcabilă. Construită în 1785, este dotată cu un un sistem de scripeți acționați de un troliu de lemn care face ca decorul să poată fi schimbat cu ușurință. Din câte am înțeles, asemenea săli de spectacol, tipice barocului, se mai găsesc doar în două sau trei locuri din lume. Particularitate a scenei face ca Teatrul Baroc de la Gödöllő să aibă stagiune și în prezent. Spectacole de operă, operetă sau concerte de muzică clasică fac deliciul serilor de toamnă și de iarnă. 

           Interioarele au acea căldură domestică care te fac să nu mai pleci. Și totuși trebuie să ies. Mi-e teamă ca nu cumva, vreo fantă temporală să mă absoară și să mă ducă într-un timp în care nu știu dacă m-aș descurca. Iar prezența lui Sissi este atât de pregnantă încât te întrebi cum de nu o vezi rătăcind printre grupurile de turiști risipite pe ceea ce a fost odată domeniul regal.

            Nu poți părăsi Gödöllő fără să dai o raită prin parcul castelui. Pe o suprafață de peste 94 ha sunt risipite specii de plante și copaci care pot forma liniștit o grădină botanică.

            Ploaia s-a oprit. Pământul reavăn mustește. Frunzele copacilor și petalele florilor tremură sub greutatea perlelor de apă. Dar..o simplă adiere risipește farmecul de basm al verdelui crud îngemănat hăt departe, cu buza cerului într-un sărut misterios, androgin, greu de găsit altundeva. Iubirea pare să transpară din fiecare colțișor de iarbă, din fiecare petec de cer rătăcit în frunzișul copacilor ca și cum ne-am afla într-o perpetuă legănare vis – realitate. Sunt sigură că pe acolo pe undeva sufletul lui Sissi caută încă iubirea pierdută. O va căuta o Veșnicie.

            Și tot pentru foarte mult timp de acum încolo, îi vom vedea umbra traversând Timpul, într-o risipire de amintiri mai mult sau mai puțin reverențioase, pentru că în comparație cu soțul ei care a rămas prizonier între coperțile cărților de istorie ca oricare alt rege,  ea a reușit să evadeze și să se facă contemporană cu noi. 

- va urma - 

.