Eternitatea apostolică s-a născut în Italia

Singură la Vatican 

   Plecăm devreme. Astăzi este o zi specială mai ales pentru maică-mea. Mergem la Vatican. Până la parcarea unde vom lăsa maşina ca să urcăm în metrou, am prilejul să văd suburbiile Romei. Gustul amar al unor rememorări afective recente îşi face loc. Vântul foarte puternic ridicase şi împrăştiase gunoaiele peste tot. În schimb, ceea ce nu am văzut în România, din case, reprezentanţe şi magazine ieşise câte cineva cu mătura şi cu tomberonul ca să le strângă. Deh, civilizaţie...
   Case mici, tip vilă, parter şi etaj, înghesuite, curţi ferecate, obloane trase mai peste tot, ficuşi, leandri, lauri şi salcâmi. Puţine spaţii verzi, numeroase benzi de circulaţie suspendate, adevărată caracatiţă din beton pe care nu te poţi descurca dacă nu eşti atent la indicatoare.
   Se circulă cu viteză, bară la bară, stopuri. Şoferiţa de pe banda din dreapta mea se machiază de la un stop la altul. Culoarea se schimbă. Porneşte nu înainte de a apela la un ultim retuş şi cu toate acestea nimeni nu este afectat poate doar surpins sau poate păr şi simplu nu le pasă. Se claxonează destul de ra.
   Citesc surprinsă că suntem pe Via Appia. Ciudat, abia acum observ că multe din denumirile latine s-au păstrat, şi majoritatea din cuvintele folosite pentru a scrie acest material au rădăcină latină: Flaminia, Quirinale (în loc de Palat imperial găsim unul Prezidenţial), Terme, Termine, Via Traiani şi acum Via Appia. Rulez pe ultima tot aşa cum acum două mii de ani pe aici mărşăluiam armatele romane. Singura deosebire este că eu sun motorizată şi pe o bandă de bitum, ei erau pedeştrii şi când nu aveau ghinionul să plouă, mergeau în ritmul impus de tobele şi de tubele din fruntea coloanei, dacă nu, înotau prin noroaie, în acelaşi ritm.
   Din cauza aglomerării urbane, municipalitatea a construit parcări, pe mai multe niveluri, numai că şi acelea au un număr limitat iar Roma este sufocată de autoturisme, de altfel, nu poţi ajunge în Centru cu maşina, este sinucidere curată , mai ales că ai nevoie de câteva ore ca să ajungi unde îţi propui. Aşteptăm cuminţi mai bine de 40 de minute, eliberarea unui loc. Fiecare nivel este semaforizat şi când se eliberează un loc, se aprinde culoarea verde la nivelul respectiv.
    În sfârşit, reuşim să ne parcăm şi să coborâm la metrou. Am un soi de reţinere. Ştiu că de metroul din Roma sunt legate multe evenimente dramatice care îi are pe români în centrul atenţiei: italiancă omorâtă cu umbrela de o româncă, cerşetorii români, apoi tinerii din Iaşi care au salvat vieţile câtorva italieni când s-a produs un accident...Încerc să mă rup de toate astea, sunt un simplu turist şi nu vreau să gândesc negativ. Ar fi prea de dimineaţă.
   Metroul italian este printre primele construite în Europa. Primul vagon din 1937 este expus la staţia terminus a liniei principale.
   Când ies de la metrou soarele mă pocneşte în moalele capului încât mă clatin. Diferenţa de temperatură mă face să am frisoane. Scot repede şepculiţa din poşetă şi mi-o îndes pe cap. Parcă este mai bine. Ieşirea la lumină este o adevărată explozie de viaţă. Clădirile vechi, de pe la mijlocul secolului al 18-lea păstrează parfumul şi prospeţime epocii, chiar dacă ferestrele sunt ferecate ca şi intrările. Suntem pe Via di Porta Angelica, strada care este una din porţile de acces în Vatican.
   La parter sunt numeroase magazine, prezintă oferta de toamnă a marilor case de modă: Valentino, Hugo, Karan...normal că şi preţurile sunt pe măsură. Şi dacă nu ai loc în magazin este bună şi stradela, mai ales intersecţia care dă în strada principală. Ai toată oferta, de la bunuri de larg consum, ustensile de bucătărie, unelte gospodăreşti, la ochelari, brichete, genţi şi pantofi.
    Când trecem de intersecţia unde se construieşte noua gură de metrou care va face mai scurt drumul până la Rotonda di Vatican, încep ofertele de suveniruri. Aici preţurile cunosc o oscilaţie demnă de flerul comercial. Dacă ţii la preţ şi vânzătorul devine mai flexibil, dacă dai cât ţi se cere, eşti privit ca un fraier. Iar eu n-am chef să pierd. Mi-am învăţat lecţia acum doi ani, în Maroc.

     Pe măsură ce ne apropiem de Porta di Angeli îmi dau seama că se întâmplă ceva pentru că Piazza San Pietro este plină. Măi, ce zi este astăzi? - mă trezesc întrebând. Miercuri, nu ştiu cine răspunde, mama sau Nicoleta. Hai repede că Papa ţine liturghia, dacă nu s-o fi terminat!! - aproape o rup la fugă trăgând-o pe mama după mine.
     Vaticanul ca oraş, s-a dezvoltat treptat în a doua jumătate a secolului al 18-lea, pe locul cunoscut sub denumirea latină de ager vaticanus. Pe acest loc între 37 şi 68 e.n., Caligula, Claudius şi Nero au ridicat celebrul Circus Maximus. Se pare că tot aici Sf. Petru a fost crucificat în anul 64 e.n. Două secole şi jumătate mai târziu, prin Edictul de la Milano dat de Constantin cel Mare la 313 e.n., creştinismul a fost recunoscut şi instituit ca religie de stat şi drept semn al acestei recunoaşteri, la 324 s-a construit prima biserică creştină. Dar pereţii care aveau să delimiteze locul actualei bazilici San Pietro au fost construiţi abia şase secole mai târziu de către Papa Leon al IV-lea, după ce prima biserică fusese devastată de mauri. Primele palate episcopale apar trei secole mai târziu sub papalitatea lui Eugeniu al III-lea şi Inocenţiu al III-lea.
     În 1305 când curtea papală este mutată la Avignon, Roma şi bazilica San Pietro sunt uitate pentru o perioadă destul delungă de timp. Abia după reîntorcea papalităţii pe pământurile Vaticanului se va pune problema renovării. Dar vor mai trece două secole până cînd San Pietro să fie renovată de-adevăratelea. Iulius al II-lea poate fi considerat mentorul actualului Vatican. Fin om de cultură, mare iubitor de artă, el nu a ezitat să-i aducă la Vatican pe Michelangelo care a pictat celebra Capelă Sixtină şi apartamentele papale, pe Raphael, sau arhitecţi cunoscuţi ai vremii Bramante, Bellini sau Bernini. Ultimul a fost cel care a proiectat şi a construit celebra agora în care ne aflăm şi noi, îmbinând elemente tipice Renaşterii - reînvierea clasicismului prin construcţii de tip elenist: coloane, statui, portale şi porticuri, un adevărat forum ecleziast, cu cele ale barocului timpuriu. Piazza are o arie de 240 m pe 340 m însumând o suprafaţă de 81600 mp, iar porticul numără nu mai puţin de 284 de coloane, fiecare coloană având o înălţime de 15 m şi culminează cu cele 140 de statui de sfinţi de pe balustrade, executate de urmaşii lui Bernini şi care au, fiecare, 3,20 m.
     Michelangelo a fost cel care a proiectat şi a început construcţia cupolei bazilicii la 1547, pe care din păcate nu a apucat să o vadă terminată. A fost ultima capodoperă a inegalabilului artist italian. Munca sa a fost finalizată de cel mai aporpiat colaborator şi fiu de suflet Giacomo della Porta. Cupola s-a ridicat cu 17 m deasurpa domului bazilical, are un diametru de 42, 56 m şi acoperă o suprafaţă de aproximativ, 2362 mp.
Închipuiţi-vă întreg spaţiul acela uriaş pe care îl vedeţi la televizor când se transmite ceva de la Vatican, plin ochi cu oameni. Dacă este Liturghie este clar că nu intrăm în biserică mai devreme de unu, întorc o clipă ochii la mama. Există un perimetru în care sunt scaune dar în marea de oameni nu ai ce vedea. Nicoleta mă atenţionează că dacă vreau să intru în biserică, trebuie să mă aşez la coadă. Într-adevăr coada aproape că dă ocol pieţii. Mă lipesc de un grup de nemţi şi le trag şi pe ele după mine. Şi când te gândeşti că Vaticanul s-a ridicat pe ruinele vechiului circ al lui Nero, o aud pe mama filosofând. Da, dar ştii de ce? Constantin cel..., o întrerup repezită. Lasă-l pe Constantin că până la el mai e! În vremea lui Nero au fost sacrificaţi prin aruncarea în groapa cu lei cel mai mare număr de creştini. Constantin cel Mare a ridicat o mică biserică pe locul unde aceştia şi-au pierdut viaţa şi mi se pare logic să fi stabilit că tot acolo Sf. Pavel a fost decapitat în timp ce Sf. Petru era crucificat.
     Încă nu realizez monumentalitatea Vaticanului. Sunt absorbită de arteziana din spatele nostru care parcă vine să alimenteze setea celor care stăm la coadă.
     Brusc, rumoarea şi agitaţi îşi fac loc printre noi. Lumea se îmbulzeşte la stacanele care despart locul celor care asistă la slujbă stând pe scaun, am uitat să vă spun că suntem turişti din toată lumea. Se pare că noi ne-am lipit de un grup din Germania şi din Spania. Sunt şi ruşi, şi croaţi şi francezi şi filipinezi şi japonezi, de cei care stau în picioare. Ce e? Mă întorc la mama. O doamnă surescitată îi spune ceva, mama clatină capul şi vine la mine: Pleacă Papa. A, cu papamobilul probabil, răspund automat. Ja, ja, confirmă doamna respectivă asudată toată de emoţie, mit Papamobil!

      De acolo de unde sunt, cel mai mult îmi place să privesc cum întorc autobuzele berlină, autobuzele cu etaj care au partea superioară descoperită, în parte opusă a pieţii. Da’ şi biletul este pe măsură, 18 euro - jumătate de oră.
      Nu am timp decât de câteva fotografii pentru că începem să mărşăluim la propriu, printr-un labirint format din grilaje de lemn, şi care funcţionează asemeni unei site, încât ne pomenim că formăm un rând de vreo 7 - 8 persoane. Rapid rândul se transformă în coloană şi suntem trecuţi printr-un filtru cu raze x exact ca la aeroport. Pe turiştii din Rusia şi din Croaţia îi verifică individual cu detectorul de metale. Îmi dă o senzaţie ciudată acest aspect, sunt turist, nu am venit până în Italia ca să arunc Vaticanul în aer, dar asta e.
     După câteva minute începem să ne mişcăm spre intrarea în biserică. Suntem trecuţi printr-un alt filtru, unde suntem verificaţi cum suntem îmbrăcaţi. Nu ai voie în maieu sau pantaloni scurţi. Destul de mulţi sunt întorşi din drum.
    Abia faţă în faţă cu biserica realizezi grandoarea. Accesul se face dintr-un hol, în partea dreaptă este liftul care duce la cupolă, în partea stângă Uşa Fericirii pe care nu are acces decât Papa şi atunci doar la jubilee. Pentru mireni există alte cinci uşi, pe care intrăm şi noi. Odată intrat rămâi mut. Imensitatea şi grandoarea strivesc. Pe o lungime de 187 m, o lăţime de 54 m şi o înălţime de 46 m, adică a unui bloc cu 15 etaje, adevărate broderii în piatră, colate cu foiţă de aur. Bogăţia decoraţiilor stă în fapt, în stucatura barocă, mozaicuri şi statuile din marmură. Şerpi de gheaţă mi-alunecă pe şira spinării făcându-mă să tremur.
În mijloc tronează Baldachinul lui Bernini. Altarul, este de o ingeniozitate vecină cu geniul, pentru că fereastra prin care intră lumina se continuă într-un fel de ramă solară cu stucatură învelită în foiţă de aur, imitând razele soarelui. În partea opusă încep scările care coboară la vestitele catacombe şi confesionalul privat al Papei.
Statuile Sf. Elena, ale lui Longinus, Andrei şi Veronica, vin să completeze corpul navei. Impresia de viu şi că în orice clipă aceste statui ar putea începe să se mişte te înfiorează neplăcut. Cred că se adaugă la faptul că pe lateralele navei sunt mormintele multor Papi. Aşa cum se obişnuia mai peste tot în Renaştere, statuile în mărime naturală ale răposatului, în atitudini cât mai fireşti, împodobesc sarcofagele. Arta sculpturii cunoaşte aici forma sa academică, dar pentru a celebra Viaţa de dincolo de Moarte. Şi tocmai această impresie cred că sperie.
     Este pentru prima dată când simt că nu sunt aproape de Dumnezeu, că ceva îmi blochează accesul la EL. Cu toate acestea cea mai dragă sufletului meu rămâne Pieta, celebra lucrare a lui Michelangelo pe care, în 1971, un japonez a vrut să o distrugă. De atunci, un perete de sticlă protejează lucrarea şi face să ne simţim mici şi neajutoraţi în faţa durerii care transpare chiar şi prin sticlă.
Ca să ajungi la Muzeele Vaticanului, mai întâi trebuie să stai la o coadă de vreun kilometru, câte şase pe rând. Noroc că se înaintează repede. Dezamăgire mare. Şi aici ca la Veneţia, mi se ia aparatul de fotografiat şi camera de filmat. Mi le voi recupera la ieşire. Pentru că suntem în criză de timp, primul loc spre care ne îndreptăm este Capela Sixtină.
      Aceasta îşi trage numele de la Papa Sixtus al IV-lea della Rovere, care şi-a dorit un loc pentru Cappelei Magna care să fie cât mai impresionant. Cappella Magna era folosită încă din Evul Mediu ca loc de adunare a Curţii papale. 200 de persoane se adunau aici: colegiul celor 20 de cardinali reprezentativi în ierarhia catolică, reprezentanţii familiilor importante ale vremii precum şi numeroşi alţi servitori. Construcţia a fost suportată de familia Medici, moment numai bun pentru a aplana tensiunile dintre dregătorii Florenţei şi Papă, mai ales că Mohamed al II-lea ameninţa coasta adriatică a Italiei.
     În interior, construcţia cu o lungime de 40,2 m, o lăţime de 13,4 m şi o înălţime de 20,7 este o adevărată Biblie ilustrată - de la Facerea Lumii, la ilustrarea celor mai importante momente din Vechiul Testament. Personaje cunoscute - Moise, David, Solomon, dar şi apostoloizarea Sf. Andrei, Sf. Petru se petrec prin faţa ochilor noştri ca într-un film de epocă necenzurat. Dacă pereţii laterali, sunt împodobiţi cu operele lui Perrugino, Raphael, Leonardo da Vinci, Botticelli, Ghirlandaio, Signorelli sau Pinturicchio, onoarea de a picta plafonul i-a revenit lui Michelangelo. Acest titan al Renaşterii a lucrat la plafonul Capelei Sixtine nu mai puţin de patru ani, în care a lucrat în medie, cam 20 de ore din 24. Vivacitatea culorilor, stilul renascentist inconfundabil fac din această capelă o adevărată capodoperă inestimabilă. Prezenţa Sibilelor alături de Creator mi-a întărit mai mult ca oricând credinţa că mantica nu i-a fost străină lui Dumnezeu, ba mai mult, EL a agreat-o.

     Am ieşit din Capelă cu un soi de mulţumire sufletească. Ceea ce mă speriase la San Pietro, venise să liniştească aici, în Capelă, nu mai simţeam oboseală, nu mai simţeam nimic decât o imensă stare interioară de bine.

     Plutind aproape am intrat în Librăria Apostolică fundată de Pap Sit al IV-lea în 1475. Aflăm că aici se găsesc peste 50000 de manuscrise, peste 7000 de incunabule, copii ale unor opere considerate pierdute pentru omenire, peste un milion de volume printate pentru cei care doresc să le consulte. E drept că accesul la studiul acestor materiale documentare se face cu aprobare specială. De ce? Da, aţi ghicit, suntem în anticamera celebrei biblioteci a Vaticanului care a stârnit atâtea patimi şi ipoteze.
Interesant este Muzeul Maşinilor unde vedem de la landouri şi caleşti îmbrăcate în aur, la Bugatti 1908 sau Citroen Lictoria. În galeria de artă elenistă (Galeria Gregoriană) am o reacţie ciudată. Stau în faţa celebrului Laokoon şi îmi vine să strig în gura mare că este fotografia din manualul de istorie de clasa a V-a. Laokoon şi fii săi pentru că l-au înfruntat pe Poseidon, zeul mării, drept pedeapsă, a fost devorat de şerpi uriaşi împreună cu fii său. Sau ce aţi spune de o Artemis cu căprioara? Sau de un Perseu victorios arătând capul Medusei....
Seara am făcut bilanţul. Mi se părea totul prea mecanic. Voiam parcă mai mult suflet. Nu-i nimic, poate vreodată în viaţă mai apuc să ajung la Vatican şi poate atunci am să descopăr de ce nevoia de intimidare, de supunere într-o vreme în care OMUL se căuta pe Sine şi pe Dumnezeu.