Deşi iniţial, mi-am propus să scriu file de jurnal marocan, prietenii au spus că este pra comun. Şi aveau dreptate. Ar fi fost prea obişnuit. Sună mai frumos, un reportaj, pe parcursul cîtorva numere de ziar, despre această ţară minunată care a ştiut să se logodească, din punct de vedere geografic, şi cu Atlanticul şi cu Mediterana şi să demosntreze în acest zbuciumat secol XXI, cît de importantă este toleranţa.
Sărutul Atlanticului la Casablanca
Situat în extremitatea apuseană a Africii de Nord, regiune cunoscută şi sub numele de Magreb, frontiera naturală a Regatului Marocului se întinde de la Atlantic la Marea Mediterană. Iar dacă coasta mediteraneană este destul de abruptă, cu zone sălbatice, greu accesibile, cea atlantică oferă numeroase plaje care au făcut ca în scurt timp acestea să ajungă un adevărat paradis turistic. O imensă cîmpie fertilă - cu o mulţime de văi şi coline însă, leagă litoralul de Marele Atlas, adevărată coloana vertebrală de est a Marocului după cum Marele Rif este al zonei mediteraneene.
Dinastii succesoare cum au fost cea Almoravidă, Saadită sau Meridinită, au dus la extinderea şi consolidarea Marocului. La sfîrşitul secolului al XVII-lea, la cîrma regatului ajunge dinastina Alaouită care conduce şi astăzi destinele ţării. Importanţa acestei dinastii este covîşitoare pentru actualul regat. Sub conducerea lui Mohamed al V-lea, în 1956, Marocul recuză Protectoratul francez şi îşi declară independenţa, iar în 1975, sub domnia lui Hassan al II-lea, fiul lui Mohamed al V-lea, este realipită regatului şi Sahara occidentală. La edificarea Marocului modern au participat şi specialişti români numai că în Maroc cînd spui România este sinonim cu...Hagi, dovadă că sportul nu cunoaşte nici graniţe, nici religie.
Am început periplul nostru în Maroc cu oraşul pe care Ingrid Bergman şi Humphrey Bogard au ştiut să-l facă de neuitat într-un film la fel de celebru: Casablanca. Noul este atît de frapant încît nu apuci decît să reţii imaginile decît fragmentar. În primul rînd, pămîntul roşu, oxidul de cupru abundă la tot pasul. Apoi, blocurile noi, fără balcoane dar păstrînd elementul tradiţional. Şi faptul că am dat ceasurile înapoi cu 3 ore. Şi totuşi, albul clăridirlor i-a făcut pe portughezi să boteze locul, la începutul secolului al XV-lea...Casablanca (Casa albă).
Primul şoc: copacul cactus şi umiditatea. Drumul de la aeroport pînă la Casabalnaca este mărginit de garduri vii, cum sînt cele din arbuşti de pe la noi, numai că din copaci...cactuşi. De fapt, fenomenul este cît se poate de normal. Cactuşii trăiesc sute de ani. Locul frunzelor care s-au ofilit sau au fost tăiate a prins un fel de crustră maronie care dă aspectul de coajă şi de aici impresia de copac.
Clădirile sînt noi şi chiar şi aici găseşti o particularitate. În afara arhitecturii tipice, case cu două nivele, indiferent dacă sînt blocuri de locuinţe sau vile luxoase, acoperiş plat şi curte interioară, te suprinde lipsa balcoanelor sau a lojelor pe care le întîlnim frecvent în arhitectura europeană.
Culoarea este şi ea specifică - alb, ocru, albastru şi verde. În unele locuri roşu. Aceste cinci culori, şi pe parcursul celor pe care vi le voi relata veţi vedea că cifra 5 joacă un rol fundamental în viaţa marocanilor şi, în general, în civilizaţia musulmană. Cu toate acestea, culorile sînt naturale şi probabil de aici impresia de viu, de vivacitate, de poftă de viaţă.
Unul din locurile favorite de plimbare a celor din Casablanca este grădina Ligii Arabe. Palmierii regali îşi etalează nestingheriţi splendoarea, în acord cu impasibilitatea şi rezistenţa ficuşilor.
Toată dantelăria în piatră şi în lemn a fost lucrată manual, la faţa locului. 2500 de muncitori şi 10000 de artizani au lucrat, zi şi noapte, timp de 6 ani, între 1987 şi 1993 pentru realizarea acesteia. Ca să vă faceţi o idee ce a însemnat această construcţie aflaţi că s-au folosit la ridicarea ei 300000 mc de ciment, 40000 tone de fier-beton, 65000 tone de marmură şi 40000 mp de ornamente în lemn de cedru. Porţile din titan au o suprafaţă totală de 25000 mp.
Cele 3 bile de mărime succesivă, din aur masiv, din vîrful minaretului - bila cea mare are o circumferinţă de 15 m, cea mijlocie de, 10 m iar cea mică de 5 m, simbolizează în islamul cult - soarele, luna şi pămîntul, iar în islamul popular - sarea, apa şi făina.
În sfîrşit, în vîrf de tot, este steaua în 5 colţuri, simbol a celor 5 rugăciuni de peste zi pentru unii, pentru alţii al celor 5 elemente fundamentale ale lumii. Tot acolo se află un laser care după lăsarea serii, indică direcţia spre Mecca.
Înăuntru se pot ruga simultan 25000 persoane, iar pe esplanadă, 105000. Apropo de rugăciune, musulmanii se roagă de 5 ori pe zi - la răsărit, către prînz, după prînz, seara şi la o oră şi jumătate după apusul soarelui. Principiile de bază ale islamului sînt şi ele în număr de 5: credinţa, rugăciunea zilnică, milostenia, postul şi pelerinajul la Mecca, de unde cei care se încumetă să o facă se întorc cu titlul de...hagi.
Pe minaret se ridică steagul alb. Cu o seară înainte fusese cel albastru. Cel albastru se arborează de joi seara pînă vineri noaptea, ca să amintească credincioşilor că vinerea este ziua pentru marea rugăciune colectivă. Steagul alb se ridică, în schimb, înaintea fiecărei rugăciuni. Într-adevăr, la scurt timp apoi, vocea muezinului acoperă totul cu chemarea la rugăciune.
În dreapta este Atlanticul. Dacă nu ar fi valurile mari, ai spune că eşti pe Litoral. Realizăm că ne aflăm la marginea de vest a continentului african. Dar uităm repede de Atlantic. În stînga noastră se vede cea mai luxoasă reşedinţă din Casablanca care aparţine regelui saudit, Al Fahed. Şi cum contrastele merg mînă în mînă oriunde, nici la Casablanca nu eşti scutit de aşa ceva. În faţa noastră, peste drum de reşedinţa saudită, se desfăşoară în toată drama sa, un cartier sărac. Cartoane în loc de sticlă la ferestrele zăbrelite, pereţi scorojiţi, rufe atîrnate la uscat şi parcă prea multă indolenţă. Sau poate este doar o impresie. Iar dacă este doar o impresie este a naibii de reală. Parcă am mai întîlnit această atitudine undeva?! Ca să fie un dat complet, să vă mai spun că întreg cartierul era înconjurat de un zid. La întrebarea de ce cu un zid ni se răspunde că aşa cel care răspude de cartier ştie cam tot ce mişcă pe acolo. Deşi pare neîngrijit nu pot să nu remarc că pe fiecare clădre se află cîte o antenă parabolică.
Curînd însă acestea rămîn în urmă. În faţă se deschide, drumul către Rabat.
La umbra portocalilor în floare
La umbra portocalilor în floare
Căldura se face simţită destul de timpuriu. Sălbăticia locurilor, cactuşii, agavele, ficuşii şi, mai tîrziu, eucalipţii făceau ca drumul să nu fie plictisitor. Ca să nu mai amintesc de prezenţa zecilor de poliţişti. În costume de gală, cu mănuşi albe, care contrastau îngrozitor cu maro-roşcatul pămîntului, cu oile şi măgarii aflaţi la păscut, erau plantaţi din sută în sută de metri. După vreo 70 de km intersectăm cu coloana oficială a preşedintelui Turciei, aflat în vizită oficială în Maroc.
Vedem pentru prima oară eucalipţi şi arbori de ricin, în floare. Flori roşii, vii, ce par să fi împrumutat ceva din culoarea pămîntului. Nu ai timp să te miri prea mult deoarece în zare se profilează zidurile de apărare ale vechiului Rabat.
Străzile largi au aroma portocalilor în floare şi nu-ţi poţi desprinde sulfletul de esenţa dulce-acrişoară.Un monument vînat de turişti este Palatul regal. Nu doar pentru că este locuinţa regelui ci şi pentru garda regală care este destul de pitorească. Deşi este trecut de 4 după amiaza, căldura este insuportabilă. Ei bine, membrii gărzi sînt îmbrăcaţi în uniforme de fetru roşu. Garda se schimbă din 4 în 4 ore. Într-o cadenţă de invidiat, avînd aceeaşi înălţime, soldaţii trec pe lîngă noi mustăcind. Ştiu că turiştii sînt cu ochii pe ei şi se comportă ca atare. Din păcate nu putem vizita domeniul regal. Pînă în deceniul 7 palatul se putea vizita, dar în 1978 un general a atentat la viaţa regelui Hassan al II-lea. Lovitura de sta eşuată a dus la închiderea porţilor palatului regal pentru vizitatorul de rînd. Îl vedem din afară şi cele 12 ha, în comparaţie cu cele 24 ale Moscheei Hassan al II-lea din Casablanca, face să ni se pară minuscul.
Înălţimea iniţială a fost de 66 de metri, Turnul domină panorama de est a oraşului, aşa cum o face din secolul al XII-lea. Din neclintirea sa, Turnul Hassan a traversat istoria şi sînt sigură că ascunde între cărămizile sale, secrete încă nedezvăluite. Construit de către Almodavizi, prima dinastie conducătoare a Marocului, s-a dorit un rival serios al construcţiilor arabo-musulmane, care începuseră să împînzească Africa de Nord. De fapt, Turnul Hassan este minaretul unei moschei niciodată terminate. Iar cutremurul de la mijlocul secolului al XVII-lea care a rămas în istorie pentru că a distrus mare parte din Lisabona, a distrus mare parte şi din moscheea neterminată. Evenimentul dramatic a transformat terenul din jur în cimitir şi aşa am aflat că de fapt, stîlpii care ar fi trebuit să susţină arcadele curţii interioare a moscheii s-au transformat în cruci pentru musulmanii ucişi pe cîmpurile de bătălie.
Indiferent la vicisitudinile vremii şi la urgiile istoriei, Turnul Hassan continuă să-şi păstreze frumuseţea şi înălţimea de 44 de metri. Arabescurile care îi decorează partea superioară stau mărturie a acestei rezistenţe. Particularitatea acestui turn însă stă în faptul că fiecare faţadă este sculptată într-o altă manieră, imbinînd astfel stiluri diferite şi oferind vizitatorilor o panoramă greu de uitat.
În imediata vecinătate a Turnului Hassan se află o altă bijuterie migălită în marmură albă. Mausoleul Mohamed al V-lea. Albul orbitor din exterior pare să fi împrumutat ceva din albul durerii de la Taj Mahal. Aici odihneşte întru veşnicie regele Mohamed al V-lea, descălecătorul Marocului modern, şi cei doi fii ai săi, defunctul monarh Hassan al II-lea cel care a dus mai departe opera de reîntregire a Marocului începută de tatăl său şi prinţul Mulay Abdellah.
În interior, sobrietatea este vecină cu solemnitatea. Regalul se relevă în forme unduitoare, şerpuitoare, abstracte, pus în evidenţă de aurul masiv, de marmura pardoselii, de mozaicul de pe pereţi, şi în acelaşi timp, păstrează aerul unicităţii care traversează totul , inclusiv istoria, asemeni unui fir roşu.
Senzaţia de intangibil este şi mai accentuată de faptul că priveşti pietrele tombale de undeva de sus, cumva în adâncime, iar marmura se decupează, rece şi castă din pardoseala neagră atât de lustruită încât prima impresie este că mormintele sunt în apă. Dar este doar o impresie.Indiferent de timp, cele trei morminte sunt vegheate, zi şi noapte, de un preot, care la orele anunţate de muezin, face rugăciunea.
Ne refugiem obosiţi, în Kasbachul Oudayas, la un ceai de mentă. În Maroc, ceaiul de mentă sălbatică este un ritual bine stabilit. Este semnul bunăvinţei şi al ospitalităţii. Dacă refuzi acest ritual este ca şi cum ai refuza să dai faţă cu destinul. Locul este în vechea cetate unde de cum am pus piciorul ne-au luat cu asalt artizanii şi fete tinere cu siringi pline cu henna destinate desenelor pe piele. Ceaiul se bea într-un patio mic, pitoresc şi livresc în acelaşi timp. Este un dute-vino ameţitor.
Deşi este o ţară islamică, Marocul este mai mult decît tolerant. Din ceainăria veche vedeam micul golf pe care pluteu numeroase ambarcaţiuni - golful este de fapt locul de vărsare a Bou Regregului - şi plaja care era arhiplină.
Surpriza însă avea să o constituie vizita la bazar. Singurul lucru care ni se cere este să stăm grupaţi şi să fim atenţi la poşete, portofele şi aparatele de fotografiat. Este o lume halucinantă. Închipuiţi-vă o stradă de vreo 5 km, lată de 5 m şi cu o densitate medie de circa 25 de persoane pe metru pătrat, dugheană lîngă dugheană, culoarul de trecere fiind îngustat şi de faptul că fiecare comerciant îşi etala marfa pe pereţi sau pe jos şi trebuia să fi atent la fiecare pas pe care îl făceai. Cam asta înseamnă trecerea prin bazarul din Medina. O lume fascinantă, colorată şi obositoare. Ne ţinem unul de altul, ca şi copiii, altfel ne pierdem în marea de oameni. Aceasta este Medina, adică Oraşul Vechi. Şi ce este extrordinar este că fiecare mare oraş are o Medină.
Nu puteam părăsi Rabatul fără o vizită în Oraşul olarilor. Este o mică lume într-o alta mai mare. Peste tot magazine şi ateliere. Este zona cea mai creativă din Rabat. Aici, totul se lucrează manual, de la frămîntatul lutului, la formă şi pictură. Artizanul dă viaţă formelor cu pasiune. Istovitor. Ireparabil. Cu trudă şi sudoare iar rezultatul este o minunăţie. În ateliere lucrează un număr mic de oameni, maxim 3 olari, la care se adaugă cel care arde ceramica şi pictorii. Zilnic, din mîinile lor ies pînă la 1000 de obiecte ceramices , de la platouri şi servicii de cafea şi ceai, la vase pentru friptură, pentru peşte, vaze de flori ş.a. O lume a culorilor tradiţionale: galben, roşu, albastru, verde şi negru.
Mirajul porţilor victorioase
Lăsam Rabatul în urmă cu regretul de a fi văzut prea puţine. Este înnorat şi fireşte gândul nostru fuge la o eventuală ploaie. Dar nu se întâmplă aşa, poate şi pentru că deşi eram ameninţaţi de ploaie, era cald. Sunt decisă să las protocolul deoparte, doar suntem în concediu, şi să fiu eu. Aşa că să nu vă surprindă schimbarea de registru reportericesc.
În timp ce traversam o superbă plantaţie de măslini numai ce aud: “Priviţi în dreapta dvs, terenul de golf al Majestăţii sale!”- vocea amplificată de staţie ne pocneşte în urechi. Ghidul nostru vorbeşte prea aproape de microfon. Cum stau în partea dreaptă a autocarului şi am panorama terenului am o reacţie de genul “Şi o veţi vedea pe Majestatea Sa jucînd golf!” - imediat aproape îmi muşc limba. Se pare că Mohamed al VI-lea era într-adevăr pe terenul de golf. Probabil am făcut o mutră ciudată pentru că Marilena încheie momentul: “Lasă, grasuţo, câţi se pot lăuda că au văzut un rege...în trecere?!”
Nu ştiu câte cunoaşteţi dvs. despre portul popular marocan, eu mărturisesc că nimic. Prima oară l-am întâlnit în bazarul din Rabat, la vânzătorii de apă şi am crezut că acel costum serveşte la a fi recunoscuţi de către cei însetaţi. Dar nu, ei poartă costumul popular. Şi acum ajung şi la subiectul în cauză. Din portul popular fac parte şi pălăriile, dintr-acelea mari, ca de plajă. Numai că la ei aceste pălării sunt împodobite cu diverse motive din fire de lână colorate, paiete iar de boruri atârnă franjuri din bumbac. Chiar şi bucăţele de oglindă se găsesc printre aceste podoabe.
Deci, facem popas la pălării. Bineînţeles, noi cu gura până la urechi. Târguim două pălării mari şi o grămada din cele mici, asemeni unui breloc. Magdalena cumpăra aproape din fiecare loc asemenea suveniruri. Eu în schimb eram cea care scăpa la taraba cu pietre. Căutam cristale, deoarece eu cred în puterea lor curativă.
Youssef îmi face semn să fiu atentă pentru că ne apropiem de Meknes sau Oraşul Porţilor cum mai este cunoscut. De ce Oraşul Porţilor? Pentru că se intră prin nu mai puţin de… 17 porţi.
Cea mai celebră este Bab El Manssur (Bab înseamnă poartă - n.r.) sau Poarta Victoriei. Meknes este cunoscut drept capitală a ismailiţilor, deoarece unul din cei mai importanţi regi marocani, contemporan cu Ludovic al XVI-lea, Moulay Ismail voia o delimitare clară între centrul religios care era la Fes şi centrul politic care era la Meknes. A mai ales oraşul drept capitală şi pentru că Meknes se află la intersecţia drumurilor dintre nord şi sud, dintre este şi vest, importante rute comerciale la acea vreme ca de altfel şi în prezent.
O a doua poartă celebră, de astă dată numai pentru noi românii, este Bab El Mandeb. Poate vă amintiţi poezia lui George Coşbuc, El Zorab. Undeva, săracul care îşi vinde calul, acel pur sânge arab - sunt cai pe care am avut ocazia să-i văd şi să îi ating chiar, spune paşei că este neam de beduin şi vine tocmai de la Bab El Mandeb.
Am oprit la Bab El Manssur. Este închisă şi linişte. Mi se pare mică. Şi totuşi Moulay Idris după ce a învins în Bătălia celor 3 regi, a intrat în oraş pe aici, inaugurând astfel dinastia idrisidă. Acum, poarta este intrarea în Universitate.
Surpriza o ai când treci dincolo de ziduri. Nu ai timp să te miri că deja ai ajuns în Piaţa Primăriei. Niciuna din ferestrele clădirilor care delimitează piaţa, nu dă în piaţă. Pentru a suplini acest gol, probabil, s-au inventat chioşcurile unde se poate servi un ceai de mentă sau se poate sta, pur şi simplu, la discuţii. Chioşcuri împodobite cu deja mult lăudata dantelărie în piatră şi în lemn, sunt lipite de pereţii clădirilor. Locuitorii poartă geabala, acea haină lungă cu glugă.
Străzile mici digeră greu monstrul care este autocarul nostru, aproape că frecăm trotuarele şi ferestrele caselor sunt atât de aproape că nu ştii când te poţi pomeni cu o...propunere indecentă.
Ce este interesant la toate aceste oraşe este culoarea. Vă spuneam undeva că pentru arta islamică, 5 culori sunt de bază - roşu, albastru, galben, verde şi negru. E, toate aceste culori, cu infinitele lor derivate, le regăseşti într-un fel sau altul, peste tot. Mai mult, toate aceste culori sunt naturale. Şi discutând despre cum se obţin culorile am mai aflat un secret. Văzusem o serie de găuri, asemeni nişelor în zidul care înconjoară cetatea. Credeam că sunt pentru schele, dar nu, sunt cuiburi pentru porumbei. Sâmbăta dimineaţă, pot fi văzuţi, cu măturica în mână şi punga în cealaltă, bătrâni şi copii care adună găinaţul de porumbel căzut pe lângă zid. Este un ingredient de bază în obţinerea vopselelor naturale. Şi într-adevăr lumea este atât de colorată încât uneori chiar ai senzaţia că te sufoci. A, şi pe urmă, vreau să vă mai spun, că nu există oraş vechi marocan care să nu aibă un cartier evreiesc!
Deşi practicanţi riguroşi ai islamului, oamenii sunt prietenoşi şi ne zâmbesc încât prietenii mei nu se pot abţine şi de fiecare dată când îmi zâmbeşte cineva aud: Celebro, la care te uiţi, că toţi zâmbesc? Spre bucuria mea a vorbi cu un marocan nu este greu. Toţi sunt curioşi de unde venim şi când aud de România primul lucru de care întreabă este dacă suntem din orientul Europei şi că avem 3 ziarişti răpiţi în Irak.
Nu pot să nu îmi amintesc de dervişii şi şeicii, şi mă repet, din O mie şi una de nopţi. Mi-aş dori ca măcar unul din trecători să scoată de sub geabala o...poveste. Zău că aş asculta-o fermecată.
Timpul este atât de scurt şi de presant, mai avem atâtea de văzut, încât atunci când trebuie să urc în autocar, rămân cu privirea agăţată de căruciorul cu banane care alunecă pe lângă noi, împins de doi tineri. Cântarul de mână, mâncat de rugină, tronează deasupra grămezii de fructe.
Marocanii mănâncă în familie. Nu este un eufemism, pentru ei este foarte importantă masa în familie. Cu toate acestea au o grămadă de restaurante cu profil tradiţional. În unul dintre acestea intrăm şi noi, în drum spre Volubilis.
Masa este compusă ca şi la noi, din trei feluri: un aperitiv, de regulă o salată cu de toate (de exemplu, marocanii curăţă castraveţii de...sâmburi) şi un fel de tocană de legume asemănătoare zacuscăi. Apoi felul de bază - legume, cuş - cuş şi pui, preparate în toate felurile. În sfârşit, al treilea fel care de regulă este compus din fructe, şi se încheie cu ceaiul, prăjituri cu migdale şi cafea. În ce priveşte masa la marocani, are şi ea o particularitate. Supa şi numai de legume, se serveşte seara.
La Volubilis ajungem pe la trei. Este cald dar câţiva nori ascund soarele buclucaş. Volubilis este numit de localnici oraşul mort pentru că se află lângă Moulay Idriss un oraş în plină dezvoltare şi...viu.
Volubilis a fost un fort de graniţă, cel mai înaintat în platoul african, pe care l-au avut romanii. Câteva clipe, prin faţa ochilor trec Scipio Africanul, Hanibal, Hamilcar şi Hasdrubal...După ce i-a învins, Scipio a dărîmat Cartagina din temelii şi a arat pămîntul ca să se piardă urmele cetăţii. Dar istoria nu a uitat.
Te încearcă sentimentul de acasă. Poate pentru că acest oraş roman are ceva din oraşul sacru de la Sarmisegetusa dar şi din Pompei. Pe măsură ce ne apropiem, urcăm câteva sute de metri pe coasta unui deal ca să ajungem la fort, sentimentul este şi mai pregnant. Aveam să constat că istoria nu este chiar o necunoscută. Foarte mulţi tineri vin să contemple ceea ce a mai rămas din măreţia romană de altă dată. Mie mi se pare surprinzător cât de bine s-au conservat Arcul de Triumf a lui Caracalla, dar şi Forumul. Pentru că zidurile acestea încă mai sunt în picioare după cum puteţi vedea. Îi spun ghidului că în România există un oraş, Caracal, care îşi trage numele tot de la împăratul Caracalla. Nu pare surprins, dimpotrivă ştia acest lucru.
Ne aflam în camera de primire a ceea ce fusese odată lupanar. În aceste case de toleranţă exista un mic altar dedicat lui Priap, zeul roman al fecundităţii. Prietenii noştri luaseră loc de o parte şi de alta unui asemenea simbol, de aici comentariile noastre licenţioase.
Coborâm spre autocar comentând şi râzând. Oricum, ni se spune că aventura de acum va începe pentru că ne îndreptă spre Fes.
Fes sau amintirea trecutului în oglinda prezentului
Ajungem la Fes pe înserat după zi de drum care a părut multora istovitoare. Discutăm despre Volubilis şi restaurantul unde am luat prînzul şi după cum vă spuneam deunăzi, localul ni s-a părut o adevărată bijuterie. Lipită cu nasul de geam mă tot minunez. Deşi este noapte, oraşul pare să se pregătească de sărbătoare.
Traversăm o zonă care ne-a cam lăsat cu gura căscată. Arhitectura modernă, liniile avangardiste ale clădirilor, spaţiul bulevardului, trei benzi pe o parte şi trei pe alta, iar în mijloc o fîşie cu spaţii verzi şi trotuare, te duce cu gîndul la Coasta de azur. Dar nu, sîntem la Fez un oraş multisecular în care amintirile trecutului se reflectă în oglinda prezentului şi veţi vedea mai departe de ce. Deocamdată urmaţi-ne printr-un oraş cameleonic care îşi schimbă înfăţişarea la fiecare colţ de stradă.
Nu-mi vine să cred că cimitirul oraşului, este traversat de străzi şi la intersecţia aleilor, vezi mici magazine chiar o ceainărie şi, culmea o mică piaţă de legume. Ce te miri graso, tot le place lor în viaţă să stea pe marginea străzii şi să privească, aşa că vor să facă asta şi după moarte! (seara de seară ceainăriile şi cafenelele sînt pline de bărbaţi, n-ai să vezi urmă de femeie într-o cafenea, în cartierele vechi-n.r.)
Aglomeraţia face ca autocarul să circule cu viteză destul de mică. Vorba cuiva de la noi...s-a rupt conducta. S-a rupt căci marea rugăciune colectivă de vinerea s-a încheiat şi lumea efectiv s-a revărsat pe străzi.
Ajungem pe una din înălţimile Fes-ului. Oraşul este fascinant, se mai văd zidul cetăţii, turnurile de veghe, Medina şi cartierul evreiesc. Le vom vedea mîiine, pe lumină.
Luminile dau un aer feeric oraşului, cufundat parcă într-o vale în care viaţa clocoteşte asemeni unui vulcan gata sa irumpa.
A murit Papa!! - o auzim pe Marilena uimită. Rămînem oarecum nedumeriţi, ştiam Papa că este bolnav dar parcă nu mă aşteptam să moară. Mă nu o fi vreo păcăleală? - eu şi Lumniţa sîntem destul de cirumspecte deoarece este 1 aprilie şi mulţi s-au ţinut de glume astăzi. Nu, mă, Cristi nu face glume din astea! La cîteva minute după mesajul din România, primim altul din Italia care confirmă ştirea. La hotel aveam să sun şi eu acasă iar mama mi-a confirmat şie ea. Este în moarte cerebrală. Oricum mi se pare extraordinar ce se întîmplă. L-am văzut încercînd să dea binecuvîntarea credincioşilor adunaţi în Piaţa San Pietro, catolicii tocmai sărbătoriseră Paştele, şi nu reuşise să scoată decît cîteva sunete guturale. Iată, că în Săptămîna Luminată, Dumnezeu vrea să îl ia la El. A, şi încă ceva! Pentru mine vestea se cheamă mâna destinului: când a murit Hassan al II-lea eram în vizită la Vatican.
Vrem la vopsitoriile alea pe care le-am văzut în Clona! - o aud pe Marilena în spatele meu. Le veţi vedea, ne linişteşte Youssef, singura mea rugăminte este să rămînem grupaţi. Aici nu sîntem la Rabat ci la Fes.
Ajungem la porţile Medinei, cartierul vechi, cu străduţe strîmte, nu poate fi străbătut decît cu piciorul. Ce era la Rabat, da’ ce este aici, Luminiţa este uimită de tot ce vede. De fapt toţi suntem.
Mirosuri şi arome îmbietoare sau respingătoare curg pe lîngă noi cu viteza luminii. Dughene cu ierburi, seminţe, zarzavaturi, fructe, peşte, melci, creveţi, carne de vită, carne la borcan. Avem o reacţie de tristeţe la vederea cîtorva capete de capră. Pe mine una cel puţin mă lasă picioarele cînd văd un cap de dromader pe post de atracţie, agăţat de taraba unui vînzător. Dar aşa cum vă spuneam, carnea de dromader este o delicatesă nu doar pentru marocani.
Ajungem în cartierul artizanilor. Interesant este că bazarul este destul de organizat - produsele alimentare, apoi cele artizanale, vopsitorii şi pielărie, bunuri de consum. ªi totul decurge ca acum 600 de ani, în acelaşi ritm, în aceeaşi manieră. Apoi, peste tot se lucrează în familie. Produc de la bunuri de uz casnic - oale, tăvi şi farfurii, la obiecte decorative - oglinzi, scaune, lampadare. Este uimitor cu cîtă uşurinţă fac acest lucru. După ce obiectului i se dă foma dorită, se trece la imprimarea modelelor. Cu ciocanul şi cu dronul. Apoi, acestuia i se dă strălucire prin curăţare cu nisip. Fantastic. Iar pe deasupra pluteşte mireasma mirodeniilor din magazinele de pe străduţa alăturată.
În scurt timp aromele care ne gîdilă nările şi stomacul provocator, sînt înlocuite cu mirosul iute, acid, al vopsitoriilor de lînă şi de bumbac. Atîrnate la uscat, lînuri colorate. Cascade de fire. Sînt şi haine. Mirosul se împleteşte cu cel de transpiraţie. Muncitorii nu au timp de turişti. Probabil au o familie numeroasă sau conştiinţa îi face să muncească în condiţii greu de descris. Impresia că ne vom sufoca curînd este pregnantă.
Brusc mirosul înecăcios ne opreşte. Am intrat în zona tăbăcăriilor. Tăbăcirea pieilor de oaie, de capră şi de cămilă se face manual. Copii care nu au mai mult de 12 ani, trec pe lîngă noi, purtîn pe cap sau în spate, sacii cu pieile crude. Mă întreb cînd mai au timp de copilărie.
Nu ştiu de ce îmi vine în minte carnea de vită sărată şi păstrată în seu, care se vinde ca pîinea caldă la marocani şi pe care am văzut-o ceva mai devreme expusă.
Acum urcăm, ne anunţă ghidul, altul decît Yousef. Scara este destul de strîmtă pentru un om, dar tinerii se strecoară pe aici cu dexteritate. Cineva ne împarte lujere de mentă sălbatică. Să îndepărteze mirosul, ne lămureşte Youssef care era şi el cu noi.
Marilena este asaltată de cîţiva fotografi. Tot ce reuşesc să înţeleg din ce i se spune este berbera, bine ai venit acasă! Rîdem. Chipul ei are ceva din expresia oamenilor de aici.
Pe la ferestrele mici, agăţate de gratii, femeile ne privesc curioase. Cred că sîntem o adevărată atracţie pentru ele. Cînd aud că sîntem români au o reacţie de genul oare unde am mai auzit noi de asta?!
Poposim în magazinul tăbăcăriei dar obiectele expuse nu sînt pe gustul nostru. Ori sînt prea scumpe, ori nu ne plac. Noroc cu vînzătorii ambulanţi care ne oferă portofele, poşete, curele, animăluţe, sau gablonţuri. Youssef nu mai pridideşte să ne adune de prin faţa tarabelor. Problema este că dacă te peirzi de grup va trebui să ajungi la hotel pe banii tăi. Dar nu asta mă sperie ci faptul că eu nici nu ştiu cum se numeşte hotelul în care stăm. Şi asta pentru că nu am puncte de reper, este o altă lume, o aglomerare de clădiri care mi se par la fel, în ocru şi maro.
Poposim în magazinul tăbăcăriei dar obiectele expuse nu sînt pe gustul nostru. Ori sînt prea scumpe, ori nu ne plac. Noroc cu vînzătorii ambulanţi care ne oferă portofele, poşete, curele, animăluţe, sau gablonţuri. Youssef nu mai pridideşte să ne adune de prin faţa tarabelor. Problema este că dacă te peirzi de grup va trebui să ajungi la hotel pe banii tăi. Dar nu asta mă sperie ci faptul că eu nici nu ştiu cum se numeşte hotelul în care stăm. Şi asta pentru că nu am puncte de reper, este o altă lume, o aglomerare de clădiri care mi se par la fel, în ocru şi maro.
Intrăm într-un atelier de ţesătorie. Nu se poate să nu ai nici o reacţie la condiţiile în care se lucrează aici. Lumina pătrunde în franjuri prin acoperişul spart din loc în loc. Pămîntul de pe jos nu s-a bătătorit nici acum, după 400 de ani de cînd funcţionează. Ţesătorii sînt bărbaţi. Spata lunecă printre firele de urzeală cu repeziciune şi în cîteva minute sub ochii noştri modelul prinde viaţă. Motivul este acelaşi, unic pentru arta islamică, adică geometric. Frumuseţea lui pare efemeră, iar lîna cu care se lucrează este de foarte bună calitate. ªi toarsă la faţa locului. 50 de euro, un pled de 2 metri pe 2. ªi nu plecăm cu mîna goală. Cel puţin eu şi Luminiţa. Marilena este consilierul meu de bază într-ale cumpărăturilor.
Scoala coranică sau Mederasa în care am ajuns a fost ridicată în secolul al XIV-lea. O bijuterie, dar cred că mă repet la infinit, dăltuită în piatră şi mozaic. Nu pot să mă întreb cum de islamul care a sintetizat în artă tot ce este mai frumos, poate fi uneori atît de intolerant. De regulă, arta este cea care ne aduce aproape, dar în Irak, o ţară tot musulmană, trei colegi de ai noştri sînt ostateci.
Parcă pentru a lega iar Trecutul de Prezent şi a demonstra legătura indestructibilă a istoriei cu eseticul, sîntem duşi la un atelier de mozaic. Dacă la Casablanca am avut o reţinere vizavi de faptul că stucatura în marmură şi în lemn de cedru a fost lucrată la faţa locului, aici am avut ocazia să vedem cum se lucrează. Fiecare bucăţică de piatră este dăltuită cu sudoare şi cu...mîna, iar piatra are dimensiuni de 1,2 - 2 cm pătraţi. Sînt mii de bucăţele de acest fel. Poate nu întîmplător, un asemenea muncitor este plătit între 7 - 10 euro pe zi.
Ne îndreptăm spre un atelier de broderie şi pentru a ajunge acolo trebuie să ieşim din Medina, ca să intrăm pe altă parte pentru că ar însemna să traversăm toată Medina şi nu este timp de aşa ceva.
Iată-ne în faţa porţii Bab Boujeloud. Monument istoric din secolul al XV-lea ea are ca şi caracteristică de bază, culoarea. Bine, bine veţi spune, am tot vorbit de culoare. Într-adevăr numai că aici culoarea are altă semnificaţie. Venind din exterior este verde, adică o invitaţie la un ceai de mentă după ce îţi faci cumpărăturile de rigoare. La ieşire, deci la interior, culoarea este albastră, adică invitaţia rămîne deschisă, să mai vizitezi şi altă dată bazarul.
Atelierul de broderie este ceva între un magazin de antichităţi şi cusutul manual. Modelele mi se par puerile, este tipul de cusătură pe care l-am învăţat la orele de gospodărie din şcoala primară. Poate singura particularitatea, ca şi la goblen de altfel, stă în faptul că dosul este oglinda feţei, adica broderia are două feţe, se coase cu fir ascuns şi modelul este identic şi pe faţă şi pe dos.
Magdalena este foarte atentă la linia melodică. Bate ritmul cu degetele. Este atît de absorbită de ce face încît nu mai vede paharul cu ceai care i se pune în faţă.
Căsătoria este o înţelegere între părinţi. Toate familiile caută să urce o treaptă ierahică în societate. Fata trebuie să fie bogată sau băiatul titrat şi cu un serviciu bine remunerat dacă se poate. La reacţia noastră că bărbaţii nu ştiu cu cine se însoară, Youssef ne contrazice. Ei se cunosc pentru că au copilărit împreună aşa că nu este chiar o necunoscută! - de regulă mirii se cunosc din copilărie pentru că înţelegerile de căsăorie se fac pe cînd ei sînt doar copii. ªi toată viaţa femeia va fi sub protecţia bărbatului.
Dansatoarele din buric apar deodată. Prima, mi s-a părut cea mai în formă. De fapt a ştiut să comunice cu oamenii, a coborît printre mese şi a invitat femei din sală pe scenă. Cine ne putea repreznta mai bine decît Marilena?! Rîdem deşi pentru marocani, a dansa din buric este un lucru cît se poate de obişnuit. Pînă şi copiii o fac. Deşi mi se pare că femeile sînt cele mai oropsite într-un fel, dar aici este vorba despre tradiţii şi cultură, ele îşi acceptă condiţia cu seninătate. Este într-un final şi o chestiune de educaţie dacă vreţi, dar una peste alta, lumea lor este fascinantă şi aşa aş vrea să rămînă măcar pînă părăsim noi Marocul. Dar mai este pînă atunci. De mîine începe aventura deşertului şi nu pot rata tocmai acest lucru.
Vocile nopţii în deşert
Începem să urcăm Atlasul Mic, al doilea lanţ muntos marocan, paralel cu litoralul atlantic. Deseară ne aşteaptă un apus de soare în pustiu, dar pînă atunci avem de parcurs 310 km: Ifran - Er Rachidia - Erfoud - Merzouga. Vom trece de la munte la pustiu şi sînt curioasă cum se va face această trecere.
Ce credeţi, există două specii de măslini, una neagră alta verde? Jean Sert, conducătorul grupului francez Clav pune o întrebare...întrebătoare. Ce faci Jean, ne pui inteligenţa la încercare? - ridic ochii pentru o clipă la el. Jean surîde. La cei aproape 78 de ani, nu îi dai mai mult de 60. A trăit aproape 20 de ani în Maroc şi este fericit că a reveni în locurile pe care le-a iubit atît de mult. Haideţi, răspundeţi-mi la întrebare, insistă cu un aer şugubăt.
Jean Sert a fost militar de carieră, aşa cum au fost tatăl şi bunicul său. Dar acest lucru nu l-a împiedicat să lupte cot la cot cu regele Hassan al II-lea pentru edificarea Marocului modern. Cînd s-a stabilit în Maroc, electrificarea era o poveste departe de a deveni realitate. ca să aibă curent foloseau generatoare greoaie, car erau acţionate de paletele unei elice acţionate de vînt. Frigiderul, ne-a povestit odată, era din cel cu...benzină. Niciodată nu am putut să-mi imaginez cum funcţionează un frigider cu benzină, dar aşa erau. Un motor cu benzină pornea să facă...ghiaţă.
Este o singură specie, Jean. Măslinele negre se recoltează la începutul lui noiembrie, iar cele verzi, la sfîrşitul lui august, începutul lui septembrie.
Peisajul începe să se schimbe, este sălbatic, împănat cu stînci roşii, agave şi ici colo buruieni. Casele sărăcăcioase se pierd în...pămînt. Dar acest lucru nu împiedică cireşii să fie în floare.
Terasele uriaşe, spijinite cu pereuri din piatră, adăpostesc păduri de cedri. Este prima oară cînd văd cedru şi mi se pare cu adevărat maiestuos.
Din ce în ce mai multă piatră, de parcă ar creşte din pămînt. Mi-amintesc legenda care spune că pietrele sînt oasele pămîntului. În Maroc însă parcă sînt prea multe. Mi se spune că acesta este abia începutul. Nu întreb nimic. Magdalena Ioan completează: Stai să vezi aici piesaje selenare.
Recunosc în afara cedrilor, castanul de India sau maronierul, lemn roşu, bun pentru fabricarea mobilierului şi platani. Se simte că schimbăm registrul climatic. Pe măsură ce ne vom apropia de deşert, peisajul se va schimba.
Încep serpentinele. Măreţia Atlasului este lentoarea cu care urci către cer. Apropo de Atlas, titanul care ţine pe umărul său pămîntul, am impresia că mă ţine în palme nicidecum pe umăr. La un moment dat Jerome numără cît sîntem de sus. Opt nivele. Soseaua şerpuieşte pe lîngă munte, în dreapta, versanţii sînt abrupţi şi au pînă la 300 m adîncime. Văile poartă urma apelor care ar fi trebuit să curgă pe acolo. Un colorit brun spre negru metalizat mă face să întreb ce metal este acela. Jean explică că nu este vorba despre un metal. A plouat, lucru destul de rar pe aici, loc unde plouă de cîteva ori pe an. Plouă puţin apoi iese soarele. Apa se evaporă imediat şi pămîntul devine un fel de zgură sticloasă.
Despre Er Rashidia s-ar putea spune că este un oraş de turtă dulce. Culorile sînt un roz ciclam cu alb. Aici vezi arhitectura tipică berberă cu fortificaţii din...chirpici, străzi drepte, case avînd aceeaşi înlţime, ferestre mici, zăbrelite. Spaţiul explodează pe orizontală şi nu pe verticală. Curţi largi, foarte curate, rectangulare. Se vede că este un oraş militar, aici sînt concentrate unele din cele mai mari unităâi militare marocane, numai în unităţile militare de la noi este atît de curat. Istoria locurilor este interesantă. Înainte de toate pentru că este locul de origine al dinastiei Alaouite, cea care conduce Marocul şi în prezent. Din aceste locuri, Idriss al II-lea a ridicat triburile berbere întru unificare.
Această vale îşi merită numele. Peisajul se schimbă atît de brusc încît nici nu ai vreme să respiri. Haloul selenar te face să crezi, cum spuneam mai sus, că eşti într-o altă lume. Nu este apă pe niciunde şi deodată vezi întinderile de apă care îşi schimbă culoarea de la verde smarald la turcoaz. Este fascinant, hipnotic aş spune, şi te aduc la realitate şi realizezi că eşti în apropierea zonei deşertice.
Oaze rare, răsfirate în roşiaticul cenuşiu al pămîntului sînt plămînii întinderilor nesfîrşite de piatră. Nisipul este încă departe. Aici, în Valea dades se practică irigaţiile submersibile. Lipsa de apă din zonă a făcut să se apeleze la această modalitate. Un furtun îngropat la o palmă în pămînt, duce la fiecare plantă atîta apă cît are nevoie.
Contorsionată, piatra este clivată, pe kilometri întregi, în felii înnebunitor de netede de parcă cineva nevăzut a tăiat bucăţi de stîncă apoi le-a pisat în piua tipului şi pietrişul l-a răsfirat pe marginea şoselelor, unde din loc în loc, cîte un palmier a rezistat climei şi pietrii şi şi-a făcut loc spre soare.
Kasbacurile (sat în marocană - n.r.) sînt singurele locuri în care viaţa pulsează, e drept, destul de anemic. Şi ce m-a şocat a fost pămîntul din care nu răsărea nimic decît piatră, ca şi cum locuitorii, cu un simţ al umorului greu de înţeles, le-au cioplit şi le-au semănat. Trebuie să vă închipuiţi aceste locuri ca pe un cîmp arat şi pregătit de însămînţat, numai că în loc de seminţe s-au plantat pietre.
În afară de măgari şi bruma de agricultură care se practică aici pentru că am văzut porţiuni de grădini în care verdele vieţii contrasta cu încremenirea pietrei, singura activitate profitabilă a celor de pe aici este vînzarea de pietre, bucăţi de geode de pietre semipreţioase - lapis lazuli, turmalină, cornalină, cuarţ, ametist, heliotrop ş.a.
Pe măsură ce ne apropiem de Erfud, în văile dintre versanţi apar palmieri regali. Ni se promite o vizită într-o plamerie. Cînd? Youssef are o figură zurbagie. Cum cînd Gabi, acum! Mie să mi se facă rău. Mi-era cald şi nu aveam deloc chef de glume. Să ştii că la M’Gouna nu ai ce să cumperi! Nu mi se pare deloc bună gluma. Făcea aluzie la faptul că în bazarul de la Fes a trebuit să mă culeagă de fiecare dată din cîte un loc unde, aşa cum v-am mai spus, căutam pietre.
Intrăm în Erfud, un orăşel în buza Saharei. Este atît de viu, de colorat şi de animat încît nu îţi vine să crezi că tocmai ai trecut prin locuri care păreau uitate de Dumnezeu. Magazinele sînt aici, în piaţa principală, Gabi! Mă abţin de la orice comentariu. Luminiţa şi Magdalena însă, rîd. Bineînţeles că Youssef le ţine isonul şi Marilena, pe măsură. Graso, vezi pe ce mai dai banii, învaţă dracu’ să te tîrguieşti, nu le mai da cît cer! Mai ştiu că în această seara vom dormi foarte aproape de inima Saharei, nu în Erfud. Şi a mă apropia tot mai mult de deşert mă sperie întrcîtva.
Odată ce autocarul opreşte în dreptul hotelului în care vom dormi, Youssef coboară ca din puşcă şi trece drumul aţă la cele 5 cat-cat-uri, acele 4 x 4 folosite în deşert, apoi ne face semne disperate să coborîm şi noi. Mergem să vedem apusul de soare de la Merzouga. Unde este Merzouga? întreb în timp ce un tînr care vindea eşarfe îmi face un turban anti-nisip. La dune, răspunde Jean Sert. M-aţi lămurit buştean, bombăn urcîndu-mă în ultima maşină. Vreau în faţă, n-am chef să dau la boboci.
Nisip cît vezi cu ochii. O imensitate care pe mine mă sperie. Trebuie să urcăm pe dune. Ideea de a merge prin nisip mă oripilează. Niciodată nu mi-a plăcut nisipul. Viorel filmează aşa cum a făcut-o tot drumul aşa că am motiv să le spun că eu nu urc ci rămîn să-l ajut. Pleacă fetele mele Marilena, Luminiţa, Carmela, Magdalena, Andra...
În sfîrşit linişte. Lumea aplecat la culcare. Magdalena doarme de rupe patul. Am deschis larg fereastra şi ascult. Vîntul vorbeşte. Pe diverse tonalităţi. Dojeneşte, mîngîie, povesteşte, se jeluieşte...mi-e greu să spun ce simţi în aceste momente. Este ca şi cum ai asculta poveştile pustiului. Am stat mai bine de două ore de vorbă cu vîntul.
Priveam Crucea Sudului, acea celebră constelaţie din povestirile lui Jules Verne, care acolo, aproape de inima pustiului se vede atît de limpede, şi nu ne mai săturam să ne tot vorbim. Din păcate mie mi s-a făcut somn şi a trebuit să mp întorc în pat. A doua zi iar aveam de făcut alte cîteva sute de kilometri. Am adormit, legănată de susurul pustiului care acolo, atunci, mi s-a părut cel mai frumos cîntec de leagăn.
Floarea deşertului
Hotelul în care am fost cazaţi are un nume poetic - Trandafirul din M’Gouna. Youssef îmi spune că voi vedea curînd de ce acest nume. Nu am avut nevoie de ceas ca să ne trezim. Apropierea pieţei a făcut ca dromaderii şi măgarii să ne dea scularea cu răgete. Carmelei i-au fost furaţi pantalonii lăsaţi în balcon la uscat. Este prima oară după Rabat cînd ne amintim că orice obiect poate stîrni simţurile localnicilor. Aici li s-a pus pata pe pantalonii roşii ai Carmelei. Asta e. Şi mai este ceva. Nimeni nu îşi spală rufele în casă ci la rîu aşa cum se mai întîmplă şi pe la noi, în unele zone.
Nu am putut pleca din M’Gouna fără să vizităm acel loc care asigură sursa de existenţă a zonei: fabrica de fosile. Să nu mă înţelegeţi greşit, spun fabrică pentru că din exploatarea cîmpului fosilifer, cei care trăiesc cu deşertul în coastă, trăiesc. Într-un atelier cît un hangar am văzut adevărate minuni.
Dacă sapi puţin, în orice loc din jurul M’Gounei, dai peste amoniţi şi oxilaţi aciformi de diverse mărimi. Cîmpurile masive din marmură sînt împănate cu fosile. În fabrica de care aminteam, marmura este tăiată în diverse forme sau este pur şi simplu spartă ca să se ajungă la fosila propriu-zisă, lustruită şi pusă în vînzare.
Revenim la civilizaţie destul de greu. În pustitetatea de aici, oazele sînt destul de frecvente. Palmieri, terenuri cultivate atît cît să poată supravieţui, iar pe margini casele.
Bătrîneţea pămîntului se reflectă în zvîrciturile stîncilor. De fapt, sînt urmele ultimei glaciaţiuni. În văile mici, verdele este atît de crud încît contrastează fantastic cu roş-ocrul pietrei. Nu există străzi ci poteci, iar acolo unde se întinde strada nu este bitum ci pietriş. Observ că nu există ferestre şi porţile de intrare sînt cumva ascunse. Acolo unde există ferestre, sînt acoperite cu cartoane sau folii din plastic. Gardurile sînt mai înaşte de un stat de om. Străzile înguste, ferestrele acoperite, gardurile înalte, toate acestea sînt arme de luptă împotriva furtunilor de nisip. Este atît de cald încît cu greu ne putem, închipui cum ar putea fi o furtună de nisip.
Aflăm că în toate moscheele din Maroc, s-au ţinut slujbe de comemorare a Papei. Este încă un argument în favoarea toleranţei nu doar religioase, pe care o practică Marocul.
La începutul lunii mai în aceste locuri se sărbătoresc...trandafirii. Trandafirii sălbatici din Valea Rozelor sînt renumiţi în lumea întreagă. Apropo de extracte, ştiţi că pentru un litru de ulei de trandafiri este nevoie de o tonă de petale? Nu sînt trandafirii pe care îi ştim noi. Celebrii trandafiri sînt nişte arbuşti mici, plantaţi de-a lungul cîtorva zeci de kilometri. Este o inflorescenţă mică, cu petale puţine. Ca să fie feriţi de căldura zilei următoare, se culeg în zori. Culestul petalelor de trandafiri trebuie să se petreacă repede, cel mult 8 săptămîni, altfel trandafirii se trec. Am aflat că Marocul este frunizorul de esenţe primare pentru marii fabricanţi de parfum din lume,că în această zonă restrînsă sînt cîteva asemenea fabrici şi de ce hotelul nostru purta un nume poetic.
Cultivarea şi întreţinerea este posibilă datorită irigaţiilor submersibile. Cu apă şi soare, în deşert creşte orice. Plopi, smochini pitici, curmali. Un bărzoi ne privea indiferent, de pe o cornişă crenelată. Păi,da, de acolo de sus panorama este numai a lui.
Ironia istoriei însă este maliţioasă. Convertirea la islam nu s-a făcut paşnic, prin cuvînt de-a lungul cîtorva secole cum s-a întîmplat cu creştinismul, ci cu sabia. Ceva de genul, îl recunoşti pe Alah, nu, harşt, le luau gîtul. Dar aceasta este istoria.
Că tot vorbim de berberi, aminteam, în numărul trecut că dinastia conducătoare din Maroc, Alaouită, este de origine berberă. Mohamed al V-lea a fost renegat de către tribul său deoarece a preluat puterea cu ajutorul francezilor.
Berberii trăiesc ca o uniune tribală, uniune care bineînţeles are un şef. Locuiesc de regulă în zona Anti-Atlasului unde vom ajunge şi noi, şi unde arabii nu au ajuns niciodată.
Francezii sînt cei care au ajutat la unificarea Marocului. Berberii au ales să trăiască liber, adică nomazi şi nu să se integreze într-o masă uniformă. Berberii s-au născut nomazi şi aşa vor să rămînă.
Prin aceste caracteristici şi-au păstrat aproape intacte tradiţiile, valorile şi limba. Tatăl este autoritatea absolută şi implicit femeia şi copiii i se supun. Cînd o mama sau femeia moare, faţa acesteia este dată cu şofran, substanţa are se pare şi proprietăţi antiseptice şi de conservare.
Solul este de la o vreme...verde. Oxidul de cupru abundă în Maroc. Şi după cum vedem chiar cocleşte. Cu toate acestea, Marocul trăieşte din fosfaţi, turism şi conserve de peşte. Este pe primul loc în lume în ce priveşte conservele de peşte.
În regiunea Zagorei se află cea mai mare plantaţie de palmieri a Saharei. Aşa se face că oprim într-o plamerie. Mi se pare ciudat să spun o pădure de palmieri. Palmerie sună mai frumos şi mai a neologism, şi mi se pare normal şi la noi se spune stejăriş, mestecăniş, brădet ş.a. Atîta praf cît am înghiţit în această palmerie nu am înghiţit în toată excursia. Ca să nu mai spun că sîntem înconjuraţi de vînzătorii ambulanţi de...curmale, fructul palmierului femeie. Deci, mai precis sîntem într-o livadă de curmale. Ghidul nostru este mucalit. Ne explică cum să recunoaştem...sexul palmierilor. Uitaţi, acesta este un palmier bărbat, frunzele lui sînt drepte, în sus. Acela este un palmier femeie, frunzişul său se deschide asemeni coapselor unei femei. Rîdem dar asocierea este cît se poate de firească. Bun, dacă aşa îi recunoaşteţi cum se face înmulţirea? A, simplu, urcăm în perioada de inflorescenţă în palmierul bărbat, recoltăm sămînţa, urcăm apoi în palmierul femeie şi o depunem. Un soi de fecundare in vitro. Dezarmant, nu? Oricum şi noi am plecat cu o recoltă bogată. Viorel a cumpărat 13 răsaduri de plamieri. Vom vedea care va prinde.
Surpriza adevărată avea să ne-o ofere hotelul în care am fost cazaţi. Greu să explici ce sentimente te încearcă atunci cînd aritecutra modernă, cu o puternică amprentă berberă se armonizează perfect cu vegetaţia luxuriantă. Rare ori mi-a fost dat să văd atîta armoie care să încînte ochiul. Să nu vă mai spun că dincolo de pădurea de plamieri vedeam deşertul.
Locul pare să fie un adevărat rai pentru păsări: porumbeii şi vrăbiile cuibărindu-şi vremelnica trecere ciar sub nasul nostru, chiar cu noi în camere după cum pisicile sînt o prezenţă obişnuită fie că eşti într-un magazin, în bazar sau în restaurant.
O experienţă interesantă este întîlnirea cu...cămila. Impropriu spus pentru că este dromader. Se glumeşte pe seama mea, dar m-am obişnuit. Noroc că sînt şi eu o femeie tolerantă din anumite puncte de vedere. Sînt prima care încalecă dromaderul spre hazul general, mai ales că animalul a început să ragă. Caşalot, ai rupt cămila-n două! - o aud pe Marilena care cu aparatul de fotografiat în mînă se repede să imortalizeze evenimentul pentru posteritate. Măi, de ce nu ţi-ai pus nimic pe cap?!
Îmi închipui că aşa trebuie să fi arătat Iudeea de pe vremea lui David şi a lui Solomon. Posibil ca în aceste mini grădini luxuriante, David să o fi văzut scăldîndu-se pe Batsheeba. Palmieri regali uriaşi, palmieri pitici, mici porţiuni cu grîu verde, un verde atît de viguros încît cu greu ai crede că a răsărit în pustiu. Acest lucru a fost posibil numai după recuperarea Saharei Occidnetale în noiembrie 1978 de Regele Hassan al II-lea.
La marginea oraşului începe deşertul. Ghidul mi-arată, undeva spre stînga, o direcţie. Tombuktou! - spune cu mîndrie. 300 de km printre nisipuri ca să ajungi la Tombuktou. O caravană de dromaderi face circa 52 de zile pînă acolo. Media zilnică este de 5,8 km dar este doar un reper teoretic. Se face mai mult, mai ales că se poate să dai nas cu o furtună de nisip de exemplu, şi eşti mobilizat pe loc vreo 2 zile.
Monotonia peisajului, legănatul induce o stare de somnolenţă. Luptăm să ne ţinem ochii deschişi şi cu moleşeala produsă de căldură. Soarele este puternic. Ce altceva să te aştepte la Poarta deşertului?!
Un oraş nou, clădit peste ruinele cazărmilor Legiunii Străine care trăia încă aici în 1928. Stilul arhitectural modern nu diferă aproape cu nimic de clasica clădire de deşert. Poate culoare. Un oraş nou, are şi o înfăţişare proaspătă.
O simbolică poartă a deşertului te întîmpină la intrarea în oraş. Dar atît. În rest, străzi drepte, curate şi scuaruri largi. Pînă nu demult la Ouarzazate se afla sediul Paşaliei de Sud. Paşalia poate fi asimilată întrucîtva, Armatei I sau a II-a de la noi. Supraveghea deşertul. Dar ce e mai important la Ouarzazate este faptul că aici sălăşluieşte Centrul Cinematografic Marocan.
Centrul mai este numit şi Hollywoodul din Maroc pentru că este închiriat de americani de ani de zile. Aici s-au turnat marile filme ale ultimilor 20 de ani, începînd cu Diamantul Nilului şi Indiana Jones şi încheind cu Gladiator, Legionarul, Cleopatra, Kundum sau Alexandru.
Acum, de exemplu, Hallmark-ul pregăteşteun remake după cele 10 porunci ale lui David Szelnik. Nu se ştie cine va fi regizorul şi nici cine îl va interpreta pe Moise.
Recunoaştem cu uşurinţă scene din filmele amintite şi ce dezamăgire simţi cînd realizezi că industria cinematografică este doar o strălucire aparentă şi multă muncă. Vezi, Mari, de ce mă tot uitam eu pe Hallmark!
Marilena ridică din umeri. Ha, uite-l pe Iunes. Un copil de vreun an şi jumătatevenit cu părinţii, tot să viziteze studiourile, le-a rupt inima Marilenei, Luminiţei şi chiar Elidei. Frumos foc şi afectuos, nu face nazuri cînd îl iei în braţe.
Decorul scorojit, aparent în paragină, este în plin proces de restaurare pentru Cele 10 porunci. În piscina hotelului din interiorul studiourilor echipa pentru Cele 10 porunci este în plin lucru. Vizitatorii nu par să-i deranjeze.
Aici, sub aripa producătoare a corporaţiei Atlas Internaţional, s-au turnat toate filmele cu cowboy din ultima jumătate de secol şi toate filmele istorice care au avut nevoie de decoruri antice masive pentru exterioare.
Dar ajunge cu vizitatul. Trebuie să ne grăbim pentru ultimul popas al excursiei noastre: Marakesh.
Tradiţie, modernitate, toleranţă
Cît ne-am preumblat prin studiourile de filmare de la Ouarzazate, cel mai mult ne-a atras decorul unde s-a filmat Gladiator. Marilena este înnebunită după film. Adevărul este că modul cum a fost realizat, concepţia şi acţiunea au avut ceva monumental în ele. Şi cum Marilena este exponenta spaţiilor largi, a fascinat-o filmul. L-am înghesuit pe Viorel într-o carceră din chirpici. E, şi acum, o şedinţă foto Maximus! L-am chipurit în fel şi chip. La 1600 de fotografii cîte am făcut în Maroc, vă daţi seama ce detentă am avut. Şi Dragoş s-a oferit voluntar, dar el s-a dovedit mai atras de decorul din Legionarul. Pînă la urmă au preferat să se agaţe de balistă. Şi acolo nu au mai scăpat. I-am imortalizat pentru eternitate.
În mijlocul sălii este o gouga adică o tobă uriaşa, cadrul este din fier forjat, peste care este trasă o piele de capră, legată tot cu funii din piele de capră. Youssef ne serveşte o mostră de ceai servit la tobă. Nu ne mai înţelegm om cu tovarăş, mai ales că nu este doar grupul noastru ci şi altele.
Prefer să vizitez kasbacul. Nu apuc să mă minunez prea mult de frumuseţea sa, privirea mi-este atrasă de...spălătoria satului din vale. Podul care trece peste Draa, cel mai mare rîu din zonă care se varsă în...deşert, este foarte colorat. Zeci de metri de covoare şi pleduri spălate, întinse la uscat. Şi malurile Draa-ului sînt pline de rufe întinse la uscat.
Kasbacul are o arhitectură clasică, de deşert, cu ferestre puţine şi de regulă orientate spre interior. Găsim acelaşi terase suprapuse şi aceeaşi aranjare a interiorului. Nu lipsesc turnurile care de-a lungul vremii au avut acelaşi rol, de veghe sau chemarea la rugăciune.Pe vremea protectoratului francez, un asemenea kasbac, cred că v-am mai vorbit despre asta, se afla la Ouarzazate şi servea ca sediu paşaliei de sud, un fel de prefectură asmată.
Sărbătorile marocane nu au acelaşi caracter ca şi în Europa sau oriunde în lume. De exemplu, Crăciunul. În Maroc nuse vorbeşte niciodată despre Crăciun. Sărbătorile religioase variază în funcţie de calendarul musulman care are 12 luni lunare, deci ca astrolog remarc că musulmanii se ghidează după lunaţii.
Ashura, se sărbătoreşte în a 10 zi a lunii Aavram, este sărbătoarea săracilor. Aceştia primesc de pomană alimente, iar cei mici, jucării.
Mouloud este Crăciunul islamic. Săbătoarea corespunde naşterii profetului Mahomed (1423)
Mai există Aich Shrier, o sărbătoare mai mică ce închide Ramadanul. Sărbătoarea nu are o dată fixă ci se ghidează după cum cade Luna Nouă. Anul viitor de exemplu, Ramadanul se ţine în octombrie. În fiecare an, el începe cu 11 zile mai repede decît în precedentul. Aich comemorează sacrificiul lui Avraam. Acum săracul poate cumpăra o bucată de carne cu banii bogatului.
Aminteam în numerele trecute despre faptul că mariajul este o înţelegere între părinţi. Conform legii, un bărbat poate avea 4 soţii cu condiţia să asigure cîte o casă (în sensul cel mai strict - n.r.) fiecăreia pentru că femeia se căsătoreşte că să fie permanent sub protecţia bărbatului. Deşi există o lege modernă care reglementează problema căsătoriei, căsătoriile poligame există. Motivul este foarte simplu. Cuvîntul Coranului nu poate fi schimbat. Este însă şi o parte bună a lucrurilor aici. Bărbatul nu se poate căsătorii cu a doua femeie fără acordul primeia. Bărbatul îşi poate lua o femeie de orice religie, femeia nu. În ultimii 20 de ani, au avut loc adevărate drame în familiile marocane care trăiesc altundeva decît în Maroc. Deşi şi-au crescut copiii fără prejudecăţi, modern, cînd este vorba despre căsătorie nu pot trece peste mentalitate. Şi în această situaţie foarte mulţi taţi şi-au renegat fiicele pentru că s-au căsătorit cu bărbaţi de altă religie decît musulmană.
Femeia singură nu este privită cu ochi buni. Dar dacă s-a despărţit de soţ din motive bine întemeiate, radio medina, adică radio şanţul de la noi, crează o asemenea atmosferă încît lumea solidarizează cu ea.
Separarea dintre parteneri nu este posibilă decît în 3 situaţii: judiciar, în faţa judecătorului, prin repudiere în prezenţa a 2 martori, egali ca poziţie socială şi prin răscumpărare cînd femeie îşi plăteşte propria libertate. Femeia nu are dreptul să îşi decidă soarta. Soţul cere o sumă care consideră el că a cheltuit-o cu întreţinerea soţiei.
Ce motive ar avea soţul să divorţeze? Păi, soţia nueste gospodină, nu se ocupă de copii, nu rămîne însărcinată. Ce se întîmplă cînd soţia îşi prinde soţul în patul alteia? Îl iartă şi îşi continuă viaţa mai departe, dacă nu, face puşcărie între 1 şi 6 luni. Să nu credeţi că la noi, dacă bărbatul s-a însurat înseamnă puşcărie, ne avertizează Youssef, deloc, căsătoria este o colivie aurită.
Credeam că furtuna de nisip se întîlneşte doar în zonele deşertice, cînd colo i-am simţit colţii în apropiere de Marrakesh. De unde era senin, ne-am pomenit că totul a devenit cenuşiu în jur. Vîntul s-a înteţit. Sălciile, măslinii, palmierii şi chiparoşii se tînguie mut, trecînd pe lîngă noi asemeni derulării unui film de altă dată.
Nisipul se vîrtoşeşte pe deasupra pămîntului roşiatic, muşcînd pietrele şi sfredelind ţărîna. Apoi, brusc, aşa cum a început, totul se linişteşte şi vedem profilul unui oraş care balansează între vechi şi nou: Marrakesh.
Oraşul, fostă capitală marocană, este recunoscut pentru numărul mare de hoteluri. Este primul oraş marocan cu străzi largi, pe care îl văd. Pe lîngă noi curg doar nume de hoteluri şi în mintea mea nu sînt decît statistici: 14 hoteluri de 5 stele, 40 de hoteluri de 4 stele peste 400 de hoteluri de 3 şi 2 stele. Cu toate acestea, la tranzitul care se face prin Marrakesh, hotelurile sînt puţine. Noi vom fi cazaţi la un hotel de 5 stele. Modernitatea a făcut oraşul de nerecunoscut. Dacă acum 30 de ani pe aici se mai circula cu dromaderul, acum te împiedici de Pulmann, Peugeot sau Mercedes.
De cu zori am pornit spre Grădinile Medara, un spaţiu mult apreciat de citadini. După ce pedalăm vreo 500 m pe aleea dintre măslini (vreau să vă spun că aleile sînt atît de drepte încît în prima noapte nu am visat decît linii în geometrii halucinante) ajungem la lac şi la fosta şcoală coranică. Youssef ne dă cîte o pîine şi ne spune să o rupem şi să o aruncăm în apă. Facem cum spune el rîzînd şi numai ce o aud pe Marilena. Doamne, cît sînt de mari!! - Cine? - Crapii, fii atentă! Viorel înclină repede opbiectivul spre suprafaţa apei. Am mai văzut peşti mari, dar ăştia de aici întrec orice imaginaţie. Sînt uriaşi.
Koutoubia este cel mai vechi minaret din Maroc. El a fost construit de către sultanul Ben Youssef şi pentru a putea fi terminat, mama sa, în timpul Ramadanului, şi-a vîndut bijuteriile. A prins patina timpului dar are acelaşi aer de gracilitate subtilă ca şi minaretul Moscheei Hassan al II-lea de la Casa Blanca.
A primit numele primei soţii a Merelui Vizir Mohamed Ben Massur. Construit în secolul al XIX-lea, el este un model despre cum trebuie să fi arătat familia tradiţională marocană, într-un trecut nu prea îndepărtat.
Palatul are apartamente construite pentru cele 4 soţii, o bibliotecă, o sală de recepţie, trei curţi interioare legate prin pasaje delicat dantelate, o şcoală de studiu a Coranului pentru copii vizirului, apartamentul acestuia şi o imensă sală de consiliu. Totul acoperă o suprafaţă de 8 ha, un spaţiu în care jocul cu volumele pierde teren în favoarea migalei artei.
La ora la care ne repezim în Medina, oamenii sînt la slujbă. Este vineri şi este ziua marii rugăciuni colective. Facem un adevărat slalom pe străduţele înguste din Medina încît abia ne ţinem unul de altul. Cînd zicem şi noi că ne tragem sufletul, aflăm că trebuie să urcăm 2 etaje. iar la treptele înalte pe care le au scările lor asta înseamnă vreo trei etaje. Le urcăm ce să facem. Youssef ne spune că vom fi răsplătiţi pentru efortul nostru. Sîntem la un spiţer de plante medicinale. De trei generaţii, familia lui Abdalah se ocupă de plantele medicinale, afacere pe care au transformat-o într-o mică industrie locală. Avem parte de un masaj făcut cu extractele de uleiuri fabricate aici, iar eu de o pictură cu henna pe mînă, ceea ce o oripilează pe Carmela: Grăsuţo, şterge-o naibii că parcă ai fi arsă! Nu-mi place deloc cum arată.
Cînd ni se pune oaia pe masă rămînem cu gura căscată. Viorel care a dat cîteva ture pe afară mi-a spus că sînt pregătite la proţap. Oricum, nu are miros de oaie şi este foarte bine gătită.
Seara a culminat cu alergatul cailor. Trupe de dansatori au evoluat în arena cu nisip, o clipă mă gîndeam că seamănă cu arena gladiatorilor, chiar un magician a înghiţit flăcări pentru noi, apoi au început caii. Veneau în viteză, se opreau la cîâiva metri în faţa noastră şi călăreţii descărau puştile. Tot aşa de vreo cîteva ori. Tot ce ştiu este că am urcat în autocar plini de praf şi cu urecile vîjîind de la armele cu care se trăgea în apropierea noastră.
Epilog la o călătorie fascinantă! Nu ştiu dacă s-ar putea numi chiar epilog. Poate pentru cea din acest an. Oricum am de gînd să mai vin în Maroc ca să văd Agadîrul şi Tangerul, partea de nord a Marocului unde noi nu am ajuns, am ajuns doar eu, pe cont propriu, dar parcă nu are farmec fără gaşcă uneori!?
Nu ştiu dacă, atunci, pe moment, urcînd în avion am avut vreun regret că părăsesc Marocul, mi-era dor de casă şi voiam să dorm în patul meu, dar acum cînd stau şi privesc restrospectiv îmi dau seama că a fost extraordinar. O altă lume. Un alt loc. Un alt spaţiu. În adolescenţă, fascinată de piraţi, de corsari şi de cărţile lui Jules Venre şi Alexandre Dumas, mă visam pe urmele lor pe coasta mediteraneană a Africii, dar şi în Tortuga, undeva în Caraibe, pe coasta atlantică. Acum că am fost acolo, sînt sigură că voi reveni. Şi cum spuneam la început poate nu ar trebui să uit că...dorinţele noastre au ecou în eternitate.
Tuaregii păzitorii dunelor
Arta preparării ceaiului de mentă
Casablanca, unde Atlanticul îmbrăţişează Africa de nord
Mă îndrept spre Moscheea Hassan al II-lea
Porţile de titan care sper să se deschidă pentru noi...
Coborâm spre sala de abluţiune
Spălarea ritualică a picioarelor
Spălarea ritualică a mâinilor
Cu pantofii în mână în sala imensă de rugăciune
Moscheea Hassan al II-lea
Intrăm în Rabat
O doamnă în Jabalah - mantaua tradiţională
Spre Mausoleul lui Hassan al II-lea
Garda militară de la Mausoleu
Garda militara de la mausoleu
Mausoleul Hassan al II-lea
Detaliu Mausoleu
Turnul lui Hassan
Kazbah-ul Ouday
Admirând Atlanticul
Cu nostalgie spre Trecut...
Barca - agrement dar si sursa de subzidenţă
PF -aul local
Metabolismul unei vieţi în aşteptare
În suk
Restaurantul în care mâncăm
A venit păpica!!!!
Piata de condimente
Ferestre, zăbrele şi...pisici
Necropola regală din Rabat - Cellah
Cellah
Grădinile Ligii Arabe
Grădinile andaluze
Piata Palatului Regal
Spre Moscheea Regală
Moscheea regală - detaliu
Intrarea principala in Palatul regal
Deslusind tainele Coranului
Piata Palatului
Controlul gărzii la Palat
Piata din Rabat in zori
Popas in Oraşul olarilor
Nu strică să ne copilărim puţin!
O simfonie de culori încremenită în lut
Ne luam ramas bun de la Rabat
Loganurile noastre fac sa ne simtim mândri ieşind din Rabat
În aşteptarea coloanei oficiale
Lac cu zacaminte de turcoaz şi howlit
Un popas de o oră în Essaouira, pe mereyele vechii cetăţi
Essaouira - la închiderea pieţii
Essaouira - pescarii şi-au tras bărcile la mal
Cu nostalgia orizonturilor depărtate mocnind în suflet
Ne îndreptăm spre Fez
In vale, Fez
Trecem pe lângă vechea necropolă regală a Merenizilor
Şoseaua trece prin cimitir ceea ce ne lasă pe toţi cu gura căscată
....
Fez+ul văzut de la fereastra hotelului
Fez-ul istoric
Pasaj prin Medina
Portile din aur ale celei mai vechi Universităţi din lume Al Karaouini - 829 p.Ch.
Curtea interioară - fără noi
Curtea interioară - cu noi (una din curţi)
Fântână stradală din Fez
O curte in care nu am avut voie sa intram
Se dezbate o problema din Coran
Prin Medina, spre tăbăcării
....
...
....
...
...
....
....
...
....
....
...
...
...
...
Distribuitorul de butelii
Si când ne este foamen, ne este!!
Pielărie din Fez
Intrăm în Medina
Brutaria din Medina
Ni se face o lipie
Broderii din Fez
....
Un moment de odihnă
Mederassa din Fez
Balconul unui vechi harem din Fez
Într-un atelier de alărie
Mozaicari şi ce iese din mâinile lor...
Cărăuşul din Fez
Dentistul din Fez
Dis de dimineata se face aprovizionarea
Cei tineri se roaga sau invata...
Iesim din Fez
Arbore de plută.Vârsta? 212 ani
Ne apropiem de Meknes - Oraşul celor 1000 de porţi
Trecutul se-mbină cu Prezentul
Cea mai vestita poarta Bab el Massur
Case interesante...cartierul evreiesc vechi
Fântâna Nejarine din Meknes
Robineţii unei fântâni din Medina
Alta fântâna istorică
Piata El Hadim Meknes
Hotelul in care am dormit o noapte
Aştept să fiu încărcat
Meknes - exterior şcoală coranică
Meknes - magazin de eşarfe
Tesături berbere
Poarta Mulay Idris din Meknes
Oraşul Idris văzut din autocar
Ne îndreptăm spre Volubilis
Ne luăm rămas bun de la Volubilis
Ne apropiem din ce în ce mai mult de Sahara...Spre Merzouga şi M Gunna
Merzouga
Merzouga
Cu Cat -Cat spre deşert
La popas
Vânăm un apus de soare
O mulţime de cărăbuşi
Magdalena vrea ceva...
Apus de soare la Merzouga
Terasa hotelului de la M Gounna
Sfârşit
Bijuterii berbere:
Bijuterii pentru cap 1
Bijuterii pentru cap 2
....
...
...
...
...
...
...
Vânzătorul de apă
Zarzavagioacă
Tăbăcăriile si vopsitoriile din Fez
Case interesante...cartierul evreiesc vechi
Multumesc pentru articol :) Chiar imi e util inainte de vizita in Maroc
RăspundețiȘtergereCum a fost in Maroc?
RăspundețiȘtergere